Din păcate, în România există o presiune prea mare asupra elevilor în anii terminali de liceu și chiar mai devreme – îndrăznesc să mărturisesc – determinată de examene naționale”- interviu cu Izabela PAVEL, arhitect în Eleveția

 Izabela Pavel: „Rolul literaturii în arhitectură este de a corecta modalitatea de transmitere a unui mesaj, de a controla și de a definitiva un act creator. De foarte multe ori mă folosesc de literatură pentru a-mi descoperi și întări propria sursă de inspirație.” 

(Izabela Pavel este absolventă a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” Iași și a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București. A fost bursieră a Facultății de Arhitectură din Lisabona – FAUTL Portugalia; a urmat stagii de practică în Berlin și în Göteborg, Suedia. Vorbește fluent germana, engleza, italiana, portugheza și franceza. În prezent, lucrează ca arhitect la Biroul de Arhitectură Viktor Burri AG Architekten din Thun, Elveția. )

 

 Începem cu o mărturisire: ai făcut parte dintre absolvenții care au pus bazele proiectului Alecart. De asemenea, lucrările tale grafice s-au regăsit pe multe dintre coperțile edițiilor anterioare ale revistei. 

Cum a devenit olimpica la italiană, arhitectură și română un arhitect de succes în Elveția?

Dați-mi voie totuși să nu mă consider o arhitectă de succes. Cel puțin, nu încă. Ar trebui să îmi pun probabil întrebarea care este pentru mine definiția arhitectului de succes. Nu este vorba de modestie sau de ambiție personală, despre un țel încă neatins, ci de explorarea proprie-mi stări de conștiință care pune această percepție sub semnul întrebării. Cred că arhitectura este un domeniu paradoxal, care explorează stări, identități și elemente dintr-o varietate de domenii în mod constant și care se află într-o permanentă evoluție. Vorbim așadar de un act al creației, iar arhitectul este interesat, sau cel puțin așa ar trebui să se întâmple, de modul în care oamenii se nasc, trăiesc, mănâncă, dorm, muncesc, studiază, cântă, iubesc, înșală, se distrează, râd, plâng, se îmbolnăvesc și se însănătoșesc, mor. Nu este oare acesta idealul arhitectului, de a avea o viziune rațională despre viață și de a transpune această viziune prin actul creației în spații care înglobează toate aceste emoții și stări?

Consider că dintre toate artele lumii care oferă copii-genii, precum muzica, pictura, dansul, teatrul, literatura, arhitectura este arta prin care te dezvolți și te maturizezi, arta în care devii. Arhitectul învață permanent, iar relația lui cu societatea este una fundamentală. Printr-un astfel de act se poate remodela întregul mod de a trăi al unei ființe. Nu te naști arhitect, ci te „construiești” ca arhitect; dar asta doar dacă reușești să înveți să te construiești. Din acest motiv, arhitectul trebuie să se considere un creator pentru a se raporta la obiectul său de studiu în cel mai intim mod posibil. Iar succesul este, în aceste condiții, greu de explicat și nu neapărat garantat. (La fel ca la profesori. Ce este un profesor de succes? :))

Traseul profesional al arhitectului sau modalitatea de înțelegere a profesiei de arhitect relevă, după părerea mea, din expunerea sinelui în fața societății – un permanent dialog între beneficiar și arhitect, un traseu care diferă de la interlocutor la interlocutor și fără de care nu ai cum să evoluezi. Discuțiile și comunicarea sunt așadar extrem de importante.

Care este traseul profesional pe care l-ai parcurs până acum?

Am început în România, la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași – secția de arhitectură, în școala primară și gimnazială studiind/ cochetând cu muzica (pianul), respectiv, artele plastice. Acest demers m-a ajutat extrem de mult, mai ales în luarea unei decizii și îmi dau seama astăzi, poate mai mult decât o făceam anterior, de importanța fiecărui reper al drumului parcurs. Sunt extrem de recunoscătoare acestui început de traseu fără de care nu cred că aș fi fost ceea ce sunt astăzi. Sună poate clișeic, dar este extrem de important să știi (sau să intuiești) relativ rapid ceea ce îți dorești să faci cu plăcere. Liceul reprezintă o perioadă de acumulări și deschideri, iar facultatea – de specializare într-un anumit domeniu. Din păcate, în România există o presiune prea mare asupra elevilor în anii terminali de liceu și chiar mai devreme – îndrăznesc să mărturisesc – determinată de examene naționale, de necesitatea de a alege. Mă întreb ce te faci dacă greșești în această alegere?

În timp ce urmam cursurile Facultății de Arhitectură din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, am primit o bursă Erasmus la Facultatea de Arhitectură din Lisabona – FAUTL Portugalia, lucru care mi-a deschis ochii și granițele; am făcut apoi un stagiu de practică la un birou de arhitectură în Berlin, iar după absolvire am urmat un al doilea stagiu de practică în Göteborg, Suedia. Din 2014 mă aflu în Elveția și lucrez ca arhitect într-un birou de arhitectura din Thun.

 Un tânăr arhitect în Elveția va fi susținut și propulsat atâta timp cât este muncitor, serios și realmente bun. Roadele se culeg în timp (aici vorbesc de ani), iar cei tineri trebuie să dea dovadă de foarte multă răbdare și spirit de conservare (altfel aici nu reziști).

 Poți contura statutul unui tânăr arhitect în Elveția comparativ cu acela al unuia din România? Cum crezi că ar arăta Izabela ca arhitect în România?

Este dificil pentru mine să compar profesia de arhitect în Romania cu cea din Elveția, deoarece nu am avut încă ocazia să profesez în țară și nu am un model al meu pentru o comparație pertinentă. Din acest motiv, încerc să mă proiectez în postura de arhitect în România într-un mod pozitiv. Consider că a fi arhitect în țară este o aventură, cu multe suișuri și coborâșuri. Prin urmare, dacă ar fi să fiu în acest moment arhitect în România, aș încerca în mod sigur să atrag atenția asupra unor probleme sociale, m-aș confrunta într-un mod cât se poate de pragmatic cu realitatea identității noastre culturale, cu problemele societății în care trăim – ceea ce spun este bineînțeles foarte abstract. Nu pot să ignor faptul că acest consumerism al societății românești actuale, alimentat de lipsurile și constrângerile din trecut, se reflectă și în universul construcțiilor. Putem vorbi totuși în România de un boom în acest domeniu, chiar dacă nu vrem să afirmăm acest lucru — deci, există piață.

Metodologia de a pune în practică aceste proiecte în România diferă mult de cea din Elveția. Este vorba de diferențe la nivel de reglementare urbanistică, de asumare a responsabilității arhitectului, de seriozitatea beneficiarilor și de imaginea despre sine a unora dintre români care, din dorința de a-și lua viața (casa) în mâini proprii, ne oferă priveliștea „mirifică” a unor construcții cu fațade în culori țipătoare, acoperișuri albastre etc. Statutul unui arhitect, indiferent de țara în care trăiește, se raportează la această problemă de ordin socio-cultural: atitudinea angajatorului, a celor care sunt deja arhitecți, pregătirea profesională practică și deontologică, cultura în arhitectură, metodele de reglementare, normele și avizele, asumarea responsabilității arhitectului impusă de exercitarea dreptului de semnătura (în cazul României),  responsabilizarea cetățenilor.

În Elveția, titlul de arhitect nu este protejat. Există bineînțeles un Ordin al Arhitecților denumit SIA – Schweizerischer Ingenieur und Architektenverein – sau Organizația/Clubul BSA (Der Bund Schweizer Architekten) care îți conferă un anumit statut, mai ales în cazul BSA (pentru apartenența la care e necesară recomandarea unui membru), dar nu este obligatoriu să faci parte din aceste organizații pentru a profesa. În mod sigur, apartenența la ele conferă un anumit statut, iar renumele vine cu timpul și cu multă, foarte multă muncă. Un tânăr arhitect în Elveția va fi susținut și propulsat atâta timp cât este muncitor, serios și realmente bun. Roadele se culeg în timp (aici vorbesc de ani), iar cei tineri trebuie să dea dovadă de foarte multă răbdare și spirit de conservare (altfel aici nu reziști). Pentru cei care vin din afara Elveției, se află la început de drum și nu vorbesc germana ca limbă maternă, cum este cazul meu, nivelul de muncă crește, uneori se dublează. În acest domeniu comunicarea și abilitatea de a-ți susține un argument sunt vitale, iar din acest motiv este esențial să cunoști limba perfect, să citești în mod constant literatură de specialitate și universală, să fii prezent la forum-uri și workshop-uri.

 Remarc în Elveția gradul de responsabilizare al tinerilor, puterea de muncă, disciplina, punctualitatea, deprinderea unei rutine (extraordinar de benefică), deci stabilirea unui program strict, de la care te abați cu greu (aici spontaneitatea este ceva rar)…

 Care sunt lucrurile care îți plac/îți displac în Țara Cantoanelor (de la ritmul de viață la modul de a fi al oamenilor)? Ce te impresionează la sistemul social, educațional elvețian?

Ceea ce iubesc și mă fascinează la Țara Cantoanelor este natura în toată perfecțiunea și splendoarea ei. Apreciez respectul cetățenilor față de ceea ce înseamnă identitate și reprezentarea proprie culturală în  interiorul și în afara Elveției.

Ritmul de viață este o temă foarte interesantă care ar merita dezbătută în detaliu. Aflată în postura de a vorbi despre acest loc ca persoană care trăiește și muncește, dar care nu a aparținut dintotdeauna acestei lumi, îmi este foarte greu să nu remarc gradul de responsabilizare al tinerilor, puterea de muncă, disciplina, punctualitatea, deprinderea unei rutine (extraordinar de benefică), deci stabilirea unui program strict, de la care te abați cu greu (aici spontaneitatea este ceva rar)… Referitor la oameni, este simplu: firea umană a fost, este și va fi aceeași pretutindeni. Cât despre sistemul social elvețian, acesta este  extrem de riguros, bazat pe o economie stabilă și prosperă, un sistem ale cărui ramuri de securitate socială sunt finanțate de angajator/angajat, individual și de impozite fiscale. Acceptarea acestui sistem social și politic creat pentru păstrarea identității este obligatorie pentru toți rezidenții Elveției.

Sistemul educațional diferă mult de cel românesc prin faptul că autoritatea asupra acestuia diferă de la canton la canton. Elevii sunt clasificați încă din școala primară, respectiv gimnazială în funcție de abilitățile de asimilare a informațiilor: cei care învață și se remarcă la orele de curs vor fi pregătiți pentru „matura” (Bacalaureat) și vor avea parte de o pregătire specială, avansată, cu probabilitate mare de a studia la universitate și de a deveni specialiști în diverse domenii, iar cei care sunt mai lenți vor fi pregătiți în funcție de abilități și vor lucra în paralel în birouri (ca învățăcei), putând face o școală profesională.

Orele de literatură din liceu mi-au schimbat irevocabil percepția despre lume și mi-au conturat în mod conștient realitatea și puterea de decizie.

Care sunt cele mai dragi amintiri pe care le ai din liceu? Dar un aspect/un lucru de care nu-ți amintești cu plăcere?

Liceul a fost și va rămâne pentru mine locul în care am înțeles că trebuie să fiu curioasă, să doresc să descopăr, să comunic, să citesc, să înțeleg că pentru a ajunge la adevărata cunoaștere a relațiilor de viață și pentru a fi în stare să identific anumite caractere este nevoie mai întâi să mă formez.

Îmi amintesc cu mare drag de ora de literatură, de discuțiile fenomenale provocate de profesorul nostru Emil Munteanu, persoană căreia îi datorez întâlnirea mea cu literatura, de interpretarea Procesului lui Kafka, de pretextul olimpiadelor de a mai ieși după examen la un pahar de vin în Pogor, de atelierul de arhitectură al doamnei Filip. Am fost privilegiată să aparțin unei generații excepționale a Colegiului de Artă „Octav Băncilă” și aș mai adăuga faptul că oamenii pe care i-am cunoscut în acea perioadă au avut un impact major asupra mea, m-au ajutat să simt frumusețea descoperirii și m-au „împins” mai departe.

De ce un viitor arhitect ar trebui să citească literatură? (Care e imaginea pe care o ai despre orele de literatură din liceu?)

Literatura, pe lângă faptul că te ajută sa te exprimi mai nuanțat, mai curat, te obligă să te angajezi într-un dialog fără a fi timorat de interlocutor sau de cursul pe care ar putea să-l ia discuția, să înțelegi și să gândești, să îți susții punctul de vedere. Rolul literaturii în arhitectură este de a corecta modalitatea de transmitere a unui mesaj, de a controla și de a definitiva un act creator. De foarte multe ori mă folosesc de literatură pentru a-mi descoperi și întări propria sursă de inspirație.

Imaginea orelor de literatură din liceu îmi stârnește încă emoție – experiențele trăite atunci au implicat intrarea într-o nouă lecție de adaptare și de cunoaștere, mi-au schimbat irevocabil percepția despre lume și mi-au conturat în mod conștient realitatea și puterea de decizie. De aceea, literatura îmi este astăzi la fel de dragă cum mi-a fost și atunci.

 

*Interviul integral a apărut în ALECART 21.

Foto Copertă & Prima Fotografie: (c) Viktor Burri AG Architekten

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.