„Scriitorul adeseori scrie tocmai despre ceea ce el însuși nu are.”- interviu cu Yu Hua

„Eu nu scriu romane pentru a critica ceva anume, ci vreau să scriu despre om în adevăratul sens al cuvântului.”– Yu Hua*

  • Într-un interviu publicat acum aproape 20 de ani MCLC Resource Center și Ohio State University (https://u.osu.edu/mclc/online-series/yuhua/) spuneați că ați renunțat la a fi dentist deoarece vă petreceați tot timpul uitându-vă în gurile oamenilor, iar gurile oamenilor oferă cea mai nefericită priveliște din lume. În schimb, ați început să lucrați cu poveștile oamenilor, cu cuvintele – deci, într-un fel, tot cu gurile. Ce avantaje și ce dezavantaje a adus această decizie? E mai ușor să operezi cu priveliștea nefericită a unui suflet copleșit (cum sunt cele ale personajelor din Ziua a Șaptea) sau cu cea a unei guri?

Yu Hua: Cel mai mare avantaj pe care l-am avut, atunci când am renunțat să fiu dentist și am devenit scriitor, a fost acela că am abandonat ceasul deșteptător. Am devenit, așadar, stăpân pe timp – când aveam chef să dorm, dormeam; când aveam chef să muncesc, munceam. Nu mai aveam ore fixe pentru somn, respectiv pentru muncă. Partea rea era că am devenit dezordonat. Viața mea nu s-a mai desfășurat după reguli, ceea ce pentru munca mea de creație, pentru sănătate nu a fost deloc bine. Toate personajele mele sunt personaje mărunte, ceea ce probabil că are legătură cu faptul că eu însumi sunt un personaj mărunt. Eu cunosc foarte bine viața personajelor mărunte, însă după ce am devenit în China un scriitor căruia cititorii îi acordă foarte multă atenție, am avut ocazia de a veni în contact și cu unele personaje importante, însă acestea au fost, la rândul lor, cândva, în trecut, personaje mărunte. Când suntem împreună, cel mai adesea discutăm tot despre viața de odinioară, adică viața oamenilor de rând, mărunți. Chiar dacă o asemenea viață este adeseori chinuită, plină de greutăți, ea este totuși nespus de frumoasă, așa că pentru mine a fost mai ușor să scriu despre personajele mărunte decât să fiu dentist.

  • Cum arăta boema oamenilor de cultură din China anilor 1980-1990? Arată diferit acum viața literară pentru dumneavoastră?

Yu Hua: Îmi este dor de boema literară a anilor ’80 și ’90. La vremea aceea, tocmai ieșisem din Revoluția Culturală. Cu toții am trecut printr-o mișcare de eliberare a gândirii, am spart barierele în privința temelor literare, ajungând să abordăm teme care altădată erau interzise. La vremea aceea, creația literară era mult mai simplă decât acum, căci nu exista presiunea pieței; scriitorul se gândea doar cum să scrie un roman bun, iar editorul cum să publice un roman bun. Acum nu mai este așa, ci scriitorii au început să fie frământați de dorința de a scrie romane best-seller, iar editorii se gândesc cum să facă să le publice. Ca să dau un exemplu foarte simplu, în trecut scriitorul, atunci când hotăra care va fi titlul cărții sale, se gândea doar cum să aleagă acest titlu în așa fel încât să fie cât mai potrivit conținutului, pe când acum el se preocupă să găsească un titlu care să se vândă mai bine.

  • În unele dintre scrierile dumneavoastră – fac aici referire îndeosebi la romanele În Viață și Cronica unui negustor de sânge, care abordează și problema Revoluției Culturale – ați atins fără ezitare numeroase aspecte indezirabile din China celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea, care ar fi putut așeza conducerea și sistemul politic într-o lumină proastă. Mai mult decât atât, atât În viață, cât și cartea China în zece cuvinte au fost inițial cenzurate. V-ați gândit la posibilitatea cenzurii în timp ce le scriați? Cum v-ați raportat la faptul că această carte a fost interzisă? A avut acest moment vreun impact asupra dumneavoastră sau a carierei dumneavoastră?

Yu Hua: Aici este o confuzie. Filmul În Viață a fost interzis, motivul fiind faptul că el a fost înscris într-un festival de film din Franța fără să fi primit aprobarea Biroului National de Filme. Așadar, motivul interzicerii lui a fost mai degrabă unul de ordin tehnic. Romanul în schimb nu a fost niciodată interzis, ci, dimpotrivă, s-a vândut foarte bine. Până în prezent a fost publicat în peste 15 milioane de exemplare și trebuie să recunoaștem că este un tiraj surprinzător de mare. Cartea China în zece cuvinte nu a fost dată spre publicare unei edituri din China, așa că nu s-a pus problema cenzurării ei. Creația mea chiar nu a avut de suferit în nici un fel.

  • Se poate crea sau, mai bine zis, se poate publica liber în China? Unde începe și unde se termină această libertate?

Yu Hua: În mod absolut, există libertate de creație. Ce scriu eu acasă în nici un caz nu este cunoscut de funcționarii guvernamentali, însă, după ce termin de scris, când cartea ajunge la tipar, sigur că sunt anumite limitări. Dacă în carte se vorbește despre evenimentele din Piața Tian’An Men, cu siguranță că ea nu va putea fi publicată, dar dacă se vorbește despre Revoluția Culturală, publicarea cărții nu va întâmpina nici o problemă.

  • Considerați că scriitorii au o responsabilitate civică față de public sau față de posteritate de a vorbi (și) despre adevărurile indezirabile ale vieții sociale și politice? Sau rolul acestora și al artiștilor este, poate, strict unul cathartic pentru public?

Yu Hua: În ceea ce mă privește, entuziasmul și pasiunea cu care scriu pornesc din nevoia de a scrie despre personaje adevărate, vii. Când acestea au parte de schimbări sociale și politice, soarta lor, viața lor se schimbă în consecință și atunci eu ajung să expun factorii sociali și politici răspunzători de aceste schimbări. De aceea, eu nu scriu romane pentru a critica ceva anume, ci vreau să scriu despre om în adevăratul sens al cuvântului. Întrucât soarta omului este afectată de frământările sociale, este supusă nedreptăților de tot felul, cititorii mei au senzația că, prin opera mea, eu fac o critică la adresa realităților sociale, însă o asemenea critică este stârnită de personajele mele. Eu nu scriu de dragul de a critica.

 „La început, autorul este cel care creează povestea, însă pe măsură ce firul narativ înaintează, personajele creează povestea.”

  • În cărțile dumneavoastră este pregnantă impresia devoalării atât a lumii exterioare, cât și a celei interioare, sufletești. În acest context, se poate vorbi despre un „Adevăr” la care literatura încearcă să ajungă, pe care l-ați avut în vedere atunci când scriați? Care ar trebui să fie, în viziunea dumneavoastră, relația dintre realitate/adevăr și ficțiune?

Yu Hua: Atunci când îmi construiesc personajele, firește că devoalez tot ceea ce ține de ele, atât lumea exterioară, cât și lumea interioară.  Dacă literatura dorește să dezvăluie un „Adevăr”, atunci abordarea trebuie să fie bidirecțională. Mai precis, pornind de la lumea interioară a omului să ajungi la lumea exterioară, la fel cum pornind de la această lume exterioară să ajungi la sufletul omului. Un asemenea adevăr poate fi numit „Adevărul”. În ceea ce privește legătura dintre realitate și ficțiune, trebuie să spunem că ficțiunea are nevoie de fapte pentru a lua naștere, ea își găsește izvorul în fapte, însă faptele adeseori sunt supuse restricțiilor. Ficțiunea zdrobește aceste restricții, făcând astfel ca faptele să fie mai bogate, mai ample.

  • Tot într-un interviu (*https://lareviewofbooks.org/article/conveying-absurd-reality-yu-hua/) făceați referire la ideea că personajele dintr-un roman sunt avataruri ale celui care scrie. Personajele din romanele În viață, Cronica unui negustor de sânge și Ziua a șaptea par să aibă în comun atitudinea resemnată, acceptarea, un anumit simț al demnității și al datoriei; mă gândesc aici la Xu Sanguan, care în ciuda faptului că își vinde sângele (deci, practic, identitatea) își păstrează demnitatea, sau la Xu Fugui, care nu se dezminte de un oarecare optimism. Ce considerați că au în comun personajele romanelor dumneavoastră? Sunt ele emanații ale autorului sau ale sufletului chinez?

Yu Hua: În romanele mele m-am străduit să vorbesc despre existența chinezilor. Viața acestora a fost diferită, în funcție de vremuri. În zilele noastre, China a ajuns deja cea de-a doua mare putere economică a lumii, dar personaje precum Fugui sau Xu Sanguan au trăit în vremuri în care China era o țară săracă, confruntată cu numeroase dificultăți. În pofida vieții grele, ei au continuat să fie optimiști, să dezvăluie bunătate, iar acestea sunt virtuți ale chinezilor, cum, de altfel, sunt virtuți ale întregii omeniri.

  • Cine creează povestea? Personajele sau autorul?

Yu Hua: Iată o întrebare foarte bună! La început, autorul este cel care creează povestea, însă pe măsură ce firul narativ înaintează, personajele creează povestea. Acesta este un lucru pe care l-am învățat din experiența mea ca romancier. În cazul prozei scurte, situația este diferită, căci într-o nuvelă, de pildă, personajul nici nu a apărut bine că povestea s-a și terminat. De aceea, a scrie roman şi a scrie proză scurtă sunt două lucruri atât de diferite.

  • Romanul Ziua a șaptea, apărut de curând în limba română (în traducerea Luminiței Bălan, la editura Humanitas Fiction) face un salt și, spre deosebire de Cronica unui negustor de sânge, aduce acțiunea în prezentul social și economic al secolului al XXI-lea. Cu toate acestea, lumea ilustrată este în continuare polarizată: apare, într-adevăr, un vast etaj „de mijloc”, însă rămâne un contrast puternic între zgârie-norii celor bogați și puternici, și subteranele „șobolanilor” – așa cum sunt numiți Șoricuța și iubitul ei. Sunt aceste dezechilibre atât de marcante în realitate?

Yu Hua: Romanul Ziua a șaptea este diferit de celelalte romane ale mele care s-au publicat în România, dar el vine în prelungirea creației mele din trecut. Eu am mai scris nuvele în genul acesta în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Un traducător japonez mi-a mărturisit că în timp ce traducea romanul Ziua a șaptea a avut în minte adeseori un alt roman de-al meu – Lumea precum un abur. Mai mult, în urmă cu câțiva ani, am publicat în China un volum de eseuri, cu titlul Între viețile noastre sunt diferențe uriașe, în care arătam că discrepanțele dintre bogați și săraci nu au apărut fiindcă economia a regresat, ci fiindcă s-a dezvoltat. Personajele mele, Yang Fei şi Şoricuţa, sunt reprezentative pentru majoritatea chinezilor de azi.

„În romanul Ziua a șaptea am scris foarte mult despre nefericire, așa că aveam nevoie de un loc frumos în care oamenii nefericiți să își găsească alinarea.”

  • Mai mult decât atât, însăși existența purgatoriului decurge din aceste dezechilibre: nu faptele sunt cele care aduc personajele în purgatoriu, ci, de pildă, imposibilitatea de a achiziționa un mormânt sau mușamalizările făcute de guvern (în cazul bebelușilor înecați sau al victimelor nedeclarate din incendiu). Purgatoriul ar putea fi privit, așadar, ca o destinație a tuturor celor oropsiți de inechitățile sistemului. Asta e tot ce rămâne în viața de apoi pentru aceste victime? Unde se duc cei care le-au cauzat suferința și ce ar trebui să facem pentru a nu ajunge în acest purgatoriu?

Yu Hua: În romanul Ziua a șaptea am scris foarte mult despre nefericire, așa că aveam nevoie de un loc frumos în care oamenii nefericiți să își găsească alinarea. Altfel, nu aș mai fi putut continua să scriu acest roman. Indiferent care ar fi povestea despre care scriu, am nevoie să simt o anumită căldură sufletească, iar aceasta este, în fapt, factorul motrice în procesul creației. Pe oamenii aceia care le provoacă suferință celor nefericiți i-am așezat într-o altă lume, mai precis în lumea reală. Atunci când am scris Ziua a șaptea, m-am gândit la ei și mi-am zis că, cine știe, poate într-o bună zi vor avea și ei parte de nefericire și „locul celor fără mormânt” le va ura bun-venit. Așa am ajuns să fac din acest loc un tărâm atât de frumos.

  • A mai fost pusă problema atmosferei kafkiene din scrierile dumneavoastră. Și în Ziua a șaptea, Yang Fei, asemenea lui K. în Castelul și în Procesul pășește într-un univers străin și, pe alocuri, absurd, condus după cu totul alte reguli; aici el întâlnește diferite personaje care îl ghidează sau îl însoțesc cu poveștile lor. Reacția lui Yang Fei pare a fi, însă, anti-kafkiană: el nu se simte stingherit în această nouă atmosferă, ci o acceptă de îndată, se integrează și se adaptează cu rapiditate. Acest aspect vine în acord cu atmosfera firească, blândă, ce învăluie și personajele celorlalte romane. Care e mecanismul din spatele acestui edificiu al firescului din operele dumneavoastră? Este firescul necesar susținerii verosimilității lumii ficționale? Sau este, mai degrabă, o emanație naturală a sufletului chinez, care datorită adaptabilității sale transformă orice context în „normalitate”?

Yu Hua: Unul dintre prietenii mei mi-a mărturisit că s-a întâmplat să se îmbolnăvească chiar în anul în care s-a publicat în China Ziua a șaptea. Starea lui era destul de gravă, fapt care îl îngrijora teribil, dar după ce a terminat de citit romanul meu, a simțit că nu îi mai este teamă de moarte. Eu cred că prietenul meu a reușit să surprindă tocmai partea bună a acestei cărți. În tradiția populară chineză se vorbește despre primele șapte zile după moarte, și anume perioada când sufletul celui mort zăbovește în lumea celor vii, în a șaptea zi întorcându-se acasă. De aceea, atunci când au citit romanul Ziua a șaptea, cititorii chinezi înainte de orice s-au gândit la această credință.

  • Aici circulă un stereotip care spune că în China se găsesc cei mai sârguincioși și mai exacți muncitori, iar în Ziua a șaptea unele personaje încearcă să își continue în chip firesc existența/ profesia și în purgatoriu: tatăl lui Yang Fei își intră în rol și devine funcționar și acolo, patronii restaurantului își clădesc un nou restaurant nevăzut, spiritual, însă având la bază același ritual. Odă continuității sau, într-adevăr, tot munca așteaptă acest popor și în viața de apoi?

Yu Hua: Chinezii sunt harnici, sârguincioși, iar eu aproape în toate romanele mele am descris hărnicia lor. Aceasta este o trăsătură definitorie a chinezilor – zilnic muncesc mai bine de zece ore, muncesc și în week-end, iar acest lucru este cât se poate de normal în China, dar în țările occidentale nu este așa. Unii consideră că hărnicia chinezilor provine, de fapt, din lăcomie și spun că în week-end chinezii muncesc ca să facă bani, pentru că sunt foarte lacomi. Totuși, eu zic că aici e vorba de diferențe culturale.

„Pentru un scriitor este important ca pe tot parcursul procesului de creație să simtă în adâncul sufletului său compasiune și bunătate față de ceilalți.”

  • În ciuda dificultăților pe care le întâmpină personajele dumneavoastră (în toate cele 3 romane amintite mai sus) nu am simțit niciodată în scrierile lui Yu Hua că există cu adevărat singurătate: da, există nefericire și suferință, însă îmi vin în același timp în minte fiul lui Xu Sanguan, de pildă, care atunci când se simte singur se gândește la „acasă”, la „familia lui” sau la Yang Fei și la tatăl său – în ciuda vieților aparent însingurate pe care le-au dus, sunt irevocabil legați unul de celălalt. De multe ori personajele par chiar să aleagă acest timp de „singurătate” în numele „solidarității”, așa cum se întâmplă și cu Șoricuța și iubitul ei – împreună și singuri printre toți. Solidaritatea pare o constantă în romanele dumneavoastră. Decurge ea din ficțiune sau din realitate?

Yu Hua: În opinia mea, pentru un scriitor este important ca pe tot parcursul procesului de creație să simtă în adâncul sufletului său compasiune și bunătate față de ceilalți. Chiar dacă poveștile pe care le scrie sunt înfricoșătoare sau sumbre, scriitorul trebuie să manifeste pe deplin compasiune, înțelegere, bunătate. În poveștile lui Kafka se simte compasiunea, tot așa cum în poveștile lui George Orwell se simte compasiunea. Socotesc că tocmai inima mea plină de compasiune și înțelegere m-a făcut să scriu despre relațiile frumoase dintre oameni.

  • Cum vedeți, în acest context, singurătatea? Gândindu-mă la Yang Fei și cu atât mai mult la tatăl său, există cu adevărat singurătate atunci când simțul datoriei și devotamentul sunt prevalente?

Yu Hua: Oamenii își doresc să comunice unii cu alții, să socializeze, tocmai pentru că fiecare dintre ei cunoaște sentimentul singurătății, însă în mod contradictoriu, uneori interacțiunea dintre oameni nu numai că nu spulberă sentimentul singurătății, ci dimpotrivă, îl intensifică. Acest lucru, în viața reală, este foarte greu de rezolvat, dar nu același lucru se întâmplă în ficțiune, căci scriitorul poate rezolva problema însingurării prin metodele specifice ficțiunii. Așa se întâmplă și în opera mea – atunci când personajele mele se scutură de sentimentul singurătății, eu însumi încep să mă simt singur. Scriitorul adeseori scrie tocmai despre ceea ce el însuși nu are.

  • Pentru mulți cititori români, spațiul cultural chinez – și cu precădere cel contemporan – rămâne o dimensiune exotică și în totalitate necunoscută. Dacă ar fi să recomandați câțiva autori (contemporani sau nu) sau câteva opere literare pentru aceștia, ce ați alege?

Yu Hua: Aș recomanda doi scriitori cunoscuți cititorilor români, și anume Mo Yan şi Su Tong. Stilurile lor literare constituie două stiluri importante în literatura chineză: Mo Yan este un scriitor de mare anvergură, care utilizează un limbaj bogat și sofisticat, în timp ce Su Tong are un stil delicat, apelând la un limbaj rafinat și aluziv, care stârnește emoție.

  • Dar în privința celorlalte arte (cinematografică, plastică, muzicală)?

Yu Hua: Am să vă recomand doi regizori de mare succes, și anume Jia Zhangke şi Diao Yinan. Cât îi privește pe artiști, ei sunt într-un număr extrem de mare. Nu pot aici decât să menţionez câţiva: Xu Bing, Xu Lei, Zhang Xiaogang, Liu Xiaodong şi mulţi, mulţi alţii.

 

*Yu Hua s-a născut în 1960 în orașul Hangzhou din provincia Zhejiang, într-o familie de medici. Vreme de cinci ani a fost dentist, profesie pe care a abandonat-o în favoarea scrisului, fiindcă „nu-mi plăcea să mă uit în gura oamenilor toată ziua“. Copilăria lui a fost puternic marcată de Revoluția Culturală, fapt ce a lăsat urme profunde și asupra scrisului său. A debutat în 1984 cu o povestire și s-a impus rapid printre cei mai apreciați autori de proză scurtă ai generației sale. La începutul anilor ’90, Yu Hua a renunțat treptat la experimentalismul inițial și s-a consacrat romanului, publicând: Strigăte în ploaie (Zai xiyu zhong huhan, 1991), În viață (Huozhe, 1993; Humanitas Fiction, 2016), Cronica unui negustor de sânge (Xu Sanguan mai xue ji, 1995; Humanitas Fiction, 2017), Frații (Xiongdi, 2008), Ziua a șaptea (Di qi tian, 2013; Humanitas Fiction, 2020). Pe lângă romane, i-au apărut mai multe volume de povestiri și cinci volume de eseuri, între care se remarcă Mânia lui Mao. China de astăzi văzută prin ochii unui scriitor (Humanitas, 2019), ce cuprinde 26 de texte scrise între 1999 și 2018, apărute inițial în ziare occidentale, și China în zece cuvinte (Shi ge cihui li de Zhongguo, 2011; Humanitas, 2018). Romanele În viață și Cronica unui negustor de sânge au fost incluse pe lista celor mai influente cărți ale ultimelor trei decenii în China. Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award (2002). Mai multe premii, titluri și distincții naționale și internaționale i-au fost acordate de-a lungul timpului: Premio Grinzane Cavour (1998), Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (2004), Barnes & Noble Dis­co­ver Great New Writers Award (2004), Premiul pentru con­tribuții deosebite în domeniul cărții (China, 2005), Prix Courrier International du Meilleur livre étranger (2008), Premio Giuseppe Acerbi (2014). Cărțile lui au fost traduse în peste 30 de limbi. Yu Hua trăiește la Beijing, iar articole semnate de el apar în The New York Times.

 

Interviu realizat de Andrada Strugaru, fost redactor-șef adjunct Alecart și studentă în anul I la Facultatea de Drept,UAIC. Mulțumiri speciale doamnei Luminița Bălan pentru traducere!

[Citește AICI cronica volumului Ziua a șaptea și AICI cronica volumului Cronica unui negustor de sânge.]

Sursă Foto: Radu Sandovici

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!