„Trebuie să sacrificăm rigiditatea în favoarea poveștii din spatele noțiunilor.”- interviu cu Marius Pașa

„Profesorul de matematică nu trebuie să uite un aspect. Spiritul ludic la copii e foarte important. Matematica trebuie descoperită prin joc, prin activități mai puțin serioase, dar foarte instructive.”

Care este imaginea pe care o aveți despre elevul de la Național?

Elevul de la Național e o sumă de imagini dificil de prins în câteva cuvinte, o juxtapunere între imaginea lui prin ochii părinților, ai profesorului, imaginea sa în comparație cu ceilalți. E, categoric, un elev ambițios, poate prea ambițios, își urmărește interesele atent, diluând uneori umanitatea în favoarea unei rigurozități asumate. E într-adevăr riguros, se supune unui program, e deci, un elev modern, care te provoacă și acest aspect este minunat. Te simți bine ca profesor în preajma unui elev de la Național. Îți creează un anumit orgoliu pe care i-l datorezi, e în esență un elev carismatic.

Ce îi lipsește elevului – privit generic – de la Național?

Un sistem de referință. Elevul de la Național trăiește într-o iluzie a absolutului. Relativitatea lipsește (și asta se întâmplă, din păcate, în toate liceele de elită). Raportarea se face doar la un spațiu închis, limitat, și la exemplele pe care le are în jurul lui. De aici pericolul autosuficienței. Îi lipsește un unghi de vedere care să îi permită obiectivarea. Cred că oricărui om îi e necesar un alt om care să-l obiectiveze și acest partener îi lipsește.

Imaginați-vă traseul dvs. existențial și profesional dacă ați absolvi acum Colegiul Național.

Fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem datorită sau din cauza unui profesor. În lumina acestui adevăr pe care mi-l asum, pot spune că Colegiul Național mi-ar fi oferit în egală măsură alternative pentru ambele perspective, dar nu fundamental. Aș fi putut fi cu ușurință o persoană realizată profesional și cu o existență subordonată formării mele de bază datorită unor profesori de aici. Sau aș fi putut deveni, în egală măsură, victima unui accident al întâlnirii neprogramate cu o persoană care avea autoritate de dascăl și care nu ar fi lucrat în favoarea mea. Poate profesional aș fi fost mai bine decât îmi pot imagina acum, pentru că acest colegiu pregătește oameni adaptați timpului pe care îl traversăm. Deci, la nivel existențial, poate lucrurile ar fi stat mai bine, dacă rezumăm existența doar la confortul material, dar acest lucru devine superfluu. Profesional, și voi pune accentul pe această dimensiune, nu cred că aș fi fost diferit. Spun asta și pentru că există la fiecare persoană o nostalgie față de perioada în care s-a format. Revenind, cred că aș fi avut un plus pe zona umană, limbile străine ar fi făcut parte din bagajul meu obligatoriu, dar, mai mult de acest plus probabil n-aș fi obținut. Poate însă aș fi găsit ceva mai multă deschidere în relațiile interumane și dialogul cu profesorii ar fi fost la un alt nivel, ar fi atins o altă cotă. Dar nu cred că ar fi existat un accent definitoriu față de perioada în care am terminat eu liceul, un accent adus de Colegiul Național de astăzi.

Dacă un profesor nu a reușit să stârnească pasiunea, la un anumit nivel propriu fiecărui copil, nu se validează ca profesor, e validat doar pe hârtie, de comunități discutabile. În intimitatea lui ca om nu se validează și el știe asta.

Cu ce rămâne un absolvent obișnuit, nepasionat de matematică, din matematica din liceu?

Cu pasiunea pentru matematică (râde). Nu știu dacă există o scală de cuantificare a pasiunii. Pasiunea nu poate fi cuantificată. Poți fi pasionat de un lucru pe care nici măcar nu-l practici. Să stai într-un scaun cu rotile, de exemplu, și să fii pasionat de alergări. Să te pasioneze entuziasmul celor care aleargă și parcă ți s-ar substitui ție, care nu o poți face.

Cred că e necesar un anumit grad de pasiune pentru matematică încă din gimnaziu. Adică e imposibil să nu atingi un anumit nivel de pasiune încă de la început. Dacă poți conștientiza, poți sesiza și poți admite că ai atins un grad de pasiune e o altă discuție. Cât de sincer e cineva care spune că nu e pasionat de matematică? Și cine afirmă acest fapt: elevul? Părintele? Cei din jurul său? Poate e o frustrare acolo. Dacă măsori pasiunea în olimpiade, în premii, în concursuri și îi punem noi eticheta elevului respectiv că e pasionat, ba îl și convingem de asta, e profund fals. Căci a fi pasionat nu asta înseamnă. Elevul poate fi pasionat în continuare și în afara performanței, a cuantificabilului imediat. Nepasionat? Nu, nu poate fi nimeni nepasionat de matematică. Matematicii nu-i poți fi indiferent. Poți avea implicări de un anumit grad pasional, dar oricum peste zero, nu ai cum să nu fii entuziasmat și entuziasmul poate să apară chiar în fața unei banale operațiuni matematice, a unui raționament corect intuit. Pasiunea trebuie redefinită, ea nu înseamnă performanță, nu înseamnă muncă în plus care să justifice faptul că tu ești admirator al obiectului respectiv, iar matematica de liceu oferă provocări foarte interesante, la care nu poți să rămâi insensibil. Concluzia e clară: n-ai cum să fii nepasionat de matematică după primul contact cu ea, nu mai zic după matematica din liceu.

Așadar, e necesar să clarificăm cine hotărăște nivelul de pasiune al cuiva, ce înseamnă, în acest caz, pasiunea pentru matematică. Sper să nu fie confundată cu apetența pentru olimpiadă. Poți să fii pasionat de matematică la modul de spectator al ei, nu neapărat să lucrezi caiete întregi de probleme sau să fii capabil să urmărești o demonstrație complicată, să poți găsi soluția la acele probleme complicate. Iar matematica de liceu chiar oferă șansa de a face legături între lucruri care pot părea separate, dar care, în realitate, reprezintă un întreg. Un absolvent nepasionat de matematică rămâne de fapt cu pasiunea pentru matematică. Fie că o recunoaște, fie că nu. Altfel nu ar fi absolvent. Am avut ocazia anul acesta să discut despre Eminescu la o clasă de filologie. Felul în care s-au apropiat unii dintre elevii respectivi de gândul matematic surprins în versurile eminesciene mi-a demonstrat că pasiunea pentru matematică nu e specifică celor care studiază intensiv această disciplină.

Dar atunci e nevoie de cineva care să te aducă aproape de pasiunea pentru matematică și în condițiile acestea rolul profesorului devine esențial. Pentru că pasiunea pe care o simți la un moment dat o poți pierde, dacă nu există cineva care să-ți arate frumusețea spectacolului.

Da, profesorul trebuie să aibă orgoliul cumpătat al celui care chiar poate forma, poate modela. Și să își asume asta. Cel de la catedră trebuie să știe că are o mare responsabilitate și e necesar să nu se ferească de ea. E o responsabilitate copleșitoare. În clasă trebuie să facă tot ce ține de pregătirea pe care o are ca să câștige copiii, să le trezească pasiunea. Dacă nu reușește, se anulează ca profesor. Nu are nevoie de confirmări, de certificări, de gale de excelență. Dacă nu a reușit să stârnească pasiunea, la un anumit nivel propriu fiecărui copil, nu se validează ca profesor, e validat doar pe hârtie, de comunități discutabile. În intimitatea lui ca om nu se validează și el știe asta.

De ce ar trebui să citească un elev pasionat de matematică literatură?

Literatura îl scoate din zona de confort, îi creează paradoxuri, îl scoate din zona de suficiență. Matematica îți creează suficiență și, dacă nu simți asta, te poate duce la izolare. Ca matematician, ca provenient al zonei reale, vei fi mereu văzut ca un ciudat. Există destule anecdote pe seama matematicienilor care sunt niște distrați, niște ciudați. Și nu prea știu glume despre persoane care vin din zona cealaltă și cărora faptul că le lipsește componenta reală să fie speculat. Asta arată că, la un moment dat, ajungi într-o izolare. Cel mai trist este când o accepți și faci o virtute din asta. Te minți. Știi că te minți, inteligența pe care o ai te ajută să-ți dai seama de asta. Izolarea, suficiența matematică o poți argumenta. Intri într-o capcană: devii victima propriei gândiri. Poți explica orice. Inclusiv propria izolare. Și pentru că ești convingător, începi să te crezi tu însuți. Trebuie să găsești la vreme antidotul. O relativizare e necesară: să găsești pentru început în literatură o terapie în care să-ți creezi breșa, să te cunoști și dintr-o altă perspectivă, pentru ca, ulterior, să poți descoperi o pasiune intrinsecă. Literatura reprezintă o soluție. Altfel, poți argumenta totul, poți justifica totul și să te împaci cu tot fără o acoperire în realitate.

Ce ar gândi elevul Marius Pașa despre profesorul Marius Pașa?

În nici un caz că și-ar fi dorit să-l aibă ca profesor. E o îndrăzneală prea mare.

Un om corect? Un pasionat de matematică? Un posibil model?

Nu ascund că fiecare dintre noi își dorește asta, pentru că înseamnă o negare a ta. Ești acolo să oferi un model. Să faci însă din modelul acesta un model absolut e altceva. Modelul presupune produsul modelabil, nu finit. Ne transformăm, dorind să fim mai buni, să fim modele, dar nu pentru a ne satisface un orgoliu personal. Meseria ne obligă să ne asumăm asta, nu putem să ne ferim în spatele unei modestii false, cochete. Nu cred că cineva își permite să clameze contrariul și anume, că nu își propune să fie model, că va face o matematică de calitate, că va fi cel mai bun profesor, un profesor excepțional, dar că nu vrea să fie model. Nu trebuie să vrei să fii, ci să tinzi să fii unul. Pentru ei, nu pentru tine și poate, prin ei, și pentru ceilalți.

Cu fiecare moment în care un copil se pierde într-un șir de probleme, definiții, leme, rezultate  pierde matematica, pierde teren nu în fața altcuiva, ea nu poate fi înlocuită. Pierde prin faptul că în viitor nu vom mai ști cui datorăm multe din ceea ce avem.

Care este în viziunea dvs. imaginea profesorului ideal de matematică?

Nu suport ideea de abuz. De la abuzul unui părinte cerându-i copilului să facă sau nu un anumit lucru până la abuzul pe care îl poate comite fără voia lui un profesor atunci când nu poate convinge orice elev de necesitatea unui anumit demers pedagogic. Prin urmare, idealul ar fi să reușim să ținem aproape  un elev, niște elevi, o clasă de elevi fără nici un fel de abuzuri. Asta nu înseamnă că eliminăm catalogul, absențele, lucrările, tezele, ieșitul la tablă. Nu inventăm un alt sistem. Cum reușim să ținem o clasă de elevi lângă noi, să-i convingem de justețea fiecărui demers pe care noi îl facem, să nu fim doar funcționarul care pune o notă, încheie o medie. Nu eliminăm barierele dintre profesor și elev, nu vorbim despre un profesor de gașcă, ci despre unul care reușește să țină elevii în interiorul orei de matematică explicându-le fiecare lucru de natură administrativă, care are un caracter secundar, dar care nu poate fi eludat. Trebuie să profităm de întâlnirea pe care o avem unii cu ceilalți. Întâlnire întâmplătoare inițial, dar care ne face pe fiecare mai bogat. Ora în sine devine atunci o sărbătoare, un eveniment așteptat în egală măsură de profesor și de elev. Profesorul de matematică nu trebuie să uite un aspect. Spiritul ludic la copii e foarte important. Matematica descoperită prin joc, prin activități mai puțin serioase, dar foarte instructive. Trebuie să sacrificăm rigiditatea în favoarea poveștii din spatele noțiunilor. Nu pot concepe nicio oră fără un plan. Și planul nu înseamnă plan de lecție, ci un plan pentru a-l face curios. O poveste este fundamentală. Povestea din spatele unor noțiuni. Sau o interpretare personală, pentru că nu întotdeauna avem certitudinea istorică a poveștii. O istorisire care să trezească curiozitatea. Dacă ora începe cu de acum cunoscutele teoremă, lemă, propoziție, ele fascinează la început, dar doar atât.

Ce e foarte interesant e maniera în care se repetă ideea de poveste, de întâlnire, de devenire, aspecte pe care le asociem mai degrabă literaturii. E scoaterea matematicii din noțiuni abstracte pentru a o asocia jocului și revenirii la poveste. Cât este profesorul dispus să sacrifice pentru povestea din spatele a ce se rezolvă la tablă?

Profesorul de astăzi, mai deloc, din păcate, sau doar pe alocuri, din fericire.

Pierde matematica, pierd elevii, pierde profesorul?

Toți. Matematica nu se învață, e ceva ce știm, pe care trebuie doar să ni-l amintim. E gândire corectă, e judecată limpede. Poți învăța doar să pui la loc piesele disparate. Cu fiecare moment în care un copil se pierde într-un șir de probleme, definiții, leme, rezultate  pierde matematica, pierde teren nu în fața altcuiva, ea nu poate fi înlocuită. Pierde prin faptul că în viitor nu vom mai ști cui datorăm multe din ceea ce avem. Pierde și profesorul pentru că nu mai reușește să formeze, transformând școala și ora de matematică într-un spațiu în care ești obligat să-ți petreci un anumit interval din ziua respectivă. Pierde elevul fiindcă nici măcar nu știe ce pierde. Nu are șansa să vadă cât e de natural și de frumos acest spațiu. Cel mai potrivit cuvânt pentru matematică e naturalețea. Dacă o pierzi, distrugi frumusețea.

În spațiul acesta al matematicii mi se pare mult mai ușor să creezi frustrări decât în cel al literaturii. Este frustrarea cu care se confruntă mulți, dar despre care foarte puțini vorbesc.

Frustrarea este tot un efect al formei de abuz pe care la un moment dat o întâlnim în școală. Elevul ajunge frustrat pentru că e comparat cu alți colegi, e privit ca elementul necompatibil cu obiectul respectiv. Mă intrigă însă cât de ușor accepți să fii frustrat. E o acceptare fără luptă a unei etichete cu care poți rămâne pentru totdeauna. Ea apare în special în mediile extrem de competitive, în care teama de a nu fi ridicol e foarte puternică. Din păcate, da, matematica creează frustrări. Oricând o sincopă, un moment mai slab în spațiul literaturii pot fi remontate; o idee spectaculoasă, o interpretare nouă, o carte citită pot să-l relanseze pe cel frustrat în interiorul literaturii, în timp ce o idee la matematică, o intuiție de moment pot fi percepute în matematică drept întâmplătoare.

În matematică frustrările sunt greu de eliminat, dar prefer un frustrat la matematică: are o șansă în plus față de un frustrat la literatură. 

Ce apreciază părintele Marius Pașa la Colegiul Național?

Colegiul Național este spațiul care a facilitat copiilor mei accesul într-o comunitate selecționată (nu întotdeauna atent selecționată), după niște criterii pe care le-am agreat, pe care le-am considerat dezirabile. E spațiul întâlnirii cu alți copii asemănători. A eliminat hazardul din momentul în care aș fi decis să-i duc la o școală obișnuită. Ca părinte, am simțit ușurarea de a nu mai fi întru totul responsabil pentru traseul lor ulterior. Un prim aspect.

Al doilea aspect e legat de speranța că le este garantată o asistență pedagogică de un anumit nivel. În mod cert, un spațiu în care copiii au un anumit nivel dispune și de profesori care sunt obligați și responsabilizați să devină adecvați spațiului în care predau și elevilor cărora o fac. Cred că, indiferent sau în ce formă au ajuns a fi profesorii acestui colegiu, întâlnirea cu ei obligă la o reconfigurare permanentă a ta ca om care să fie adecvată formării acestor copii. Ca părinte responsabil, ca părinte vanitos, fiindcă știam ce pot copiii mei, am făcut alegerea corectă în acel moment. Nu i-am întrebat, și asta poate fi o greșeală, dar nu am datele să afirm că alternativa unei școli în care hazardul să-și fi pus o amprentă mai mare asupra colectivului în care au intrat și a colegilor profesori ar fi fost una bună. Dar euforia că un copil intră într-un astfel de liceu trebuie să fie de scurtă durată, pentru a păstra o distanță necesară față de posibilitățile copilului și ale școlii.

Poți să simți nevoia, odată intrat în acest sistem, să existe alternative, să nu îl introduci obligatoriu în sistemul competițional pentru a se bucura de protecția prestigiului școlii. Un astfel de colegiu ar trebui să identifice și situația potențială în care dorințele din momentul intrării nu mai corespund; să existe, deci, alternative la nivel de colectiv, de profesori, de activități în afara orelor.

Nu vreau să rămână cineva cu senzația că un profesor făurește un olimpic. În cel mai bun caz, un olimpic te poate face un profesor mare.

Evocați două momente/două imagini/două portrete ale întâlnirilor provocate de/în Colegiul Național.

Imaginea emblematică pentru Colegiul Național este legată de prima mea întâlnire, în ipostază de părinte, cu directorul de atunci al colegiului, doamna profesor Cristina Vâlcu. Am avut șansa să am în acel moment o poziție posibil de invidiat pentru mulți. Eram tatăl unui copil cu rezultate, dorit, curtat de liceele din primul eșalon ieșean. Doamna director a subliniat că e o onoare pentru școală să aibă un astfel de elev. Acea primă întâlnire, așezată sub semnul eleganței și al generozității, m-a convins că alegerea făcută este cea corectă.

Al doilea moment este provocat de elevii unei clase aflate în pragul bacalaureatului. Am avut privilegiul de a întâlni acești copii în clasa a noua, din postura de profesor colaborator. Majoritatea nu fuseseră în gimnaziu elevi ai școlii. Emoția degajată de ei, momentele de colaborare nu pot fi ușor egalate. După o pauză în întâlnirile noastre, i-am reîntâlnit în clasa a douăsprezecea, observându-le disperarea că bacalaureatul ar putea să nu le aducă satisfacția pe care și-o doreau, pe care o așteptau ceilalți de la ei. Presiunea, teama unui posibil eșec erau uriașe. Ele au dispărut în momentul în care, pe ultima sută de metri, m-am uitat în ochii fiecăruia și le-am spus că eu cred în ei, că îmi asum total ceea ce se va întâmpla la examen, că e o probă pe care o vom da și o vom lua împreună. În iulie, zece dintre acești copii au luat zece la matematică, iar unul dintre cei care ajunsese să creadă că nu va promova examenul mi-a trimis în octombrie o fotografie cu el în amfiteatrul unei facultăți unde se preda un curs de matematică. E o imagine, o bucurie, pe care nimic nu le poate anula.

Poți fi olimpic și fără a avea un profesor alături?

Da. Ești olimpic datorită ție. Nu vreau să rămână cineva cu senzația că un profesor făurește un olimpic. În cel mai bun caz, un olimpic te poate face un profesor mare. Dar asta nu înseamnă că profesorul nu e important, are cel mai important rol. E necesar ca profesorul să conștientizeze că are privilegiul intelectual de a fi în preajma unui astfel de copil. Un profesor are rolul fundamental în organizarea programului, în selectarea alternativei de pregătire și a materialelor, are posibilitatea să învețe prin elevul respectiv, se lasă tot timpul provocat, e viu în relație cu obiectul predat și cu sine însuși. Echipa profesor-elev e fundamentală. Nu aș vrea să se creadă că elevul datorează profesorului formarea lui, dar în niciun caz performanțele nu pot atinge un anumit nivel fără o asumare a acestei relații. Profesorul nu-l face olimpic, îi poate însă netezi drumul către performanță. Nu trebuie să îl facă dator, dar nici să-i hrănească orgoliul că rezultatul ar fi venit oricum.

 

*Marius Pașa este profesor de matematică la Colegiul Național Iași și lector universitar la Universitatea „Gh. Asachi” Iași.

**Interviu preluat din Suplimentul Alecart „190 de ani de Național”.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.