Interviu cu Roxana Dumitrache

 
Eu am fost o Galatee modelată și creată de mulți Pygmalioni.
  1. Știm că ai studiat în România, dar și în Marea Britanie. Prin ce diferă cele două sisteme de învățământ? Ce ai schimba în sistemul românesc?

Vreau să cred că sunt produsul celor două sisteme de educație și că tocmai această bipolaritate intelectuală s-a dovedit salvatoare în cazul meu. Port în mine deopotrivă  virtuțile și hibele celor două școli, deși aș spune că școala românească și cea britanică nu sunt fundamental diferite, deși există un contra-timp. E ca o cursă de atletism în care școala britanică e atletul crescut de mic pentru a face performanță, care dă impresia că aleargă neîncetat de secole, cu musculatura perfectă și hrană atent monitorizată, dar cumva plictisit de succesele repetate; e atletul care câștigă de fiecare dată și – păstrând analogia, așa și este: liceele și facultățile din Marea Britanie sunt întotdeauna primele în topurile internaționale de performanță. Școala românească, pe de altă parte, e atletul balcanic, poate puțin cam durduliu și cam extenuat, care s-a pregătit singur, nu are cele mai bune echipamente și îi lipsesc pistele adecvate, dar are curajul și capacitatea de adaptare pe care doar marii supraviețuitori o au.

Eu am admis întotdeauna că am fost un elev și, mai târziu,  un student privilegiat și că nu aș fi ajuns niciodată la London School of Economics and Political Science – prima facultate din lume în domeniul studiilor europene și al filosofiei politicii – disciplinele mele de studiu – dacă nu aș fi trecut prin școala românească. Eu am fost o Galatee modelată și creată de mulți Pygmalioni. La liceu, Colegiul Național „Petru Rareș”, am avut dascăli remarcabili și relații de mentorat autentice. Doamna profesoară Anca Vieriu m-a învățat, de pildă, să scriu. Să scriu sălbatic, curat, curajos, să îmi depășesc fricile și pentru toate astea îi voi fi întotdeauna recunoscătoare. Am o engleză impecabilă și o spun fără niciun soi de aroganță, cu atât mai mult cu cât nu e meritul meu, însă și britanicii îmi lăudau engleza, și asta datorită doamnelor profesoare Georgeta Brădățan și Mihaela Fodor. Altfel, am avut profesori minunați care dincolo de disciplinele predate, mi-au dat lecții esențiale:  doamna Antonia Manciu, diriginta mea draga, un profesor de franceză de la care am învățat până și versurile lui  Jacques Brell și Joe Dassain, dar și un reper de feminitate, domnul Gheorghe Cîrstian cu care am avut valoroase schimburi de idei și cărți,  doamna Liliana Manolache de la care am învățat să iubesc limba latină si să îmi fie  acum dor de Cicero și Marcus Aurelius, deși în liceu mi s-ar fi părut scandalos. Sunt doar câteva nume, însă datorită lor  și altora am ieșit în larg și am făcut-o ca un om întreg la suflet și la minte.

Revenind la cea de-a doua parte a întrebării, ce aș schimba la sistemul românesc? Aș spune că, deși sună a clișeu savant, e  un sistem ușor autist de multe ori. E într-un soi de „Run, Forrest, Run!“ permanent, dar nu se mai apleacă asupra lui însuși. Aici e, admit, o culpă structurală și e unul dintre proiectele mele pe care oricât de temerar sau teribilist ar suna, mi-l voi asuma chiar dacă o să ies cu sânge pe canini din lupta cu sistemul. Când salariile profesorilor sunt microscopice, atât de mici, încât nici telescopul Hubble nu le vede, când în școlile din orașele mici și din sate nu există dotări elementare: căldură, calculatoare, planșe de studiu, iar bibliotecile sunt cât o debara sau nu sunt deloc, e caraghios  și chiar sfidător să vorbești de „educația centrată pe elev” și de preluarea bunelor practici europene în domeniul educației.  Asta aș schimba și simt – fără să alunec în retorica pașoptistă – că e datoria generației mele să producă schimbarea și să nu mai aștepte să se întâmple lucrurile.

„Dalai Lama ne-a predat lecția întoarcerii către noi. A fericirii simple de a fi și atât, de a ne lăsa masca cea de toate zilele și de a iubi viața pentru că – deși e un adevăr-manifest – e singura dată când suntem contemporani cu ea.”

 

  1. Ai avut șansa să asiști la o prelegere a lui Dalai Lama. Care sunt cele mai importante învățături primite de la el pe care le-ai da mai departe?

Așa este, întâlnirea cu Dalai Lama a fost una dintre  marile întâlniri ale vieții mele. La fel ca marile iubiri, marile întâlniri au forța de a reașeza emoțional un om. În cazul meu, a fost mai degrabă o relocare în mine însămi de care aveam nevoie și  unii colegi de la LSE mi-au confirmat că au trăit lucruri similare. Noi am mers ca la orice prelegere, anul acela trecuseră prin amfiteatrele noastre personalități ca Bill Gates, Hillary Clinton, Madeleine Albright. Eu mă gândeam, ca orice student la Științe politice, să-l întreb despre statutul Tibetului și clivajele existente în regiune; toți aveam curiozități geopolitice. Doar că greșeam, Dalai Lama ne-a predat lecția întoarcerii către noi. A fericirii simple de a fi și atât, de a ne lăsa masca cea de toate zilele și de a iubi viața pentru că – deși e un adevăr-manifest – e singura dată când suntem contemporani cu ea. Dalai Lama a vorbit în engleza lui șoptită dând o lecție pe care creierele tinere și bulimice de cunoaștere nu ar fi aflat-o din nicio carte. Dalai Lama și-a ridicat o singură dată privirea din pământ, atunci când a spus: „You have two options. You can either worry about your future, which-as future, has to be unknown, or you can be happy. This is your call”. (trad: Aveți două opțiuni. Fie să vă faceți griji în privința viitorului care tocmai pentru că e viitor e o necunoscută, ori să fiți fericiți. E decizia voastră). Am mai scris de câteva ori  în spațiul public despre această mare întâlnire și de fiecare dată retrăiesc la aceeași intensitate și cu aceeași bucurie integrală momentul.

 

  1. Se practică astăzi discursul tipic american, plin de vervă, aproape actoricesc. Cu ce diferă discursul lui Dalai Lama și ce ar trebui să învățăm din el?

Sunt diferențe uriașe, e limpede. În primul rând, Dalai Lama nu  e un pasolog. E  un cuvânt inventat de mine doar pentru că nu am altul care să descrie mai bine „frenezia  pașilor” către fericire, iubire, împlinire și succes din discursul american. Gestica lui Dalai Lama e conținută și e firesc să fie așa, îndeletnicirea lui e meditația, nu Harlem Shake. A venit desculț, în costumul de meditație și chiar a făcut o glumă savuroasă cerându-și scuze că  poartă aceleași haine. Mai mult, a făcut un gest pe care  doar cineva cu  foarte mult umor și cu o  inteligență vie putea să-l facă. Tradiția LSE e ca, la sfârșitul marilor prelegeri, să li se  înmâneze vorbitorilor o șapcă cu acronimul facultății. Toți o acceptă cu drag, dar foarte puțini își pun șapca pe cap. Ei bine, Dalai Lama, cu tot firescul din lume,  și-a pus șapca LSE pe cap și a zâmbit ștrengărește. Sala a aplaudat minute în șir.

 „La LSE plagiatul era internalizat ca o chestiune de conștiință, semnam la început o declarație pe proprie răspundere și apoi ținea exclusiv de tine.”

 

  1. Știm că scrii ficțiune. Cum a fost trecerea de la teorie politică la literatură?

Mărturisesc că a fost o trecere abruptă, cu multe frici și că încă am un harem interior de spaime. În primul rând, e o diferență colosală de stil: în teoria politică și în analiza filosofică, există o rigoare matematică, nu  scrii fără referințe precise, fără o bibliografie consistentă. Asta, sigur, dacă un cumva te tentează plagiatul și îți permiți, din rațiuni care țin de o anumită alcătuire interioară, să aluneci în această practică. Ce e limpede e că la LSE plagiatul era internalizat ca o chestiune de conștiință, semnam la început o declarație pe proprie răspundere și apoi ținea exclusiv de tine. Au existat câteva cazuri de  plagiat dovedite,  soluționate  cu exmatriculări, dar cred că  rușinea catastrofală e, de fapt, să fii decredibilizat în fața profesorilor și a colegilor tăi.

Ficțiune am scris tot timpul, încă din liceu și în spațiul public scriu de la 19 ani. Anul acesta însă am debutat cu micro-romanul Ma, mi, joi, scris cu presiunea deadline-ului, ca eseurile la facultate doar pentru că a existat un concurs pentru debutanți. L-am trimis cu sufletul mic și tahicardic și în ziua în care a fost publicat în versiunea e-book și au început comenzile pe site, m-am simțit de parcă înghițisem o armată de arici, atât de emoționată am fost. M-am plimbat toată după-amiaza pe două străzi bucureștene: pe Eminescu și pe Arghezi și  m-a emoționat chiar și amănuntul ăsta. Apoi au urmat reacțiile și mărturisesc că sunt bune, iar versiunea de tipar va apărea curând la o editură importantă, dar încă nu pot da anumite detalii. De atunci, scriu proză scurtă – încă nu am curajul spațiilor mari, dar am în plan un roman de mahala și o carte pentru copii, dar una scrisă cu umor și feminist, în care prințesele nu așteaptă să fie salvate, ci se salvează singure, iar broscoii rămân broscoi nesărutați, nu se transformă în prinți. E genul de carte pe care o gândesc proiectiv,  pentru când voi avea copii.

 

  1. Recomandă tinerilor cititori ai revistei „Alecart” trei cărți pe care nu ar trebui sa le rateze!

Voi răspunde fără pic de disciplină, adică voi recomanda trei cărți scrise de autori români și trei titluri străine. Cărțile pe care le voi reciti întotdeauna cu drag, dar și cu o  oarecare invidie  albă că s-au scris deja,  sunt: Patul lui Procust – Camil Petrescu, Rem sau Travesti (nu mă pot hotărî!) – Mircea Cărtărescu și Viața începe vineri, romanul Ioanei Pârvulescu.  Din literatura străină, admit că am fost tentată să scriu titlurile care m-au marcat pe mine în liceu: Idiotul lui Dostoievski și Educație sentimentală a lui Flaubert. Dar m-am răzgândit, așa că voi numi: Portocala mecanică – Anthony Burgess, De veghe-n lanul de secară – J.D.Salinger și Clopotul de sticlă – Sylvia Plath. Recomand în general să citim și autoare, nu doar autori. Și, sigur, Ma, mi, joi ca mostră de teribilism ☺

 

  1. Descrie/Imaginează-ți cea mai frumoasă oră de literatură la care ai participat/ai fi vrut să participi.

E una dintre cele mai frumoase întrebări la care am răspuns vreodată și vă mulțumesc pentru ea. Răspund fără să mă gândesc: Mircea Cărtărescu așezat turcește printre elevi, fumoarul mutat în clasă (sic!), REM, Arctic Monkeys sau Coltrane pe fundal și o poezie dadaistă compusă la mai multe mâini și minți. Sau, dacă Mircea Cărtărescu ar fi prins în traficul suedez (sper că va lua anul acesta binemeritatul premiu Nobel pentru literatură), o oră dedicată doar poeziei și prozei feminine: Anais Nin, Zelda Fitzgerald, Maya Angelou, Elif Shafak, Iris Murdoch, Herta Müller, Ioana Pârvulescu – sunt, cred,  cele  mai importante  voci  feminine din literatură.

 

  1. Unde ai călătorit și ai simțit că te-ai întors un om mai bogat?

Am călătorit destul de mult datorită vieții mele academice și am locuit în patru țări până acum, deci cred că sunt o nomadă. Cel mai mult am locuit la Londra și la Bruxelles – în anul în care am lucrat la Comisia Europeană.  Rar am avut șansa de a fi doar turist, mai degrabă am plecat cu lucrările mele în valiză decât cu aparate foto, parasolare, pantofi comozi și ghiduri turistice. În anul II de facultate am plecat într-un proiect de cercetare în SUA și mi-a fost suficient să îmi dau seama cât iubesc Europa, deși America e fascinantă în felul ei. Apoi Albania – mi-am făcut terenul de cercetare în două orășele, Permet și Korcea, am analizat clivajele religioase și modul de construcție a feminității. Această experiență a fost una dintre sursele mele de inspirație pentru personajul Afijet din Ma, mi, joi. Recomand însă, cu ochii închiși, Marea Britanie. Bine, poate nu chiar cu ochii închiși, pentru că sunt multe de văzut, de trăit și, mai ales, de simțit.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!