Intimitatea salvatoare a lașității noastre: Ostrov

Filmul Ostrov, capodoperă a regizorului rus Pavel Lungin, surprinde într-un mod inedit ideea iertării propriului sine și trecerea spre o treaptă superioară prin povestea personajului principal, Anatoli, a cărui viață va suferi o schimbare la 90 de grade, cauza fiind moartea. Nu este însă vorba despre moartea propriu-zisă a personajului principal, ci despre crima pe care acesta o săvârșește din disperarea de a rămâne viu. 

Alergăm zi de zi să realizăm cât mai multe, ne zbatem să prindem autobuze, contracte, oferte, ne ocupăm de noi înșine superficial și ne proiectăm idealuri din ce în ce tot mai solicitante, care să ne țină la distanță de noi înșine și de cei cărora chiar ar trebui să ne dedicăm. Ne manifestăm de parcă ne este interzis să mai reflectăm, să ne regăsim, să ne descoperim, ne chinuim să nu rămânem cu noi înșine și cu ceea ce suntem – ființe destinate morții. Ne temem de propria extincție și considerăm viața trăită la maxim o modalitate de a ne sustrage realității. Și totuși, e adevărat și extrem de vizibil că ne temem de finalul care ne poate transforma în adevărate fiare capabile să sfâșie în jur spre a căpăta o secundă în plus, o altă suflare, o nouă șansă. Instinct de conservare, egoism sau teamă de a rămâne doar cu superficialitatea ta de până acum, imaturitate.  Această frică a sfârșitului activează în noi un mecanism de o mare amploare, capabil să distrugă în jur până și un prieten, doar-doar ne vom putea salva. Însă care e prețul? Durere interioară, remușcare, dezgust față de lașitatea care ne-a stăpânit corpul și l-a făcut să acționeze mașinal, să asculte instinctul care îi asigura continuarea existenței. Totodată, el poate determina întoarcerea omului spre sine, pătrunderea în lumea interioară, atât de străină înainte, și asumarea iertării și a păcii. Sacrificiu, meditare, luptă cu propriul ego, căință și căutare încheiate apoi odată cu dobândirea înțelepciunii și a unui nou sens.

Filmul Ostrov, capodoperă a regizorului rus Pavel Lungin, surprinde într-un mod inedit ideea iertării propriului sine și trecerea spre o treaptă superioară prin povestea personajului principal, Anatoli, a cărui viață va suferi o schimbare la 90 de grade, cauza fiind moartea. Nu este însă vorba despre moartea propriu-zisă a personajului principal, ci despre crima pe care acesta o săvârșește din disperarea de a rămâne viu.

Compus din numeroase cadre statice sau care pornesc dintr-o parte spre a traversa lent scena filmată până în colțul opus, presărat cu personaje liniștite, care își desfășoară activitățile de parcă în ele ar sta obiectivul clipelor trăite, lipsit de culori stridente, ba mai mult, menținut sub o tușă dominantă de negru și gri, filmul proiectează fidel starea lăuntrică a omului meditativ, aflat într-o continuă căutare a unei liniști ce pare a fi departe de lumea prezentului.

Incipitul fixează starea reflexivă a personajului prin imaginea apei ce își plimbă ușor valurile ca într-o căutare. Pe suprafața ei, un bătrân vâslește într-o barcă, se oprește să arunce apa ce pătrunde prin crăpături, continuându-și mai apoi drumul spre o mică insulă părăsită, pe care se plimbă cerând iertare cerească pentru faptele sale. Scena, marcată simbolic de prezența apei, echivalentă căutării liniștii, și de cea a găleții cu care este aruncată apa nefolositoare din barcă, acțiune asemănătoare purificării de surplus, ne introduce în universul personajului principal, a cărui existență este marcată de îndepărtarea de cele materiale și nefolositoare și de găsirea unui drum spre divinitate, singura capabilă să nu îl lase pierderii. Atmosfera rece, sobră, împreună cu cadrele statice lungi, transformă imaginile într-o proiecție a sinelui personajului, pentru care această viață este grizată, lipsită de un element cu adevărat viu.

Odată cu derularea cadrelor, descoperim cauza stării de disperare a personajului despre care aflăm că este unul dintre călugării de pe o insulă din nordul Rusiei, mai exact, cel care se ocupă de menținerea focului, trăind pe cărbuni într-o încăpere plină de funingine și sărăcăcioasă. Retragerea personajului lângă foc aduce contemplarea, pătrunderea în universul amintirilor care refac motivul adâncii tristeți evidente din repetarea continuă a rugăciunii inimii : „Doamne Isuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”

Rememorarea ne prezintă un vas cu cărbuni la bordul căruia se află marinarul Anatoli, alături de căpitanul Tihon. Descoperirea vasului de către naziști aduce în prim-plan cele două ipostaze posibile ale omului adus pe neașteptate față în față cu moartea. Astfel, dacă personajul Tihon adoptă atitudinea demnă și curajoasă a omului capabil să se întoarcă spre sine odată cu moartea, protagonistul Anatoli va dovedi o lașitate sporită, implorând să nu fie împușcat, arătându-le naziștilor unde se află Tihon, iar mai apoi rugându-se cu lacrimi să fie lăsat în viață. Adevărata criză marinarul o va suferi atunci când, sub violența nazistă și orbit de spaima morții, își va ucide prietenul, impactul crimei fiind marcat de fața inertă a lui Anatoli, cu ochii bulbucați și fixați pe suprafața apei învolburate care îi înghițise tovarășul. Totodată, impactul faptei este subliniat prin sustragerea personajului față de cadrul exterior, el nerealizând că naziștii au pus dinamită pe toată suprafața navei, reacția sa întârziată odată cu conștientizarea că a fost lăsat singur pe vas fiind urmată de o explozie cutremurătoare. Salvat mai apoi de călugări, fapt aflat din prezentarea întâmplării 34 de ani mai târziu, Anatoli, devenit acum Părintele Anatolie, își petrece viața ajutându-i pe ceilalți, căutând să modifice tendința oamenilor spre superficial și material, premeditând parcă viitorul și trăind într-o stare de „nebunie” întru Hristos, căutarea iertării divine și a celei proprii fiind aspectele care îl vor urmări mereu.

Comportamentul derutant al bătrânului călugăr care sperie lumea, dansează, scoate sunete ciudate, doarme pe cărbuni, refuză confortul, nu stă potolit la slujbă, perturbă viața celorlalți călugări, vindecă o demonizată într-un mod ieșit din comun, ducând-o pe ostrov, în fapt pentru a se putea ruga într-un loc lipsit de întinarea lumească, îl determină pe fratele Iov să îl considere complet nebun, neobrăzat și o rea influență pentru ceilalți frați. Iov, cel incapabil să privească dincolo de aparențe în acea lume reală în care smerenia, credința și bunătatea lui Anatolie îl vindecă pe egumenul Filaret de patima bunurilor, oprește o tânără să avorteze, anunță prin participarea nefirească la slujbă un incendiu e, la rândul lui, dominat de mândrie.

Pe tot parcursul filmului, părintele Anatolie se sustrage lumii în care se mișcă toți ceilalți, dovedindu-se înstrăinat față de gândirea celorlalți frați, fapt pentru care refugiul său este insula cea mică, ostrovul, în care plânge, imploră și se frământă pentru crima comisă.

Modul acesta de a-și petrece viața într-o continuă pocăință, alegerea de a-și fi schimbat țelul existenței precum însuși actorul care interpretează rolul personajului, rusul Pyotr Mamonov – fost star rock, actual devotat trăitor întru ortodoxie – îi aduce în final iertarea propriei fapte, împăcare cu moartea asumată acum ca o trecere, dar și salvarea fratelui Iov, cel care va înțelege adevăratul sens al existenței.

Portretizare a omului aflat pe drumul înțelegerii de sine, a morții și a iertării, filmul Ostrov e remarcabil prin îmbinarea imaginilor statice, reflexive, cu scenele comice sau cu un puternic impact simbolic, proiectând în final conturul ființei înțelepțite prin experiența vieții bazată pe comunicarea cu propriul sine, cu lumea și cu cele mai presus de cuvinte.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!