Asemenea obiectelor, și întâmplările aruncă umbre în urmă. Nu se poate altfel. Acestea sunt regulile fizicii. Și ale vieții.
Din aceste umbre ale întâmplărilor se constituie romanul lui Kate Morton. Jocul lor neîntrerupt, imposibilitatea de a discerne în hățișul de necunoscute care se dovedește istoria unei familii, alunecarea printre fapte îndepărtate, dar ale căror consecințe nu încetează să reverbereze peste ani și să-i afecteze pe toți cei care s-au aflat, cu aproape șase decenii în urmă, în micuța localitate Tambilla din sudul sălbatic al Australiei, zguduită de moartea neașteptată a unei mame și a celor trei copii ai ei și de dispariția pruncului de câteva luni a familiei; o întâmplare ce-i urmărește pe cei arce au trăit zilele de dinainte și de după tragedie, dar și pe urmașii lor. Sunt umbrele a ceea ce se crede că s-a întâmplat, a ceea ce a fost ascuns sau doar parțial înțeles și dezvăluit, a ceea ce înseamnă adevărul și se crede a fi identitatea unor oameni.
Tuturor, chiar și celor mai buni dintre noi, ni se întâmplă lucruri rele, dar nu trebuie să le lăsăm să ne copleșească. Viața nu decurge întotdeauna așa cum am vrea, dar totul se rezolvă până la urmă.
Kate Morton pare a scrie un roman polițist, dar doar se folosește de instrumentele acestuia, construind de fapt o carte despre înstrăinare și căutarea rădăcinilor, a identității, despre ceea ce apropie și desparte oamenii, despre dragostea sufocantă și relații disfuncționale determinate tocmai de acest fel de a iubi, despre nevoile și motivele egoiste din spate alegerilor pe care le facem sau suntem constrânși să le suportăm, despre manipulare. Despre secrete întunecate. Intriga simplă, nu lasă să se întrevadă construcția polifonică a romanului: o femeie încă tânără, dar nu suficient de tânără pentru a mai crede că are toată viața în față, jurnalistă confruntându-se cu criza provocată de noile tendințe în transmiterea și receptarea informației, cu o legătură ratată ale cărei răni nu s-au vindecat definitiv, îndrăgostită de Londra romanelor citite în copilărie și adolescență, plecată de aproape douăzeci de ani din Sidney pentru a-și urma visul, conștientă că e departe de a trăi ceea ce și-a imaginat când a plecat din conacul bunicii, decide să se întoarcă în Sidney ca urmare a accidentului suferit de Nora, cea care a crescut-o și i-a oferit șansa de a deveni o femeie puternică. Nimic din ceea ce crede Jess că a fost viața Norei nu se dovedește decât parțial adevărat. Umbrele trecutului ajung să o urmărească, iar dorința ei de a descoperi ce a provocat accidentul, inițial datorie față de cea pe care o iubește mai mult decât pe oricine altceva, dar și reflex jurnalistic, se transformă în muncă de detectiv, încercând să descopere firele care o leagă pe Nora de cutremurătoarea întâmplare petrecută la capătul celălalt alt continentului.
Prima și cea mai puternică dependență umană este cea față de poveste.
Miza romanului lui Kate Morton nu este însă elucidarea misterului și reașezarea poveștii de familie în lumina unor adevăruri dureroase, a unor fapte de neînțeles, condamnabile poate, a unor hotărâri ce vor schimba cursul multor destine. Nu, miza este chiar construirea poveștii – cum se scrie o poveste. Așadar, povestea unei povești ce are în prim-plan oameni și sentimentele lor, puncte de vedere ireconciliabile sau doar parțial suprapunându-se, adevăruri factuale și adevăruri subiective, reconstituirea a ceea ce a fost prin acțiunile și motivațiile umane pe care acest lucru le implică. A da dreptul de a fi în poveste tuturor celor părtași la ea, indiferent de rolul pe care l-au jucat: a nu judeca, a căuta nu atât lumina sau întunericul, cât umbrele. Ceea ce e doar parțial dezvăluit, ceea ce se ascunde dincolo de întâmplări și de gesturi, dincolo de ceea ce arată ancheta poliției, declarațiile martorilor, un demers jurnalistic transformat într-o carte de succes și al cărui autor a renunțat apoi complet la opera sa, relația dintre fapt și reconstituirea acestuia, dar mai ales, relațiile interumane – felul în care cel care spune povestea (o creează și apoi o aruncă în lume) face (sau nu) dreptate fiecărui om în parte, îi lasă libertatea de a exista cu toate micimile lui sau îl construiește după un calapod, anulându-i posibilitatea de a fi el însuși.
Ar putea fi o celebrare a ubicuității poveștilor și a tuturor acelor asemănări nevăzute care se împletesc, formând urzeala vieții noastre.
E o întreagă poetică romanescă strecurată între paginile cărții, construită de la felul în care Daniel Miller redă în volumul Ca și cum ar fi dormit povestea familiei Turner și de la seducția pe care narațiunea lui o degajă asupra lui Jess, seducție care nu ține doar de prezentarea faptelor, de căutarea adevărului, ci de vocile cărora le permite să se audă, de recuperarea existenței lor de zi cu zi: Miller mersese ceva mai departe, trecând din postura de observator la cea de animator atunci când pătrunsese în mintea lor, descriindu-le gândurile imaginare, transformându-le din personaje în oameni adevărați. Dar ceea ce nu știe încă Jess este că nici jurnalistul de peste Ocean nu este doar martor detașat în povestea pe care o spune, că fiecare povestitor își creează de fapt narațiunea în funcție de propria poveste de viață, iar înțelegerea adevărului are la bază o lectură a lumii determinată de ceea ce s-a trăit, astfel încât adevărul e rezultatul unei duble subiectivități: a celui care îl spune și a felului în care e spus. Grija lui cea mai mare a fost să fie corect față de familia Turner și de povestea lor, și cred că a fost. A făcut o cercetare foarte amănunțită – există caiete pline de însemnări -, și pentru fiecare afirmație făcută există o dovadă: o declarație într-un interviu, o notiță într-un jurnal. O scrisoare. Dar nicio documentare nu e nici exhaustivă și nici obiectivă. Ea ține de alegerile fiecărui „personaj” implicat, de decupaje și de ceea ce înțelege celălalt din aceste declarații. Astfel încât, povestea despre Isabel Turner și despre ce s-a petrecut în după-amiaza din Ajunul Crăciunului din 1959 se dovedește nu doar incompletă, ci falsă. Cea care o întregește este Jess, legând-o de bucăți din propria existență, săpând printre hârtiile Norei, punând cap la cap amintiri, fragmente de discuții de demult, încălcând dorința testamentară a acesteia de a arde cufărul din pod, obligată să-și reașeze propriile adevăruri și relația cu mama de care se înstrăinase. Cartea lui Miller e înfrângerea unui jurnalist care înainte de a fi detectiv e om. Căci grija de a fi corect nu înseamnă a fi corect, a nu face rău nu înseamnă a face bine, iar a îngropa secrete de familie nu presupune a proteja pe cineva. Indiferent în numele a ce încerci să protejezi. Jess, jurnalistă și nepoată a Norei, e pusă față în față cu eșecul unui coleg de breaslă de a descoperi adevărul. De fapt, nu de a-l descoperi, ci de a-l spune, de a-l putea spune. Și iată miezul demersului ei (și, implicit, al lui Kate Morton): nimeni nu este deținătorul adevărului absolut, fiecare are propria imagine despre ceea ce trăiește și ceea ce se trăiește e în egală măsură rodul întâmplării și al intersectărilor acestor adevăruri subiective. Nu există oameni fundamental răi sau fundamental buni, există tristeți, dezamăgiri, lucruri posibil de înțeles despre ceilalți, voințe în acțiune, bune sau rele intenții. Ceea ce poți face spunând o poveste este să lași să se audă toate aceste adevăruri, căci doar ele te pot conduce către ceea presupune viața.
Dar ce e de fapt adevărul? // E ceea ce s-a întâmplat. // După părerea cui?
Întoarcerea acasă este un excelent roman al seducției de a povesti. Cu suspans, răsturnări de situație, goluri ce sunt umplute treptat doar pentru a se dovedi că mai e mult până să ajungi să înțelegi ce ascund, cu perspective divergente, mereu în tensiune, cu reveniri și adânciri asupra întâmplărilor. Punând în discuție ceea ce înseamnă să te simți străin într-un loc, imaginile proiectate față în față cu realitatea vieții de zi cu zi, ceea ce ne face să ne simțim dezrădăcinați și moștenirea pe care o purtăm cu noi; în egală măsură, un tablou al unei lumi sălbatice, ținutul Australiei de Sud, imposibil de îmblânzit complet, o lume vie, pulsând de viață, de forță și de mister, deopotrivă arhetipală și înfricoșătoare, cu oameni care își trăiesc viețile încercând să le facă suportabile. O subtilă analiză a singurătății și a sentimentului de neîmplinire, a abandonului (real sau doar resimțit), a condiției femeii și a felurilor diferite de raportare la maternitate. Un roman al unor femei atât de diferite (Isabel, Nora, Meg, Polly, Jess), fiecare puternică și vulnerabilă, fiecare surprinsă „în mișcare”, ca într-o fotografie care doar lasă să se ghicească conturul, instaurând o prezență fără a o lumina. Un roman construit în jurul unui personaj extrem de puternic, Nora, dominator, al cărui portret se relativizează treptat, ascunzând umbre întunecate, spaime, fragilitate, dar mai ales o extraordinară capacitate de a-și impune voința, pârjolind totul în jur din prea multă dragoste și din frica de a nu-i pierde pe cei dragi. Cu multă atenție la motivarea din multiple perspective a gesturilor și a reacțiilor fiecăruia, Întoarcerea acasă (traducerea Sînziana Dragoș) e un roman despre relațiile de familie și gesturile pe care iubirea și singurătatea le provoacă. Un roman despre descoperirea identității și despre apartenență sub aparența unui roman cu accente gotice.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Andrei RUSU
