Ludmila Ulițkaia*: „Literatura rusă e hrana principală pentru mine.” – interviu

„Nu eu am construit soarta lui Kukoțki, am avut un prototip – tatăl unei prietene decedate, pe care nu l-am întâlnit niciodată.”

  • În ce măsură, construind destinul lui Kukoțki, ați dorit să vorbiți despre demnitate, abnegație și formele pe care acestea le pot lua în viața de zi cu zi și într-un timp istoric neașezat?

Eu am vrut să spun povestea unui om, și nu să vorbesc despre noțiuni abstracte, ca demnitatea sau abnegația. Aceste calități pot fi găsite la oameni – uneori, omul poate atinge în numai câteva clipe stări elevate, atunci când asta e în natura lui. Alteori cade sub orice limite. Dostoievski știe asta mai bine ca oricine.

  • Personajul dvs, Kukoțki, poate fi văzut ca un om frânt, dezamăgit, neputincios. Așa cum poate fi văzut și ca un om care crede în știință, în responsabilitatea de a face binele, având conștiința datoriei față de semenii săi. E un erou sau omul secolului al XX-lea nu poate fi decât un simplu om și atât?

Ei bine, din punctul meu de vedere, Kukoțki nu e nici frânt, nici dezamăgit. El trece prin încercări grele, dar niciodată nu face vreun rău. Crede în știință, își îndeplinește impecabil datoria profesională, și în acest sens el este „un erou al timpului nostru“.

La drept vorbind, nu eu am construit soarta lui Kukoțki, am avut un prototip – tatăl unei prietene decedate, pe care nu l-am întâlnit niciodată. Dar povestirile prietenei mele despre tatăl ei au fost un material minunat pentru carte. Multe dintre situațiile în care nimerește Kukoțki sunt istorii reale din viața doctorului Pavel Alekseevici Guzikov.  După cum vedeți, vă dezvălui un secret al scriitorului.

  • Cazul doctorului Kukoțki e și un roman despre iubire și despre fragilitatea acesteia. Se poate spune că iubirea-devotament față de profesia aleasă îl face pe Pavel Alekseevici vulnerabil în fața celorlalte aspecte ale vieții?

Putem spune și astfel. Dar nu asupra acestei idei am vrut să atrag atenția cititorului. Kukoțki este un om al datoriei, și cu cât trăiesc mai mult, cu atât întâlnesc mai puțini astfel de oameni. Poate că de aceea îmi și este drag acest roman. E un monument închinat caracterului uman, pe care-l întâlnim tot mai rar.

„Să te preocupi mai puțin de tine însuți și de trăirile tale și să-ți găsești ceva de făcut pentru a fi de folos altora. Asta aduce o mare satisfacție.”

  • Familia e pentru Kukoțki un adevărat pat al lui Procust. Într-un fel sau altul, personajul eșuează atât în relația cu Elena, cât și cu Tania, fiica acesteia. De fapt, în romanul dvs., iubirea se împlinește mai degrabă în afara căsniciei decât în interiorul ei. Ați gândit acest aspect ca o neputință a personajelor dvs. sau ca un dat uman care poate fi radiografiat?

Dragostea se împlinește unde vrea ea. Nu noi o conducem pe ea, ci ea pe noi. Nu ne putem comanda să iubim pe cineva, să nu iubim pe altcineva. E un lucru natural, căruia îi suntem supuși cu toții. Dar unii reușesc să înfrunte natura, să-i opună, de pildă, sentimentul datoriei, alții nu.

  • E multă singurătate și multă nevoie de celălalt în romanul dvs. Ce înseamnă, în fapt, a fi singur și cum e posibil să nu (mai) fii singur rămânând, totodată, tu însuți?

E posibil să nu pot răspunde la această întrebare. Mi se pare că mulți oameni au perioade în care se simt singuri, inutili, abandonați. Cunosc o singură rețetă, și nu o dată i-am văzut rezultatele: să te preocupi mai puțin de tine însuți și de trăirile tale și să-ți găsești ceva de făcut pentru a fi de folos altora. Asta aduce o mare satisfacție. S-a întâmplat o dată ca o prietenă mai tânără să vină la mine într-o situație de criză: a părăsit-o soțul, a rămas singură, ce se face? Și am sfătuit-o să se ducă la biserică și să-i hrănească pe cei fără adăpost. O biserică din Moscova avea un astfel de program: se întindeau niște mese și se dădea de mâncare celor nevoiași. Firește, după ce se termina masa, se spăla pe jos. Prietena mea s-a dus, și după două luni starea aceea proastă a părăsit-o. Sunt oameni care o duc mai rău decât tine – când a înțeles asta, i-a fost mai ușor.

  • Vorbeam despre nevoia de celălalt, despre apropiere, compasiune, bunătate. Multe din personajele dvs trăiesc aceste sentimente, în special Kukoțki, Tania și, în final, fiica acesteia care nu ezită să aibă grijă de Elena într-o scenă absolut zguduitoare care adâncește o altă apropiere vindecătoare dintre  mamă și fiică. E suficient un gest de bunătate pentru a salva, simbolic vorbind, un destin? Sau bunătatea trebuie exersată permanent pentru a te împlini?

Ei bine, sunt oameni buni din fire, și pentru ei nu e nevoie de vreun efort, vreun gest special ca să facă fapte bune. Și sunt oameni care ar vrea să fie buni, și ei își modelează, dacă vreți, comportamentul. Se poartă ca și cum ar fi buni… cred că și eu fac parte din această categorie. Și eu sunt așa – aș vrea să fiu bună. Uneori îmi iese. Nu întotdeauna.

„Pentru mine Rusia e singurul loc de care sunt legată prin naștere, simțire și limbă, e lumea în care m-am dezvoltat, și sunt străbătută de curenții care țâșnesc din acest pământ.”

[Citește AICI cronica romanului Cazul doctorului Kukoțki]

 

  • Unul dintre cele mai interesante personaje ale romanului dvs. e Vasilisa Gavrilovna, un suflet rudimentar, simplu, în care recunoștința și neputința de a înțelege progresul coexistă. Este Vasilisa și o victimă a credinței ei habotnice sau doar a lumii în care a trăit?

Dar de ce să fie o victimă? Este un om întreg, pentru ea toate întrebările despre viață și moarte au răspuns. Putem chiar s-o invidiem. Din păcate, cu cât un om e construit mai complex, cu atât se îndepărtează mai mult de acest tip pe care-l reprezintă Vasilisa.

  • În chiar miezul romanului inserați o amplă alegorie, o parabolă. Aceasta poate fi citită și de sine stătător, dar, în același timp, cred că oglindește ideea centrală a destinului uman, așa cum l-ați gândit în romanul dvs. Ați avut de la început în minte această secvență sau ea a fost ulterior inserată în text?

E o întrebare bună. Când am terminat de scris romanul, am rugat două prietene să-l citească, una foarte bătrână, una tânără. Cea bătrână l-a citit și a spus: e un roman minunat, dar poți să renunți liniștită la prima și ultima parte și să păstrezi doar mijlocul. Iar cea tânără a zis: bravo, foarte interesant! Dar aș renunța la partea din mijloc. Și atunci am înțeles că e totul în regulă cu romanul meu.

  • Sunteți cea mai puternică voce feminină a literaturii ruse contemporane. Cum vă raportați la moștenirea literară a țării de care aparțineți? În ce măsură este aceasta o povară?

Este plăcut să auzi un compliment. Vă asigur că astăzi, atât în Rusia, cât și în lume, femeile au început să scrie la fel de bine ca bărbații, și multe femei extraordinare sunt scriitoare. Poate nu chiar multe, dar în orice caz câteva, ca să fim exacți. Literatura rusă e o mare comoară culturală. Puteți să nu mă credeți, având în vedere că știu o singură limbă, rusa, iar autorii străini îi citesc în traducere. Literatura rusă nu numai că nu e o povară, ci e hrana principală pentru mine. Nu pot să vă spun, de pildă, de câte ori am citit Fata căpitanului de Pușkin. E o capodoperă, pentru mine e cel mai bun medicament și o mare plăcere. Întotdeauna. Și nu e singura capodoperă din literatura rusă.

  • În romanele dvs. nu ezitați să puneți în lumină aspecte sensibile ale istoriei țării dvs. din secolul trecut, convulsii și probleme politice și sociale. E un act aș spune necesar de înțelegere și de responsabilitate pe care îl impuneți cititorului. Când spuneți astăzi Rusia la ce vă gândiți în primul rând?

Despre Rusia se pot spune multe și mărunte. Despre literatura rusă am vorbit deja. Istoria, ca și istoria oricărei alte țări, e complicată și contradictorie. Astăzi trăim o perioadă neobișnuit de interesantă, în care se luptă două tendințe: arhaismul și modernismul. Și e foarte incitant să observi aceste procese. Dar, în ansamblu, pentru mine Rusia e singurul loc de care sunt legată prin naștere, simțire și limbă, e lumea în care m-am dezvoltat, și sunt străbătută de curenții care țâșnesc din acest pământ.

[Citește Aici cronica volumului A fost doar o ciumă.]

 

*Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago / Cortul verde  (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz.

 *Interviul realizat de Emil Munteanu va apărea întegral în noua ediție tipărită a revistei „Alecart” (nr.24-25, iunie 2021). Mulțumiri speciale Luanei Schidu pentru traducerea din limba rusă a interviului.

Foto 1: Radu Sandovici

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!