Lavinia Maxim: La sfârșitul anului școlar, împreună cu Smaranda Tudosă și Amalia Albianu am participat la dialogul provocat de lansarea la Iași a volumului Pescărușul de la geam și am avut privilegiul de a sta de vorbă cu Veronica D. Niculescu, autoarea volumelor O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor, atât de iubite de colegii mei.
„De-a lungul vieții, sunt multe momente în care simțim gratii în jurul nostru – imaginare sau nu, montate de alții sau de noi înșine.”
Amalia Albianu: Isidor este un condor. Când l-ați construit ca personaj v-ați gândit la durata vieții lui? Că poate trăi până la 50 de ani?
Da, e primul lucru care m-a impresionat când am citit despre condori și, mai ales, despre un condor anume, închis într-o cușcă, la o grădină zoologică. Mă apropiam eu însămi de vârsta asta ireală și probabil mă aflam chiar eu într-un fel de cușcă atunci. De-a lungul vieții, sunt multe momente în care simțim gratii în jurul nostru – imaginare sau nu, montate de alții sau de noi înșine. Pentru ideea asta, a libertății, a eliberării, am scris cartea. Ca să eliberez ființa ce risca să stea 50 de ani într-o cușcă am inventat-o pe Serena, o fetiță curajoasă, salvatoarea lui Isidor.
Amalia Albianu: Mi-a plăcut faptul că în carte nu sunt personaje negative. Există un motiv anume pentru care nu întâlnim personaje de acest tip?
Probabil fiindcă cele mai importante lupte pe care le dăm sunt cu noi înșine, cu propriile noastre limite. Nu cu alții. Nu cu altceva. Personajele din carte se luptă cu propria neputință, cu singurătatea sau cu frigul. Nu m-am gândit până acum că nu sunt personaje negative în carte și îți mulțumesc pentru observația interesantă. Bănuiesc că nu am avut nevoie de ele, erau obstacole destule și așa.
„Însă aș insista pe ideea că eu nu scriu povești moralizatoare sau educative. Numai povești.”
Amalia Albianu: Serena ar putea fi un anti model pentru copiii de vârsta ei prin fugă de acasă la Sinaia?
E o poveste și în poveste orice e posibil. Eu nu încerc, prin cărțile mele, decât asta: să construiesc și să spun o poveste. Firul întâmplărilor o îndeamnă pe Serena și la decizii nesăbuite, de necopiat în viața reală, însă ea rămâne o fetiță curajoasă, care face mult bine. Tot acolo, în poveste, mai apar și dorul de părinți, și remușcările. Însă aș insista pe ideea că eu nu scriu povești moralizatoare sau educative. Numai povești.
Smaranda Tudosă: Pe parcursul celor două cărți cu Isidor, am observat comportamentul uman al condorului. Are cumva legătură cu cineva drag din viața dvs.?
Cu mine. ☺ Orice animal, văzut îndeaproape, capătă ceea ce noi suntem înclinați să numim „trăsături umane”. Dar totul se datorează observației atente. Un motan, un câine, un pescăruș… când ajungi să îi cunoști, să locuiești cu ei în casă sau să îi întâlnești zi de zi, descoperi gesturi, obiceiuri, detalii care sunt doar ale lor, specifice speciei și rasei. Știați că și un pescăruș cască atunci când îi e somn? Cască, se întinde… Și e un gest al lui, al pescărușului, deși pare uman. Dar Isidor e un personaj de poveste, sigur că e umanizat pe ici, pe acolo – scrie, vorbește în felul lui, face trăsnăi… Bucăți din mine pun în fiecare personaj, om sau animal, chiar dacă nu scriu despre mine.
„Fuga ei de acasă și tot efortul depus de ea despre asta vorbesc: despre sacrificiul făcut pentru un prieten. Sau pentru o idee.”
Smaranda Tudosă: Ce impact ați vrut să oferiți cititorilor odată cu relația dintre fată și pasăre?
Pe Serena am inventat-o ca să aibă cine să-l salveze pe Isidor de la Zoo. Prietenia lor crește treptat, înflorește, se duce în direcții complexe. În mare, e o poveste despre prietenie și ajutorul dat celor dragi, ba chiar despre sacrificiu. Fuga ei de acasă și tot efortul depus de ea despre asta vorbesc: despre sacrificiul făcut pentru un prieten. Sau pentru o idee.
Smaranda Tudosă: Considerați că păsările au o legătură mai strânsă cu omul față de alte animale, ținând cont de cartea dvs. cu pescărușul, dar și de faptul că există la tot pasul păsări în jurul nostru?
Nu… Sunt atentă la natură de când mă știu, iar în ultimii ani, zece, cincisprezece, am devenit și mai atentă la natura urbană. Orașele ascund minuni, doar să le vezi! Nu am o relație specială cu păsările, deși așa pare, nu mai mult decât cu copacii sau câinii. S-a întâmplat doar să scriu acum două cărți cu păsări, Isidor și Grégoire. Nici eu nu știu exact de ce a fost aa, dar unele întâmplări nu trebuie explicate.
„L-aș lăsa pe Isidor să descopere poezia care îi place, străină sau românească, veche sau contemporană, fiindcă tot ceea ce descoperim singuri este cel mai prețios.”
Lavinia Maxim: De-a lungul celor două volume, putem observa atracția lui Isidor față de poezie, prin diferite replici scrise sub forma unor versuri, de exemplu. Ca autoare, ce poet(ă) sau poeți/poete i-ați recomanda lui Isidor drept lectură?
Ce întrebare frumoasă! I-aș recomanda niște poezii în engleză, minunatele poezii ale lui Robert Frost, unde natura este regină, cu o rimă splendidă și care sunt foarte muzicale. I-aș citi chiar eu, seara, la culcare: „A flower unplucked is but left to the falling,/ And nothing is gained by not gathering roses.”. Apoi i-aș citi din Bacovia, pentru că „Singur, singur, singur” îl prinde foarte bine, de aceea e motto la al doilea volum, cel de iarnă. Apoi l-aș lăsa pe el să descopere poezia care îi place, străină sau românească, veche sau contemporană, fiindcă tot ceea ce descoperim singuri este cel mai prețios.
Lavinia Maxim: În primul volum, O vară cu Isidor, condorul cere ajutor pentru a evada din cușca sa de la Zoo Băneasa prin cuvinte. Sunteți de părere că scrisul poate fi, până la urmă, un avantaj în orice situație?
Sigur că da! O să extind un pic întrebarea ta și o să spun aici ceea ce spun de mult timp: noi comunicăm cel mai bine în scris!… În toată perioada dificilă pe care am traversat-o cu toții, am refuzat constant să particip la fel și fel de întâlniri prin Zoom. Însă am scris, ori de câte ori am putut – iată, și acest interviu noi îl facem în scris. Părinților mei, de departe, am preferat mereu să le scriu; vorbesc puțin la telefon, nu îmi place, și nu folosesc niciun fel de aplicație cu cameră web. Cei mai buni prieteni ai mei sunt cei care îmi scriu. Prin e-mail poți scrie încă scrisori! Mi-e dor de prietenii buni cu care am corespondat ani de zile, scrisorile m-au ținut vie, întreagă! Prin scris, sunt convinsă, poți comunica mult mai bine decât prin vorbire. Sau poate doar așa sunt eu.
„Cei mai buni prieteni ai mei sunt cei care îmi scriu.”
Lavinia Maxim: În al doilea volum, Iarna lui Isidor, condorul, în anumite momente, alege să-și ascundă adevărată sa natură sub diferite articole vestimentare, ajungând astfel să semene cu un om. Credeți că pasărea, în acele clipe, era de părere că viața este ușoară, odată ce ești o ființă umană?
Păsăroiul meu din poveste trebuie să iasă pe stradă și să încerce să zboare. Imaginea asta caraghioasă a lui, un condor îmbrăcat în pelerină și cu pălăriuță, mergând la pas prin Sinaia și păcălind lumea, este cea care mi-a dat târcoale mult timp și m-a îndemnat să scriu partea a doua, cel de-al doilea roman. Este doar o piesă din întregul cărții, o etapă care trebuia parcursă. Nu, nu m-am gândit la interpretarea aceea, însă cititorii sunt liberi să o facă.
*Amalia Albianu, Smaranda Tudosă, Lavinia Maxim sunt eleve la Colegiul Național Iași și tocmai au trecut în clasa a VII-a. De-a lungul anului școlar care s-a încheiat, în cadrul Clubului Alecart Junior, s-au întâlnit cu Dan Coman (Plictisitoarea vacanță a fraților Rățoi), Alex Moldovan (Olguța și un bunic de milioane, Olguța și marea demascare), Dan Lungu (Vlogger la 13 ani), Moni Stănilă (Războiul Solomonarilor) și au participat la Întâlnirile Alecart organizate de colegii lor din liceu.
