„Rolul logo-ului e, în primul rând, să reflecte într-un mod artistic caracterul entității, nu să-i adauge ceva ce nu are.”- interviu cu Virgil Horghidan, designer

Virgil Horghidan: „Design-ul, dincolo de aspectul pur vizual, are rolul de a îndruma privitorul/cititorul, iar Alecart, prin design, creează loc pentru o mică lume culturală organizată într-un mod simplu, dar atrăgător și percutant.”

*Virgil Horghidan este unul dintre fondatorii revistei „Alecart”, a absolvit Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași, a urmat cursurile Universității de Arte „George Enescu” Iași. În prezent, este designer și locuiește în Barcelona.

 

Ești unul dintre fondatorii revistei Alecart. Care au fost gândurile pe care le-ai avut la începutul acestui proiect?

Nu erau foarte multe gânduri. Ce îmi amintesc este impulsul și nerăbdarea de a crea ceva care să conteze și, chiar dacă voi apela la un clișeu, trăiam momentul. Tocmai asta îmi plăcea; era ceva captivant și emoționant cu acest proiect pentru că simțeam că vom avea public și pentru mine era un mod de a-mi canaliza dorința de a face design, de a crea ceva viu.

Cred că eram la sfârșitul primului an de facultate când am început revista, iar până atunci, ce-mi lipsea în munca mea era contactul real cu lumea, voiam feedback, voiam să mă pot defini mai bine ca artist. Din liceu simțeam că abilitățile mele trebuie puse la încercare în fața publicului pentru că doar așa se vor dezvolta cu adevărat. Ei bine, Alecart a fost exact ce-mi trebuia.

Chiar și părerile negative au fost binevenite; criticile, impresiile celor ce-l vedeau ca pe un proiect prea îndrăzneț au fost ca o gură de aer curat, pentru că erau reale, veneau din lume, nu din catalogul profesorului sau din părerea edulcorată a părinților.

Ai crezut că Alecart-ul va ajunge să împlinească zece ani? Ai avea acum curajul să o iei de la capăt?

La primul număr nu, dar după fiecare ediție surprinderea mea creștea pentru că observam plăcerea de a scrie a copiilor. Vedeam ca încep să se simtă ca acasă în paginile revistei. După un timp, laudele începeau să curgă din toata țara, de la reviste de renume și autori consacrați. Au urmat interviuri la posturi de televiziune și participări la târguri de carte, dialoguri cu scriitori și artiști de tot felul. Alecart a devenit în câțiva ani o amprentă vie lăsată în mediul cultural românesc.

Totuși, cultura nu aduce profit, ba dimpotrivă, proiectul a fost de multe ori la limita de a se împiedica de problema finanțării pentru un tiraj decent. Nu a fost un drum lin, dar a meritat și a fost printre primele proiecte din care am înțeles (nu din auzite) că experiența, în orice domeniu, o dobândești din căzături.

Important nu e clișeul „Ce nu te ucide te face mai puternic”, ceea ce contează e să intram în proiecte, să acceptam experiențe de acest gen, chiar dacă la început par ca prea ambițioase și simțim că ne aruncăm irațional cu capul înainte.

Dacă aș avea curaj acum să o iau de la capăt? În viața mea profesională am acest sentiment foarte des, de a lua-o de la capăt, și poate Alecart m-a influențat un pic aici. E într-adevăr nevoie de curaj, pentru că trebuie să pornești la drum pe cont propriu sau cu ajutorul unor prieteni, fără nicio certitudine, fără niciun punct de susținere, e la limita nebuniei, dar e o nebunie frumoasă, pulsând de pasiune.

Design-ul revistei s-a păstrat încă de la primul număr așa cum l-ai conceput tu. Din această perspectivă, prin ce se individualizează revista? Cum ai gândit-o?

Nu ne-am propus să ne deosebim de alții, ne-am propus să găsim o formă cât mai simplă și mai frumoasă conținutului de care dispuneam. Designul de fapt nu a rămas exact la fel, cel puțin în interior, și un ochi de grafician va observa asta. Lucrurile au evoluat, unele s-au simplificat, altele s-au cizelat și abia pe la numărul 9 s-a stabilizat o versiune finală din punct de vedere vizual: un set fix de fonturi, de iconițe, spațieri și elemente grafice. Însă forma structurală, într-adevăr a rămas aceeași. Capitolele au rolul de a reflecta viața culturală a unui elev sau tânăr din toate punctele de vedere, totul plecând de la citit spre alte forme de artă. Designul, dincolo de aspectul pur vizual, are rolul de a îndruma privitorul/cititorul, iar Alecart prin design creează loc pentru o mică lume culturală organizată într-un mod simplu, dar atrăgător și percutant. Îmi amintesc că doream să readuc elementul „cool” în cultură, pentru că acest cuvânt, credeam eu, era văzut ca îmbătrânit, incompatibil cu noile generații care sunt obișnuite cu explozia de design din ultimii zece ani.

Care este povestea din spatele logo-ului Alecart?

Un logo trebuie să aibă puterea de a prelua valorile și caracteristicile entității de care aparține. Lucrând cu Emil deja de câțiva ani (la revista Colegiului de Artă „O. Bancilă”), am avut timp să deprind tot ce înseamnă o revistă de artă și literatură și am înțeles ulterior că, în cazul nostru, cel mai important e să creăm un mediu în care elevii să poată scrie liber (nu că nu ar fi avut voie, dar nu aveau unde), să-și exprime gândurile nu pentru o notă mai mare, ci pentru că simt nevoia să o facă. Pasiunea pentru citit este punctul de plecare al revistei, având în vedere că aproape jumătate din ea este constituită din recenzii de carte.

Din această analiză s-au născut două idei vizuale – zborul și cartea. Pe copertă, am expandat logoul către marginea de jos pentru a crea o fereastră spre interiorul revistei. Din această fereastră adeseori „scapă” imagini, forme și culori pentru a da caracter propriu fiecărui număr.

Numele revistei s-a născut din fuziunea a două nume simplificate de școli. „Alecsandri” și „Artă”, însă, în timp, această relație de colaborare s-a schimbat și conceptul a luat altă cale.

Pentru mine, Alecart se trage din expresia „a la carte”, pentru că revista nu urmează un meniu, o rețetă, ci tot conținutul ei e șlefuit „de mână”, articol cu articol, imagine cu imagine, deși știu că, de fapt, vine de la locuțiunea franceză „à l’écart”.

Evocă-ne câteva amintiri din perioada în care ai lucrat la Alecart.

1)Îmi amintesc nopțile albe petrecute pentru a termina revista la timp. Vreo 5 pliculețe de „3 in 1” și 2 cafele la ibric mă țineau în priză. La primele numere lucram în „Corel Draw”, neștiind încă de puterea „Indesign-ului” și îmi revin imagini în minte cum, la fiecare 30 de minute, Corelul „crăpa” și Emil, coordonatorul Alecart și proful meu de română, care era lângă mine, „își dădea palme”. Spre 3-4 dimineața, când lucram la ultimele retușuri, îmi întorceam privirea și-l vedem pe Emil adormit pe un fotoliu cu pisica mea dormind pe el. Mă mir de unde aveam atâta energie pentru că uneori a doua zi aveam predare la facultate după care mă îndreptam spre locul de muncă, la o firma de IT unde aveam un post de designer. După o noapte de muncă, Emil avea de-a face cu editura, cu machetarea, corectura și cu orele. Poate sună ca o povară, dar, de fapt era „fun”.

2)La primul număr îmi amintesc părerea unei profesoare de la „Băncilă” despre logo. În opinia dumneaei, coperta avea trimiteri sexuale, logoul reprezentând sânii unei femei. În concluzie, revista era nepotrivită pentru elevii… Mi-a plăcut mult această părere și am perceput-o întotdeauna ca pe un compliment pentru că un logo trebuie să faciliteze mai multe perspective.

3)Îmi amintesc de interviul de la TVR Iași, când eu eram de o sută de ori mai emoționat decât elevii și m-am bâlbâit în fața camerei, deși eram, cred, prin anul II de facultate. Mă mir/ mă facinează cum generațiile astea noi sunt atât de dezinvolte, cum alecartienii de azi au o minte atât de ascuțită și nu le e frică de nimic.

4)Apoi, îmi amintesc amuzându-mă cum, la fiecare număr, primeam articole editate în toate felurile posibile, cu fonturi alese, cu formatări ciudate și spațieri care nu-și aveau rostul, o adevărată plăcere pentru designerul DTP. De fiecare dată îi ziceam lui Emil: „la numărul următor trebuie să le transmitem celor ce scriu că formatarea textului trebuie sa fie standard”, dar probabil și în ziua de azi se întâmplă. Redacția e dinamică, tot timpul se schimbă, generațiile vin și pleacă, editorii, redactorii vor deveni în curând invitați de onoare.

Ce înseamnă pentru tine o imagine percutantă? Dă-ne exemple de câteva logo-uri cu impact asupra publicului.

Trebuie înțeles un lucru în ceea ce privește logourile. Ele sunt, în general, supraestimate și e de înțeles de ce. Imaginea percutantă este creată de entitate, nu de logo – așa cum o persoana poate lăsa o impresia pozitivă prin acțiunile ei, nu prin nume, iar dacă începi să îndrăgești persoana și numele ți se pare magic. Rolul logo-ului e, în primul rând, să reflecte într-un mod artistic caracterul entității, nu să-i adauge ceva ce nu are. Ambalajul nu trebuie să fie mai bun decât conținutul, ci să comunice exact ce vei descoperi în el.

Dacă tot sunt în Spania, aș vrea să-l dau ca exemplu pe Cruz Novillo. Creațiile lui sunt simple și concise, aproape copilărești și, în același timp, absolut memorabile. Folosirea formelor pure, cerc/triunghi/pătrat în desen este cheia către un logotip simplu care nu va depinde de trenduri. Problema e că simplitatea estetică, aceea care să implice originalitate și să comunice tot ce e nevoie pentru entitate, este foarte greu de atins, iar cea mai sigură cale de a ajunge la ea este prin gândire sistematică și identificarea cuvintelor cheie care, mai apoi, prin prisma creativității, devin imagini.

Ai ales să trăiești în Barcelona. Ce te-a determinat să faci această alegere?

Barcelona are tot ce și-ar dori orice tânăr boem: plajă, mare, oameni optimiști și relaxați, artă, istorie, distracție. Nu sunt în Barcelona pentru carieră, pentru că am ales să fiu freelancer, însă acest oraș are mult de oferit, e imposibil să nu te inspire. Nu mai zic de numărul ridicat de mastere și workshopuri de tot felul, pentru toate soiurile de designeri – de la Z-brush și 3d Studio Max până la Photoshop și html/css. Absolut orice vis în domeniul artelor și designului se poate împlini aici, având în vedere că multe din cele mai mari firme de jocuri și filme au sucursale în Barcelona.

În fiecare zonă a orașului e ceva de descoperit, pentru că Barcelona s-a format din mai multe sate care, în timp, s-au contopit păstrându-și centrele, piațetele și chiar unele obiceiuri. Muzeele îți pot ocupa fiecare weekend fiindcă, pe lângă faptul că sunt foarte multe, au expoziții temporare foarte des; orașul e, așadar, un spațiu cultural viu și modern.

În nordul Barcelonei, de-a lungul mării, am descoperit Costa Brava – care în traducere înseamnă „Coasta Sălbatică”. Aceste locuri cu peisaje amețitoare, uneori suprarealiste, au avut un rol important în formarea unuia dintre artiștii mei preferați Salvador Dali.

Descrie Alecart-ul folosindu-te de trei culori.

Negru, Alb și Roșu. Cred că e destul de evident din grafica revistei. Negru și alb sunt non-culori, dar cred că sunt importante în descrierea caracterului revistei. Negrul și albul împreună creează cel mai puternic contrast, dar, în același timp, la un nivel abstract, oferă libertate, deoarece nu favorizează și nici nu discriminează. Alecart nu alege o parte, nu merge după o rețetă, ci acceptă și analizează, e o revistă de și cu atitudine, care se bucură sau se amuză de tot ce-i apare în cale. Roșu e culoarea pasiunii, dar nu mă refer la pasiunea romantică, ci la pasiunea pentru citit, pentru artă, pentru cultură, iar culoarea la care mă gândesc nu e un roșu pur, așa cum puteți vedea prin revistă, e un roșu puțin estompat. Chiar dacă pare în antiteză, alecartienii au o pasiune calmă, o pasiune inteligentă.

 

*Interviul integral va fi în numărul 20 al revistei Alecart (iunie, 2018).

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!