Interviul cu Lucian Dan Teodorovici este preluat din Alecart 16.
1. Jocul teatral e jocul de-a adevărul, deși puțini dintre cei care vin la spectacole cunosc acest fapt. Cum ați trecut de la a scrie teatru la dorința de a regiza și ce ați descoperit despre dvs., ca om și ca artist, în această provocare?
Niciodată, în copilărie sau adolescență, nu m-am văzut altceva decât scriitor. Nu m-a preocupat în nici un fel regia, nici de teatru, nici de film. Eram doar spectator ocazional la teatru și cinefil împătimit o vreme. A apărut însă, la un moment dat, oportunitatea de a scrie scenarii de film. Am scris câteva, s-au făcut filme după ele și, de fiecare dată, rezultatul final a venit cu o dezamăgire cruntă pentru mine. Mi-am dat seama, văzând filmele făcute după scenariile mele, cât de mult înseamnă un regizor. Mă uitam pe ecran, actorii rosteau în mare parte cuvintele scrise de mine, dar imaginile și jocul și relațiile și subtilitățile ce însoțeau, în închipuirea mea, textul nu numai că nu îmi aparțineau, dar mi se păreau cumplite. De fiecare dată, am simțit cât de mult a trădat regizorul valoarea personală, dar și valoarea de ansamblu a textului. E adevărat că am avut ghinionul de a lucra și cu regizori pe care, mărturisesc asta, nu am multe motive să-i admir, ca să mă exprim așa. Dar situația asta s-a transformat din ghinion într-o șansă, pentru că am început să-mi doresc să regizez. Filme, cum spuneam. Fiind căsătorit, cu doi copii, nu mi-am permis însă să merg la București, pentru a urma cursurile UNATC-ului. Așa că am dat admitere la Facultatea de Teatru din Iași, pentru a învăța să lucrez cu actorul, așa mi-am spus. Nu aveam de gând să fac teatru, îmi doream doar să învăț niște chestiuni universal valabile ce țin de regie. Urmând apoi să mă specializez în film de unul singur, din cărți și nu numai. Însă încă din anul I am făcut o pasiune incredibilă pentru teatru. M-am surprins pe mine însumi. I-o datorez în bună parte și regizorului și profesorului Ovidiu Lazăr, la clasa căruia am fost, care e un pedagog excepțional. Și care a contribuit, prin nenumăratele discuții purtate cu el, la dezvoltarea acestei pasiuni personale. Am descoperit deci teatrul la maturitate – chiar și această maturitate fiind întârziată. Dar e și un lucru bun în asta: nu mai există presiunea reușitei în această carieră, nu mai există strânsul din dinți, nu mai există frustrările pe care altfel le aduni. Am, de altfel, o altă „carieră”, să-i spun așa, cea de scriitor, care mă definește înainte de toate. Astfel încât în teatru pot să merg numai și numai pe propria-mi pasiune, fără să mă distragă în vreun fel reacțiile critice negative, răutățile din această zonă ș.a.
Teatrul, asta e descoperirea, îmi oferă deci o libertate totală, una adevărată, nu acea libertate pe care mulți regizori o clamează, dar care de fapt e plină de condiționări. Eu chiar fac teatru cum vreau eu.
Sună poate prețios și mă tem că ar putea părea cumva și lipsit de modestie, dar vă asigur că nu e așa: pur se simplu, mă bucur de libertatea asta interioară pe care mi-am găsit-o. Și mă bucur de teatru.
2. Unu + unu… nu e un text deloc comod, așa cum nici piesa pe care ați regizat-o nu e. Și totuși, ați gândit-o ca pe o comedie și lumea a râs în sală. Este comedia o camuflare a dimensiunii grave a existenței/realității?
Nu i-aș zice neapărat camuflare, deși cuvântul e bun și acoperă multe sensuri. Eu privesc însă mai degrabă comedia ca un mijloc de a exprima drama, nu de a o ascunde în spatele râsetelor. Mai concret spus, cred că în comedie, în comedia adevărată, râdem noi de noi. Dacă nu ne dăm seama de asta, e aproape inutil să facem comedie. Cred că superioritatea constă în a ști că râdem de noi, a ne gândi la motivele pentru care o facem, a înțelege sensul profund al lucrurilor de care râdem și a pricepe că ele ne definesc. Pentru că altfel e un râs steril și uneori chiar stupid. Râdem pentru că știm că nu e bine și ne face bine să înțelegem ce nu e bine. În felul ăsta, se produce cumva și acel catharsis atât de clamat în teatru. De asta nu i-aș spune deci camuflare, ca opțiune personală, ci aș vedea comicul ca mijloc de exprimare fățișă, uneori tăioasă, a dramei individuale sau sociale. Sper că Unu + unu… reușește să facă asta. Oricum e ceea ce-mi doresc de la teatru. Mi-e și greu, o spun sincer, să mai fac deosebirile astea între comedie și dramă, mi se par ineficiente azi sau eficiente doar pentru marketing, pentru promovare. Altfel, cred că un regizor n-ar trebui să își propună să facă acum comedie și peste șase luni dramă. În mintea lui, adică, o asemenea diferențiere nu cred că ar trebui să existe. Cred că singura idee care să te împingă spre scenă, pentru un nou spectacol regizat de tine, e aceea că ai ceva de spus, simți că poți s-o faci și ai găsit textul dramatic care să te ajute în ceea ce ai de spus. Altfel, nu are rost. Aud, știu regizori mari, cu nume importante, care vin să pună un spectacol. Întreb ce spectacol. Nu se știe. Mai sunt câteva zile până încep repetițiile, iar regizorul însuși încă nu știe ce va pune. Vrea să monteze ceva, atât. Și se hotărăște cu o zi-două înainte. Nu e ficțiune, e un caz real. Sunt de fapt mai multe cazuri reale de acest tip, pe care le cunosc foarte bine. Într-unul dintre ele era vorba chiar despre un regizor pe care-l admiram. S-a diminuat enorm admirația față de el, după ce am văzut abordarea asta. Poate-i iese un spectacol în regulă, experiența îl poate ajuta în sensul ăsta. Dar nu o să înțeleg niciodată de ce îl face. Dacă nu e împins spre scenă de ceva ce are cu adevărat de spus, de ce acceptă să monteze? Teatrul, în cazul ăsta, devine un meșteșug banal. Și sunt surprins de cât e de nepregătită critica teatrală să distingă între acest meșteșug și jocul de-a adevărul pe care-l menționați în prima întrebare. Sunt surprins și întristat să descopăr asta. Sigur că nu în întregime, sigur că sunt critici dispuși la acest efort de a distinge, cum spuneam, critici care iubesc cu adevărat teatrul.
Dar din păcate, asta o spun în cunoștință de cauză, în general critica de teatru îmi pare mult mai slab pregătită decât cea literară, de exemplu. Mult mai dependentă de mode, mult supusă părerilor generalizate etc.
Nu vreau să fac aici vreun rechizitoriu, însă îmi permit să observ asta, tocmai pentru că am mijloacele să compar cele două lumi artistice, cea literară și cea teatrală.
3. Cărțile dvs. s-au bucurat de aprecierea criticii, au fost traduse, ați participat la diverse festivaluri de literatură din Europa. Cum cuantificați succesul unei cărți? E mai importantă vocea critică sau impactul pe care îl are volumul printre cititori?
Criticii sunt cititori, chiar dacă profesioniști, cum se spune. Nu poți să îi ignori, nu poți să-i duci în altă „lume” și să-i separi complet de cititori sau, pentru că tot am vorbit până acum de teatru, de spectatori. Ce au în plus față de alți cititori sau spectatori e faptul că-ți oferă acces la opinia lor directă, prin textul pe care-l scriu referitor la lucrarea ta. De asta li se acordă o importanță sporită: pentru că reacțiile lor sunt pregnante și directe. Dar, în fond, rămân cititori sau spectatori. Cel puțin din perspectiva creatorului, căci altfel ei sunt, din propria perspectivă, la rându-le creatori. Numai că un autor nu-i va aprecia niciodată pe criticii-creatori. El ar vrea o oglindă curată plină de detalii, nu una deformată, chiar dacă oferă imagini mult mai spectaculoase. Și în textul critic ar vrea să găsească acea oglindă. Nu se prea întâmplă asta. Impactul printre cititori devine mai degrabă o astfel de oglindă curată, însă aici nu prea ai parte de detalii. Așa încât e greu de ales: păstrând trimiterea metaforică, ai pe de-o parte o oglindă în care te vezi spectaculos, în toate amănuntele, dar și cu părți diforme, uneori caraghioase, care te pun într-o lumină foarte proastă, alteori exagerat de frumoase; ai pe de altă parte o oglindă cinstită, care te arată așa cum ești, dar nu descoperi acolo toate „finețurile” pe care tu ai încercat și poate chiar ai reușit să le introduci în carte, în spectacol ș.a. Ce alegi? Eu zic că nu e de ales, pentru că din fericire ai acces la ambele asemenea oglinzi. E foarte important să te raportezi la critică, la fel cum e foarte important să te raportezi la cititori.
4. Cred că primul titlu care vine în mintea oricui când spune Lucian Dan Teodorovici e Matei Brunul (E adevărat, este unul dintre romanele preferate ale alecartienilor). V-ați eliberat de „povara” acestui personaj?
Un scriitor, după un roman de succes, va avea mari probleme să iasă de sub „povara” lui, provocarea care-l blochează fiind aceea de a veni cu un roman la fel de puternic. Cam așa sună clișeul și probabil că e aplicabil în multe cazuri, nu e degeaba un clișeu. Sincer, nu știu dacă mi s-a aplicat și mie. Datele ar spune că da: de la Matei Brunul nu am apucat să mai scriu nimic consistent. Nu știu însă dacă sunt, în vreun fel, apăsat de personaj; mai degrabă, așa simt eu, o serie de întâmplări, nu dintre cele mai fericite, m-au cam îndepărtat de scris o vreme. Și observ cu amărăciune că încă mă țin departe de un nou roman. Dar va veni și vremea unei cărți noi, eu sper că în curând. Căci idei am, teme care mă frământă sunt, ba chiar și ceva mai mult timp am în ultima vreme. Doar că nu s-a produs „declicul” care să mă oblige să stau în fața computerului pentru a scrie.
Altfel, Matei Brunul nu e o carte care să-mi ocupe foarte mult mintea. N-am recitit-o, așa încât, când mi se întâmplă să-mi vorbească cineva despre un pasaj sau altul, mă mir să-mi dau seama că nu mi-l mai amintesc. Am uitat foarte multe din întâmplările cărții, din cursul narațiunii, așa cum mi se întâmplă să uit multe secvențe narative din cărți, chiar importante, pe care le-am citit. Ba până și de numele unor personaje proprii îmi amintesc cu greutate uneori. Deci nu mă presează în felul ăsta.
Singura problemă pe care simt că mi-o creează Matei Brunul e că, fiind invitat câteodată la vreun eveniment, în țară, dar mai ales în străinătate, moderatorul sau cineva din public îmi adresează vreo întrebare țintită, foarte legată de carte, iar eu am momente în care mi-e greu să găsesc răspunsul, pentru că, așa cum spuneam, nu-mi mai aduc aminte exact toată narațiunea, toate întâmplările.
Dar personajul, indiscutabil, îmi va rămâne drag. Și va rămâne, cred și chiar sper, definitoriu pentru proza mea.
5. Cu acest roman ați deschis într-un fel seria unor cărți (și nu puține) care își plasează acțiunea în perioada comunistă. Mai este încă loc pentru astfel de volume? De ce e mai ofertant acest moment decât orice altă perioadă pentru prozatorul contemporan?
Nu cred că e neapărat mai ofertant, dimpotrivă. Și asta din mai multe motive. Mai întâi, că s-a scris enorm pe temă, nu atât ficțiune, cât memorialistică. Astfel încât e dificil să găsești subiecte care n-au fost deja, într-un fel sau altul, atinse în spațiul public. Apoi, mai important, există prejudecata asta, pe care o găsești în special la cei foarte tineri: s-a scris destul despre comunism, s-au făcut destule filme, știm prea multe, știm aproape totul, ne-am săturat de amintirea și reamintirea comunismului. Lucrurile nu stau chiar așa, eu cred, spre exemplu, că în ficțiune s-a pus mult prea puțin accentul pe perioada comunistă. Dar e o prejudecată existentă, așa încât un scriitor nu se poate așeza la masa de lucru fără să o aibă în minte. Nu e foarte convenabil deci să scrii despre comunism. În ceea ce mă privește, spre exemplu, când am scris Matei Brunul, am pornit cu convingerea că e un roman cumva doar pentru mine, de care am doar eu nevoie. Și că nu-mi voi găsi mai mult de 300-400 de cititori. Eram convins de asta. S-a întâmplat cu totul altceva, a fost o surpriză pentru mine. Dar plecasem cu gândul ăsta care, cred, nu e deloc „ofertant”.
Revenind, cred că motivul pentru care apar astfel de cărți, mai ales în ultimii ani, e acela că scriitorii sunt foarte legați de perioada comunistă prin propria viață. Prin propriile traume uneori. Sau prin dramele altora, care-i impresionează puternic, căci sunt încă vii. Scriitorul e tentat mereu să se ducă în zonele vii, cu care poate rezona astfel mai ușor. Comunismul s-a sfârșit în România, din fericire, dar urmările lui sunt foarte vii, iar tragediile produse de el ni se devoalează în continuare. Ele afectează încă oamenii, afectează și scriitorii. Și creează teme.
Altfel, mai ofertant e secolul al XIX-lea, spre exemplu, căci s-a scris puțin despre acea perioadă. Foarte ofertantă e și perioada interbelică. Cea mai ofertantă e perioada actuală, căci trăim vremuri extrem de interesante, care propun nenumărate teme. Însă, prin scris, încercăm să ne eliberăm. Și scriitori, și cititorii fac asta. Iar de comunism nu ne-am eliberat în totalitate în ’89. Există încă în noi, în diferite forme, există încă în jurul nostru. Nu ca sistem, ci ca o sumă de urmări dramatice. O sumă creată, cum altfel?, din atâtea individualități.
6. A existat (și probabil încă există) o prejudecată în spațiul literar românesc cum că măsura unui autor e dată de capacitatea acestuia de a scrie roman, că e nevoie de forță epică, de volum pentru a te impune ca voce. Pe de altă parte, puțini pariau pe Alice Munro acum câțiva ani, semn că această prejudecată funcționează și în alte părți. Ce posibilități vă oferă proza scurtă, care sunt atuurile/dificultățile ei?
În urmă cu câțiva ani, v-aș fi răspuns sincer că văd în proza scurtă provocări la fel de mari ca în cazul unui roman. V-aș fi zis că e mai grea din anumite puncte de vedere, la fel cum romanul e mai dificil din anumite puncte de vedere. Dar, per ansamblu, se ajungea la un echilibru, puneam proza scurtă la același nivel ca dificultate de abordare. Acum, dacă aș vrea să fiu diplomat, aș spune aceleași lucruri. Aș spune că un scriitor adevărat nu contează ce scrie, ci cum scrie. Sună bine să spui așa și nu e departe de adevăr. Singura problemă e că, între timp, am adăugat nuanțe la viziunea asta. Am iubit proza scurtă, îmi plac și-acum câțiva scriitori uriași, care au scris doar proză scurtă.
Acum însă tind să cred nu neapărat că măsura unui autor e dată de roman, dar că în roman îți poți da tu, scriitor, măsura unor teme de amploare, teme care te definesc și ca om, teme care te copleșesc, te „macină”, te fac uneori să nu dormi nopți, gândindu-te la ele. Mai sec spus: ca scriitor, când ai o asemenea temă, nu o vei „înghesui” niciodată într-o proză scurtă.
Acolo îți vei duce poveștile mai mici, mai puțin copleșitoare. Și vei lăsa o asemenea temă pentru un roman. Sunt însă scriitori care au reușit altceva. Sunt scriitori care, gândind cartea ca o acoperire amplă a unei teme puternice, au scris-o dintr-o serie de povestiri. Și au reușit să creeze volume memorabile. Sunt alți scriitori, pe care eu îi consider de geniu, precum Hemingway, Carver, Salinger, care au reușit să introducă teme profunde, extrem de importante, în nuvele, în proză scurtă. De pildă, consider o nuvelă a lui Hemingway, al cărei titlu în engleză e The Short Happy Life of Francis Macomber, drept una dintre cele mai bune „bucăți” de literatură scrisă vreodată. Îi admir enorm pe acești scriitori deci. Dar mie mi se par excepții. Eu, personal, nu mai gândesc așa. Pentru mine, știu că o să dezamăgesc destui oameni scriind asta, romanul a devenit ținta și miza. Nu generalizez, după cum se vede. Nu spun că proza scurtă e mai puțin valoroasă, ca gen, decât romanul. Vorbesc numai despre cum privesc eu lucrurile.
7. Sunteți deopotrivă autor de proză scurtă, de roman și de text dramatic. Când știți/intuiți că o idee, o situație de viață, un personaj sunt potrivite pentru a da naștere unei proze scurte sau unei alte forme de literatură?
Niciodată nu intuiesc, sincer să fiu. Sau nu o fac bine. De multe ori, când se întâmplă ceva care mă atinge, îmi spun: „Trebuie să scriu despre asta!”. Îmi și notez, dar niciodată până acum nu am scris o proză scurtă în felul ăsta. Nici o piesă de teatru. Sunt scriitori care văd ceva pe stradă sau care sunt martori la o întâmplare și scot o povestire din asta. Eu nu sunt genul ăsta. Îi invidiez pe cei care au un spirit de observație foarte bun, dar eu nu sunt genul ăsta. Eu pornesc de la teme personale, cum spuneam. Ele, temele, mă fac să mă gândesc apoi la modul în care le voi aborda. Iar subiectul propriu-zis vine după ce m-am gândit intens la ceea ce vreau să scriu și am căutat diverse unghiuri din care să „apuc” narațiunea. La un moment dat, apare subiectul. Sigur, ulterior mă folosesc și de întâmplări din viața mea. Dar acelea îmi vin în memorie după ce m-am apucat de lucru, nu ele mă trimit să lucrez. De aceea, eu am în prozele mele de fapt niște completări, niște adăugiri din biografia proprie, nicidecum povești biografice, cum mulți sunt tentați să creadă.
Mă folosesc de biografie doar pentru a da mai multă concretețe „pereților” prozei, „obiectelor” cuprinse în narațiune, unor situații de care am nevoie. Dar nu sunt povești autobiografice. Și nici nu pornesc de la întâmplări pe care le-am trăit.
La fel cu personajele: deși mi s-a întâmplat să adaug personajelor mele niște trăsături sau să le alipesc niște întâmplări ale unor oameni pe care-i cunosc, absolut nici un personaj al meu nu are ca punct de origine vreo persoană cunoscută de mine. Nici măcar Bruno Matei, personajul care are în comun cu un personaj real, Sviatoslav Tăbăcaru (amintit de Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele), faptul că și-a pierdut memoria în închisoare nu pot spune că e un personaj inspirat din realitate. Pentru că nu am luat decât această întâmplare din viața lui Sviatoslav Tăbăcaru, pierderea memoriei, pentru a o folosi în carte. Altfel, Bruno Matei e un personaj care nu mai are nimic, absolut nimic, din viața, istoria, tipologia personajului real amintit.
8. Cum v-ați imagina o oră de limba și literatura română în care să se discute un text semnat de dvs.?
Cred că asta e una dintre cele mai simpatice, cele mai originale întrebări care mi s-au adresat vreodată într-un interviu. Și simt nevoia să răspund foarte serios la ea, tocmai din motivul ăsta. Însă, pur și simplu, adevărul e că nu-mi pot imagina, nu pot vizualiza o astfel de oră. Deși îmi amintesc că am discutat cândva cu băieții mei pe tema asta, ei mi-au provocat închipuirea. Bine, amuzându-ne. Atunci, mi i-am imaginat pe ei doi, elevi de liceu, dând câteva răspunsuri foarte ciudate, dat fiind că țineau de interpretarea mea asupra propriului text, cu care profesoara lor nu ar fi fost deloc de acord. Mă rog, o joacă. Însă băieții mei n-au apucat în liceu o asemenea experiență și nici în facultate nu vor avea parte de ea: acum sunt amândoi studenți la Medicină, unde cu siguranță nu se va discuta vreodată un text scris de mine.
Mă tem deci că totul ține de profesor – poate fi o oră plăcută sau una foarte plictisitoare. Ținând de profesor, imaginația mea mă trimite, automat, la profesorii de română pe care i-am avut eu. Despre cel din gimnaziu pot spune că a fost un profesor excepțional, însă că pe mine m-a terorizat, pur și simplu. Pentru că-l admiram atât de mult, cunoscuse scriitori și ne spunea povești cu ei, încât mi-era groază că aș putea să-l dezamăgesc. Era destul de sever, dădea cu greu nota 10, iar eu îmi doream cu disperare să iau la el numai 10. Nu cred că am avut ocazia să mă bucur de nota asta de mai mult de patru ori în patru ani. Așa că eram terorizat, cum am spus, deși îl admiram în egală măsură. Un sentiment ciudat… Ei, o oră cu el ca profesor ar fi fost fascinantă. Ar fi făcut în așa fel încât textul meu le-ar fi plăcut la nebunie elevilor. Și nu datorită calităților textului meu, ci datorită lui.
În liceu însă lucrurile n-au mai stat la fel. Nu vreau să vorbesc despre profesorii care nu mi-au plăcut, nu cred că ar fi frumos, însă vreau să zic că, din păcate, există și profesori care nu par să-și iubească propriul domeniu. Pentru mine, profesorul ar trebui să fie un pasionat, asemenea lui Traian Ghirdă, cel din gimnaziu, pomenit mai sus. Lui simt nevoia să-i amintesc numele aici, tocmai pentru că nu i l-am uitat niciodată. Am uitat numele majorității profesorilor, în special din gimnaziu, dar pe al lui nu.
Și totuși, sunt profesori care fac totul mecanic, după programă, sunt profesori de română care nu citesc deloc literatură și care habar n-au numele vreunui scriitor contemporan, în afara lui Mircea Cărtărescu. Am cunoscut asemenea profesori.
Cum ar arăta o oră în care să fie ei obligați să discute un text semnat de mine? Asta chiar nu-mi doresc să-mi imaginez, nu ar avea rost. Nu vreau să închei însă așa răspunsul la întrebare, pentru că ar fi nedrept să las imaginea asta de final, de vreme ce cunosc și profesori minunați, care fac enorm pentru elevi, multe în afara programei. Și numai din teama de a nu se interpreta greșit nu insist pe ceea ce se întâmplă la Alecart, deși e un fenomen din punctul meu de vedere. Dar, iată, există din fericire profesori foarte pasionați. Iar în fața lor mă simt și eu măcar un pic dator, atât în calitatea mea de scriitor, cât și în cea de cititor. Pentru că literatura există în continuare și pentru că există oameni ca ei, care știu să transmită pasiunea asta.
9. Ce personaj literar ați alege pentru a vă însoți la un meci de fotbal (de exemplu, Dinamo- Steaua) și de ce?
Dacă m-ați fi trimis în altă parte alături de vreun personaj literar, spre exemplu într-o excursie, v-aș fi spus că l-aș fi invitat alături de mine pe Holden Caulfield. Sau aș fi stat de vorbă cu mare bucurie, poate și ușor îndrăgostit, la o masă de seară, pe o terasă, cu Holly Golightly. Și cu câte alte personaje… Aș merge la pescuit cu Vladimir și Estragon, pentru că sunt sigur că aș putea purta, în acea atmosferă plăcută, senină, calmă, discuții pline de miez cu ei. Iar dacă ar fi vorba despre o călătorie cu avionul, l-aș lua cu mine pe Ostap Bender. Nu introduc aceste personaje în contextele lor literare, ci mă gândesc la starea mea interioară în anumite contexte şi la cum ar putea ei să o facă mai plăcută.
Însă, de vreme ce m-ați trimis la fotbal, mai ales la un meci Dinamo-Steaua, eu fiind dinamovist, nu cred că există companie mai potrivită decât două personaje literare care-mi sunt (cumva, căci nu fac confuzia dintre narator și scriitor) și doi prieteni reali, scriitori. E vorba despre Filip și Matei Florian. Atât ei, scriitorii, sunt dinamoviști, cât și cei doi naratori, cele două personaje atât de dragi mie din Băiuțeii. Dragi mie nu (doar) pentru că au aceeași pasiune fotbalistică, ci pentru frumusețea lor, pentru inocența lor, pentru felul în care s-au creat în acea carte. I-aș lua cu mine, aș sta în galerie. Și cred c-ar fi de acord să-i luăm cu noi și pe prietenii lor, Știm și Ștam, cu tot cu borcanul lor de muștar. Cumva, cred că și ei sunt la fel de dinamoviști.
10. Pentru tinerii cititori Alecart, vă rugăm recomandați cinci cărți din literatura contemporană pe care n-ar trebui să le rateze!
Sincer, la cum îi știu eu pe cititorii Alecart, nu cred că au ratat vreuna dintre cele cinci pe care o să le numesc în continuare. Dar o s-o fac totuși, mai degrabă pentru că-mi sunt foarte dragi mie acele cărți. Cred că Dulcele bar, al lui Moehringer, e una dintre ele. Străveacul și alte vremi, al Olgăi Tokarczuk, e o altă carte pe care am citit-o invidios, în sens pozitiv, și fascinat. Regele Alb, al lui Gyorgy Dragoman, cred că n-are cum să lipsească. Și ar mai fi, dacă tot mi-a plecat gândul la literatura maghiară, Călătoria lui Gyorgy Konrad. Acum îmi dau seama că s-au adunat multe altele, nu mai știu ce să aleg drept a cincea variantă. Știți ce? O să recomand o carte care m-a făcut să visez, la rându-mi, să scriu cândva un volum de reportaje literare, să le spunem așa, deși nu cred că e cea mai fericită denumire a acestui gen de literatură. Mă refer la volumul Gottland, al polonezului Mariusz Szczygieł. A fost și la FILIT, iar cartea lui e realmente impresionantă.
11. O ultima întrebare: mai putem visa la un FILIT ca acela din primele două ediții? (Unii dintre redactorii noștri vor pleca să studieze în afară și ar fi păcat să nu aibă cu ce se lăuda.)
Să știți că, alături de voi, visez și eu la același lucru. Din păcate, un asemenea FILIT nu se poate face decât prin asumarea lui de către comunitatea locală, prin reprezentanții ei din administrație. Iar cât timp de acolo nu vin semne bune, nu avem nici noi o altă posibilitate decât să visăm că vom face iarăși un FILIT așa cum merită orașul Iași. Din câte cunosc, ediția a patra va fi tot una de menținere a festivalului, ca nume, în spațiul cultural ieșean, nimic mai mult. Adică tot o ediție de „avarie”, așa o s-o numesc eu, căci nu aș putea s-o consider o ediție în toată regula. Dacă se va trece peste măruntele orgolii locale, dacă se va înțelege cât de important e festivalul ăsta pentru oraș, o să avem o a cincea ediție ca primele două. Dacă nu, o să rămânem doar cu amintiri frumoase și, din păcate, cu multe regrete.
*Lucian Dan Teodorovici este scriitor, scenarist și regizor de teatru. De asemenea, este unul dintre inițiatorii și organizatorii Festivalului Internațional de Literatură și Traducere și unul dintre scriitorii preferați ai alecartienilor.