Interviu cu Radu Paraschivescu

„Scrisul este un impuls generat, în primă instanță, de orgoliu.”

Ați declarat într-un interviu că Limbajul nostru este mai bogat, avem mai multe cuvinte, dar folosim mai puține. Se datorează acest fapt comodității, lipsei educației în spiritul comunicării sau există alte aspecte care v-au determinat să ajungeți la această concluzie?

Cred că motivul principal e lenea. Este vorba pur și simplu de o anumită economie de neuroni, tendința de a vorbi plat, mediocru, fără să fie folosite toate nuanțele limbii, aici o bună parte din vină o au mass-media. În momentul în care la televizor, la radio, în presa scrisă apar oameni care vehiculează un fond foarte mic de cuvinte, acest fapt devine normă. Ne imprimă nouă, românilor, un stil, o tendință. Avem o limbă expresivă, ar trebui să fructificăm tot ce putem din bagajul ei, mai ales acum, în condiții de libertate a exprimării. Cuvintele românești au nuanțe, au tonuri, muzicalitate, or eu constat că lumea vorbește din ce în ce mai plat, mai previzibil, neglijent și de multe ori incorect gramatical, ceea ce mă doare cu atât mai mult.

Credeți, în acest sens, că limbajul românilor se va îmbunătăți sau va deveni din ce în e mai deteriorat, va stagna?

Este complicat să facem prognoze, ținând cont de faptul că astăzi cititul este doar una dintre alternativele de petrecere a timpului liber, una din multele. Înainte, exista acest paradox: conducerea comunistă restrictivă impunea cumva să citești, asta îți rămânea de făcut. Alte satisfacții nu prea existau, ocupația oarecum subversivă a românului era să citească. Se mai aduceau cărți străine, interzise și atunci lectura devenea și un act de ripostă. Acum cititorii sunt mai puțini pentru că avem mult mai multe griji, o nesiguranță care înainte nu exista (era înlocuită de o siguranță proastă).

Continuându-vă ideea, dacă vom găsi, și trebuie să găsim, răgazul lecturii, în funcție de ce criterii ne recomandați să ne alegem cărțile? Recomandați recenziile sau poate îndrumările altor cititori?…

Nu orice carte e binevenită, poți nimeri o carte foarte proastă. În acest caz, dacă cititorul este onest, o va duce până la capăt, însă nu recomand acest tip de sinceritate. Trăim o singură dată, cel puțin eu așa cred (râde). Iar atunci când dai peste o carte proastă sau care nu-ți place, ești obligat să întrerupi lectura.  În ceea ce privește recenziile, trebuie să ne asigurăm că ele nu fac publicitate, că sunt de bună credință. Există destui recenzenți care scriu prietenește și induc în eroare astfel. O carte proastă poate fi prezentată bine, la fel cum o carte valoroasă poate fi recenzată într-un stil dușmănos, din diverse motive. Aici cred că există un fler al cititorului. Cel care  frecventează librăriile, deschide cartea, o răsfoiește, poate simți ceva. Cartea aceea îi poate vorbi. Este important și textul de pe copertă, dar sunt dese situațiile în care el minte. Eu cred în flerul lectorului și în capacitatea lui de a găsi cartea după o tatonare de un minut, două.

Dincolo de înnobilarea culturală, relevanța adevărată este povestea în sine. Felul în care citești te poate face să fii un povestitor mai bun.

Auzim adesea că lectura îl formează pe om, îi dezvoltă anumite capacități intelectuale, îi conturează spiritualitatea sau îi definește personalitatea. Care este părerea dumneavoastră sau de ce le-ați recomanda tinerilor să renunțe la viciul rețelelor de socializare, de exemplu, în favoarea unei cărți?

Nu le-aș recomanda tinerilor să renunțe la nimic, sunt bune toate. Mai ales la vârsta aceasta a adolescenței, a tinereții, receptivitatea la informație este foarte mare. Cărțile nu trebuie să creeze monștri, care să nu mai facă nimic altceva, să trăiască citind; cărțile trebuie să spună povești, să atragă prin acest lucru. Cartea întinde această capcană în care ai vrea să rămâi. Dincolo de înnobilarea culturală, relevanța adevărată este povestea în sine. Felul în care citești te poate face să fii un povestitor mai bun.

O bună parte dintre cărțile dumneavoastră se concentrează asupra problematizării ironice a superficialității, a degradării societății și a discursului public. Cum v-ați dori să fie percepute aceste culegeri de perle? O sursă doar a unui umor involuntar (și trist) sau o măsurare, o conștientizare a amplorii acestei derive, a acestor dezastre culturale, logice, umane? Nu este, într-o oarecare măsură, un paradox a ne aștepta din partea emițătorului de inepție și nonsens (adesea declarat instigator împotriva normelor limbii române, a decenței discursului) să aibă maturitatea analitică de a-și recunoaște devierea? Normalitatea este statut sau excepție în România ale cărei conjuncturi le experimentăm?

În cărțile despre care vorbești eu doar colectez. Nu am alt merit decât că am avut urechea deschisă pentru a scana aceste năstrușnicii. Aportul meu este de colecționar și de prefațator al acestor volume, în care explic de fapt care este miza unei asemenea cărți. Ea este un fel de document. Sper ca cineva care va găsi aceste cărți peste câteva zeci de ani își va putea face o idee despre cum arăta în ziua de azi discursul public. Cred că aceste 5 volume de „perle” trebuie alăturate altor cărți ale mele, Dintre sute de clișee, despre vorbirea prefabricată și plată, Ghidul nesimțitului, Maimuța carpatină, care vorbesc tot despre devieri, derapaje, vicii de comportament ale noastre. Acestea împreună ar da o proiecție critică și ironică pe alocuri a ceea ce înseamnă România, privită cu ochii omului lucid, nu cu cei ai îndrăgostitului programatic de țară sau ai politicianului, ai demagogului care mitologizează totul cu frenezie, care spune că nu este nimic rău în țara asta, că dacă a venit Papa și a zis că aici e grădina Maicii Domnului, atunci aici e și grădina Maicii Domnului. Da, e grădina Maicii Domnului, dar cu o mulțime/grămadă de bălării, iar bălăriile acestea trebuie smulse.

Credeți că normalitatea a devenit regulă sau excepție în România?

Avem de multe ori tendința să spunem că normalul este excepție și anormalul – regulă, pentru că, iarăși, suntem captivii vizualului și pentru că ne recoltăm experiențele, de multe ori, din ceea ce vedem la televizor. În momentul în care ți se arată zece deșucheați pe oră și în momentul în care vezi că, până și la nivelul luărilor de decizie, cum ar fi nivelul politic, apar oameni care nu au de-a face cu politicul și care nu își știu încă bine rostul pe lume, atunci da, atunci tinzi să spui: ca la noi la nimeni și să repeți acele formule pe care le tot le auzi, să  te autoveștejești. Mie a început să îmi displacă de o bună perioadă de timp felul acesta  autocritic de a ne înfige cuțite în spate. E și o gimnastică destul de complicată să te înjunghii singur, mai ales de la spate, dar asta nu trebuie să te abată de la drumul lucid. Țara asta a mai avut perioade tulburi, a mai avut momente de anormalitate, a mai avut crize, dar ele nu se rezolvă cu declarații, cu autocompătimire sau cu fatalism, pentru că asta este iarăși o variantă. N-ai ce-i face, asta e… Auzim „asta e” peste tot.  Nu, nu e asta. Putem să facem să nu mai fie asta, fiecare acolo, în bucata lui, unde își poate exersa competențele.

 

 Meșteșugul nostru este să scriem povești, să creăm lumi. Este o formă de scamatorie pe pagină sau pe tastatură..

 Pe noi, tinerii, ne preocupă procesul acesta intim al scrierii unei cărți. Pe ce se bazează el? Am văzut și interviul în care vorbeați despre tentația aceasta a scrierii și a impulsului. Credeți că implică un anumit automatism, în sensul că îți propui să scrii o carte când ai ajuns la o anumită maturitate? În fiecare zi câte zece pagini, câte douăzeci sau este, mai degrabă, un impuls? Un impuls rațional sau poate?…

Nu pot vorbi despre alte cazuri; pentru mine, scrisul este un impuls generat, în primă instanță, de orgoliu. Eu sunt și o zodie orgolioasă, leu. Leii au această mândrie și această dorință de a fi recunoscuți. La mine a funcționat din două puncte de vedere acest orgoliu: pe de o parte, voiam să arăt că și eu pot, cum pot alții, ori că pot mai bine decât alții; pe de alta, mă săturasem să tot fac traduceri și voiam să fiu eu vedeta de pe copertă. Dacă ești traducător, ești un fel de cascador, o dublură. Cineva îți trasează liniile și tu vii doar să le îngroși cu creionul, dar desenul nu este al tău, creația nu îți aparține. Eu voiam creația care să fie a mea. Pistolul, imboldul principal, a fost mândria. Recunosc cu toată sinceritatea, mândria asta m-a făcut să debutez cu o carte teribil, dar teribil de proastă care, din fericire, nu se mai găsește pe nicăieri. Mă bucur că editura nu a avut ideea tâmpită de a o reedita, de altfel nici nu ar fi avut motive. E o carte pe care a citit-o înainte de publicare un critic care mi-a făcut niște observații absolut remarcabile și la obiect. M-a sfătuit, printre rânduri, să o revăd drastic înainte de a o publica. Eu, însă, eram  atât de îndrăgostit de mine și de ipostaza mea în vremea aceea, încât am bănuit aici o conspirație. Credeam că acest om îmi vrea răul, nu binele. Am refuzat toate sugestiile lui și am publicat-o. La recitire mi-am dat seama câtă dreptate a avut. Așa că orgoliul poate să îți joace feste. Dincolo de orgoliu, cred că o carte devine, de multe ori, vehiculul unei îndemânări și, poate, a unui talent. Scrierea unei cărți devine un meșteșug. Știu că este interesant să asumi postura unui om frământat de idei înalte, chinuit, răvășit de mari concepte, care scrie în crize și e halucinat și transpiră și e despletit și are viziuni. Nu, eu nu am viziuni. Nu aș putea spune că a fi scriitor e tot una cu a fi pantofar, dar este o meserie. Ea nu a fost recunoscută ani de zile. Pe vremuri, ea nu era recunoscută, meseria de scriitor. Acum este și cred că și scriitorii trebuie să o recunoască. În momentul în care ai primit recunoașterea oficială, da dom’le, tu ești scriitor cum el este vânzător de nasturi, cum celălalt e fotomodel. Ca scriitor ar trebui să îți asumi această postură. Da, facem un meșteșug. Meșteșugul nostru este să scriem povești, să creăm lumi. Este o formă de scamatorie pe pagină sau pe tastatură..

Frumosul nu este ceva tehnic, este o urmă, o urmă lăsată bine de o ștampilă.

Deși tratați în multe dintre scrierile dumneavoastră cu precădere viciile și degradarea societății, ce considerați a fi frumosul?

Frumosul… Desigur, nu mă voi aventura în categorii estetice, e neproductiv să bag trucuri de estetică. Cred că frumosul este un fel de coajă care îți asigură protecție, dar e o coajă delicată, o coajă diafană ce te obligă la o protecție reciprocă Nu e suficient să te lași apărat, trebuie să  o și aperi. Cea mai bună alianță, cel mai bun concubinaj este între om și concept care pot rodi fericit împreună. Atât. N-aș putea da definiții înalte și prețioase pentru că e păcat să iei o asemenea noțiune și să începi să o caracterizezi tehnic. Frumosul nu este ceva tehnic, este o urmă, o urmă lăsată bine de o ștampilă.

Și în final… Ce vă determină să păstrați această distanță, aș spune eu aproape prudentă, față de poezie? Este doar preferința pentru proză mai pragmatică sau este și altceva?

Așa cum sunt oameni care se pricep să facă șnițele, dar nu se pricep să facă chiftele, așa sunt și oameni care lucrează bine în proză și mai nu știu cum în poezie. Eu nu am înzestrare poetică. Am citit poezie, dar nu multă, nu am devorat-o. Am citit, dar mai mult pentru că trebuia, nu pentru că mi-a plăcut. Într-o perioadă a vieții am scris poezie, eram foarte tânăr și îmbătat de propriile iluzii…

Credeți că și acela a fost un eșec?

… A fost categoric un eșec, dar am răzbunat acest eșec. Unele versuri erau bune, altele erau acolo degeaba, dar le-am propus spre publicare. Mi s-a spus că nu sunt bune de către cineva care nici nu deschisese dosarul. Și atunci am făcut un soi de pariu năstrușnic. Mi-am spus că voi publica acele versuri, chiar dacă ele au fost respinse și, într-unul dintre romanele pe care le-am scris, la finalul acestuia, un personaj are un delir de câteva pagini, fără punctuație, fără nimic. Delirul este alcătuit din acele poezii refuzate.

*Interviu realizat de Viviana Gheorghian și Ioana Tătărușanu, eleve în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași, cu prilejul „Întâlnirilor Alecart” de la FILIT- 2016 și preluat din Alecart 17

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!