„Orașele se reconstruiesc neîncetat pe propriile ruine, dar la Iași, Istoria s-a accelerat iar straturile fiecărei epoci se suprapun stângaci sub privirile noastre, ca și cum ar aștepta să fie finisate.”
Natura muncii dumneavoastră, în calitate de scriitor și jurnalist, a presupus numeroase călătorii peste tot în lume, în locuri uneori periculoase, ale căror probleme și tensiuni au constituit subiectul scrierilor dumneavoastră. Ce anume a făcut ca Iașul să fie o destinație pe harta intereselor dumneavoastră precum și un subiect demn de explorat și, chiar mai mult de atât, subiectul unui viitor roman?
Am descoperit Iașul acum treizeci de ani în Kaputt, romanul flamboiant și terifiant al lui Malaparte. În acel moment am știut că voi merge acolo, că Iașul va fi într-o bună zi cadrul unuia dintre romanele mele. Motivul vizitei mele actuale este sentimentul că ceea ce s-a petrecut în acest oraș între 1935 și 1945 s-ar putea reîntâmpla, și prin aceasta mă refer la profunda xenofobie și ură care au dus la pogromul din iunie-iulie 1941. Ca și cum Istoria nu ar fi lăsat nicio urmă în memoria noastră, ascultăm astăzi aceleași discursuri de instigare la ură și de excludere a Celuilalt, mai ales cu privire la refugiații sirieni. Ascultăm aceste discursuri chiar în cadrul țărilor europene, și aici mă refer la Ungaria, Croația, Polonia și, într-o anumită măsură, la Franța. Peste tot, răspândirea populismelor, care, în ceea ce mă privește, și-au găsit cea mai dramatică manifestare în alegerea lui Donald Trump, mă face să mă tem de o revenire a dramelor care au acompaniat accederea la putere a unor oameni precum Hitler și Antonescu.
Înainte de vizita dumneavoastră la Iași, v-ați documentat foarte bine cu privire la perioada și la subiectul care vă interesează, intervalul 1930-1945, axându-vă pe situația comunității evreiești din Iași în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Vorbiți-ne puțin despre autorii și despre cărțile pe care le-ați citit și care v-au inspirat și ajutat în cercetarea pentru noul roman.
Doi autori au contat foarte mult: Curzio Malaparte și Mihail Sebastian. Malaparte m-a învățat să observ lumea pe timp de război fără să fiu partinic, ci având grijă să ascult discursurile fiecărui beligerant, argumentele sale, rațiunile sale, expresia a ceea ce crede că i se cuvine. Am procedat în acest fel atunci când am scris L’Hiver des hommes ce are ca subiect războiul din fosta Iugoslavie, ascultând îndelung soldați și ofițeri de ambele părți ale baricadei care justificau nejustificabilul. Așa ajungem să descoperim resorturile ascunse ale unei uri care conduce cu ușurință la crime de război.
Mihail Sebastian, a cărui întreagă operă mă fascinează, mai ales Jurnalul (1935-1945) m-a ajutat considerabil, oferindu-mi punctul de vedere al unui bărbat evreu, amenințat fără încetare cu moartea, într-un context de o foarte mare violență. Niciodată Sebastian nu a adoptat postura de victimă, ci, asemeni lui Malaparte, ascultă și notează explicațiile și motivele oamenilor care îl doreau mort pentru că era evreu. Prin aceasta, el ne permite să îmbrăcăm în motive și cuvinte o inumanitate care ar putea ieși din nou la suprafață în zilele noastre.
Pe lângă acești doi autori, am citit mai multe Istorii ale României, mi-am procurat toate documentele despre pogrom și l-am citit și întâlnit pe profesorul Carol Iancu ale cărui opere despre antisemitismul din România sunt de referință.
La momentul vizitei dumneavoastră aici, premisele cercetării furnizate de lecturile dumneavoastră s-au confruntat cu imaginea unui Iași contemporan și cu relatările localnicilor cu care ați discutat. Cum s-au suprapus toate aceste impresii peste imaginea inițială pe care o aveați despre Iași și care a fost rezultatul acestei pluralități de perspective?
Am încercat să recreez, pornind de la Iașul contemporan, pe cel din anii 1930. Am făcut peste 500 de fotografii cu străzile de astăzi pentru a le putea compara cu străzile de atunci. Această muncă mi-a permis o imersiune intimă într-un oraș care nu mai există cu adevărat în zilele noastre dar pe care îl voi readuce la viață în romanul meu.
Imaginea inițială pe care o aveam despre Iași nu s-a schimbat cu nimic. Locurile (sau ce a mai rămas din ele) au întregit multitudinea de informații pe care le-am descoperit în cărți. Cu puține exceptii, aproape niciun localnic nu m-a putut ajuta cu adevărat. Nu au cunoscut acea perioadă și, mai mult de-atât, au trebuit să suporte o jumătate de secol de comunism, ani sumbri care au șters în mare parte amintirile despre antisemitism și război.
Pentru a completa imaginea pe care v-ați făcut-o despre Iași și despre evenimentele care s-au derulat în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ați vorbit cu mai multe persoane, nu numai cu vârste diferite dar și care proveneau din contexte și medii foarte diferite. Ați putut identifica puncte comune în impresiile lor și care au fost principalele diferențe între opiniile lor asupra aceleiași epoci? Cum credeți că vârsta fiecărei persoane i-a influențat perspectiva?
Am răspuns parțial la această întrebare prin rândurile de mai sus.
Vreau să adaug că rarele persoane care mi-au putut vorbi despre anii de război, au minimalizat evenimentele, spunând fie că Malaparte a „exagerat” în relatarea sa asupra pogromului, fie că părinții lor nu erau antisemiți și că trăiau în armonie cu evreii.
În ceea ce mă privește, lucrez cu mărturiile celor care au supraviețuit pogromului și cu fotografiile care au fost făcute în timpul pogromului.
Haideți să vorbim puțin despre romanul pe care doriți să îl scrieți și care va avea drept cadru orașul Iași. Mi-ați spus la un moment dat că, în romanele dumneavoastră, vă concentrați pe momentele dure ale istoriei, acele puncte nevralgice, de tensiune, care dezvăluie multe despre oameni, despre modul lor de a reacționa în momentele de criză. V-ați documentat mult asupra Pogromului de la Iași și asupra comunității evreiești. Cum interpretați, deci, ceea ce a avut loc la Iași în timpul celui de-al Doilea Război Mondial?
În ceea ce mă privește, nu este vorba despre a stigmatiza poporul român, ci de a reuși să ne exprimăm latura noastră de inumanitate. Susțin de multă vreme ipoteza conform căreia în fiecare dintre noi există o latură latentă de inumanitate care se poate trezi la contactul cu anumite evenimente. Am constatat acest lucru când scriam despre războiul din fosta Iugoslavie. Oameni care fuseseră vecini și prieteni au putut să se ucidă între ei după câteva luni de război, deoarece unii erau serbi ortodocși și ceilalți, musulmani. Și când spun că s-au ucis între ei, mă refer la un masacru în condiții cumplite.
Ceea ce s-a petrecut la Iași în 1941 este rezultatul unui secol de discurs instigator la ură contra evreilor – la acel moment antisemitismul se răspândise deja în întreaga Europă. Evreii fac rău celor care îi găzduiesc, s-a spus. Evreii sunt încarnarea răului, paraziți, trebuie să-i alungăm, scriau gânditorii Gărzii de Fier. Ura este evidentă. Transformarea sa în pogrom s-a produs sub efectul fricii pe care intrarea României în război, împotriva URRS-ului a produs-o, și a mesajelor distilate de guvernul Antonescu care încerca să convingă oamenii că evreii sunt aliații rușilor și că ei ghidează avioanele rusești care bombardează Iașul. Acest ultim eveniment a fost declanșatorul masacrelor. Putem vedea foarte bine că ele se sprijină atât pe vechiul discurs antisemit, cât și pe frică.
Cum raportați evenimentele din ’41 la perioada interbelică, perioadă considerată drept una dintre cele mai înfloritoare din cultura română? Ați reușit, poate, să identificați elementele anticipative cu privire la tragedia din ‘41 în contextul care le-a precedat?
Faptul că anii 1930 au fost înfloritori din punct de vedere cultural nu a împiedicat în niciun fel dezvoltarea antisemitismului în România. Constatăm acest lucru lecturându-l pe Sebastian, mai ales, al cărui frate mai mare a trebuit să fugă din România la mijlocul anilor 1920 pentru a studia medicina în Franța, deoarece la Universitatea din București era bătut în holuri și exclus din sălile de clasă deoarece era evreu.
Este consemnat faptul că în 1919 România a acceptat, la insistențele Franței, să naturalizeze evreii care trăiau pe teritoriul acesteia, dar că nici Guvernul român, nici majoritatea românilor nu își doreau acest lucru. Începând cu anii 1920, Cuza organizează primele manifestații contra studenților evrei la Universitatea din Iași. Acestea nu vor înceta până la începutul războiului, studenții evrei fiind loviți în mod frecvent, unul dintre ei fiind chiar aruncat pe geam.
Primul roman al lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, relatează viața cotidiană a unui evreu în România la sfârșitul anilor 1920 și prilejuiește o meditație asupra apelurilor la moarte contra „jidanilor” pe care le aude zilnic în plimbările sale prin străzile Capitalei.
În România, s-a scris mult și încă se scrie despre epoca comunistă. Subiectul este în mod evident de actualitate, chiar și pentru tânăra generație care nu a trăit nici „obsedantul deceniu” nici „epoca de aur” ceaușistă dar care o cunosc prin intermediul cărților, filmelor sau a relatărilor părinților și bunicilor. Comunismul românesc a rămas în conștiința colectivă drept una dintre cele mai negre perioade ale istoriei române. Cu toate acestea, există foarte puține texte despre pogromul din ’41, subiect care pare să fi fost fie complet tabuizat, fie scufundat în uitare. Este oare acesta rezultatul unei rușini resimțite în mod colectiv, al unei reticențe față de un subiect foarte sensibil, al unei lipse de actualitate sau pur și simplu rezultatul ignoranței? Este necesar ca subiectul pogromului să facă parte din educația istorică a tinerilor?
Uitarea, cred (dar nu sunt sigur) se datorează în mare parte regimului comunist care era antisemit și care nu avea nicio dorință de a comemora pogromul și de a-l înscrie în memoria colectivă.
Ea este, de asemenea, consecința unui sentiment de rușine. Am constatat fenomenul în Franța unde a fost nevoie de mai multe decenii pentru a recunoaște că poliția noastră, bravii noștri jandarmi i-au furat bine pe evrei înainte de a-i da pe mâna germanilor. Trebuie de asemenea spus că puțini dintre noi au intrat în Rezistență, că puțini dintre noi au fost mișcați de soarta evreilor.
În prezent, Istoria Franței este mai obiectivă cu privire la Colaborare, dar mai avem de muncit pentru ca să se recunoască totul. Da, cred că ceea ce s-a întâmplat cu evreii din România ar trebui să fie predat în școli, desigur. Cunoașterea este ceea care ne împiedică uneori din a reproduce anumite lucruri.
Să vorbim puțin despre Iași. În timpul plimbărilor noastre ați constatat diversitatea, sau, mai bine spus, marea eterogeneitate arhitecturală atât de caracteristică orașelor Europei de Est, și anume amestecul dintre clădirile istorice, bine păstrate, clădirile comuniste, construcțiile moderne, occidentale și casele aflate în ruină. Cum ați resimțit această realitate a Iașului contemporan? Care ar fi imaginea acestui oraș prin lupa unui detectiv care încearcă să-l cunoască? Dezolantă? Incitantă? Ce arme ați folosit pentru a descoperi un oraș care se ascunde?
Heteroclit, haotic, fără de seamă, acesta este Iașul. La o primă privire, el respinge printr-un amestec de genuri care deranjează privirea. Și, totuși, pe măsură ce a trecut timpul, am început să îl iubesc într-atât încât am contemplat ideea de a locui aici pentru câteva luni. M-am întrebat de ce, și am găsit răspunsul: găsesc bulversant faptul că istoria unui oraș se poate citi atât de clar în străzile sale. Câtă emoție să visezi în fața Casei Pogor, apoi să treci pe lângă casa Generalului Berthelot, să vezi, datorită pozelor pe care mi le-ați oferit, cum arăta strada Gării înainte ca regimul comunist să hotărască de a distruge tot pentru a ridica blocuri în formă de mașini de locuit. Știm bine că orașele se reconstruiesc neîncetat pe propriile ruine, dar la Iași, Istoria s-a accelerat iar straturile fiecărei epoci se suprapun stângaci sub privirile noastre, ca și cum ar aștepta să fie finisate. Atunci când mă plimb prin Iași, pot să-mi dau seama ce evenimente s-au petrecut în acest oraș în numai un secol.
Atunci când venim de la Paris sau din Viena, devenite orașe-muzeu, niște imagini pe foi lucioase, nu putem decât să fim impresionați de frumusețea brută a Iașului și a locuitorilor săi.
Cu ce armă lucrez pentru a capta ceea ce văd: micul meu aparat foto, desigur. Rapid în a capta obiectul și prețios pentru că mi-l păstrează.
Știu că o parte importantă din cercetarea dumneavoastră pentru un roman constă în analiza detaliată a fotografiilor. Chiar în romanul dumneavoastră autobiografic, Le Chagrin, sau în L’Absente povestiți febrilitatea cu care vă uitați la poze pentru a descoperi noi elemente și satisfacția care vă cuprinde atunci când găsiți mici detalii care v-au scăpat. Ați folosit, de asemenea, multe fotografii pentru cercetarea asupra orașului Iași. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, puterea fotografiilor în topografia unui loc? Am putea vorbi despre un alt adevăr decât cel istoric în cazul fotografiilor? De ce să le folosiți la scrierea unui roman?
Fotografiile m-au fascinat întotdeauna pentru ceea ce intră în cadru în mod întâmplător. Am făcut cinci sute de poze cu străzile din Iași, cu casele sale, cu blocurile, tramvaiele, locuitorii săi. Zilele trecute, în timp ce le priveam, mă amuzam mărindu-le, și deseori zăream câte o persoană pe care nu o văzusem înainte, care surâdea sau care părea să bombănească în timp ce mă privea lucrând…Am rămas marcat de filmul Blow up, în care un fotograf, mărind din ce în ce mai tare fotografia unui boschet dintr-un parc, reușește să zărească asasinul ascuns pe care toate secțiile de poliție îl căutau.
Există ceva pe care îl vedem atunci când facem fotografia și ceva pe care urmează să-l descoperim în momentul în care o mărim.
Vreau să adaug că romanul este modalitatea mea de exprimare. Am descoperit viața, i-am înțeles resorturile secrete, citind literatură. Mai mult decât cărțile de Istorie, romanul permite revelarea psihologiei participanților la un eveniment. Încă o dată, tocmai acest lucru mă interesează: cum anume ne transformăm din oameni în monștri? Ce anume face ca jumătate din locuitorii unui oraș să se întoarcă împotriva celeilalte jumătăți și să o masacreze?
Am vorbit până acum despre motivațiile care v-au adus la Iași, despre orașul în sine, despre subiectul romanului dumneavoastră și despre instrumentele pe care le-ați folosit pentru a explora perioada care vă interesează. Care este, deci, miza acestui viitor roman pe care doriți să îl scrieți și care va avea drept cadru orașul Iași?
Mi-aș dori ca, la lectura sa, cei care se gândesc că toate neajunsurile lor vin de la vecin (ca Donald Trump și cei care l-au ales) să măsoare sau să-și controleze acest instinct primar. Numai știința și cultura ne permit să nu ne repetăm, să ne înălțăm.
Și, în final, mi-ați spus că, la fiecare vizită pe care ați făcut-o într-un oraș, ați avut un ghid, un localnic care v-a acompaniat și care v-a ajutat să înțelegeți mai bine împrejurimile. Care este, în opinia dumneavoastră, importanța unui ghid pentru tipul de muncă pe care o depuneți? Care ar fi calitățile de care ar trebui să dispună un ghid pentru a vă facilita descoperirea unui oraș?
Un ghid bun este cineva care îți deschide ochii, îți oferă cheile. Putem să le obținem citind, dar nicio carte nu poate înlocui pe cineva care își iubește orașul și căruia îi face plăcere să te ajute să îl descoperi. Ai fost un ghid minunat, Ioana, și pentru asta îți mulțumesc mult.
*Lionel Duroy este un scriitor și jurnalist francez născut în 1948 la Bizerte, Tunisia. După o colaborare îndelungată cu ziarele Libération și L’Evénement du jeudi, scriitorul se dedică în întregime redactării romanelor sale. Este cunoscut mai ales pentru volumele autobiografice Priez pour nous și Le Chagrin (distins cu Grand prix Marie Claire du roman d’émotion 2010 și cu Prix Marcel Pargnol 2010) precum și pentru romanul cu temă istorică L’hiver des hommes (Prix Renaudot des Lycéens 2012 și Prix Joseph-Kessel 2013). Până în prezent Lionel Duroy a semnat 20 de romane, dintre care trei au fost adaptate pentru cinema, și a redactat memoriile a numeroase celebrități precum Nicolas Vanier, Ingrid Betancourt, Farah Pahlavi etc. În prezent lucrează la următorul său roman care va avea drept cadru orașul Iași și în care autorul va aborda subiectul pogromului din iunie, 1941.
** Foto: Maxime Raychman
