ORA (online) de literatură… „într-un loc care mi-e tot mai străin” (Dan Coman)

„Fiecare-n altă parte, fiecare până la gât în viața lui”

Volumul Insectarul Coman de Dan Coman a fost contextul nostru de comunicare, într-o vreme când distanța socială poate anula dialogul interpersonal și ne obligă să conștientizăm natura din care suntem compuși. Fiecare în singurătatea lui a ales să creeze un monolog cu destinație neclară, o dovadă că, dincolo de timpul ce stă în loc, existența fiecăruia emană o moralitate, încă, lucidă. Argumentarea singurătății a fost un pretext prin care să o anulăm, să o alungăm din ceea ce suntem: tineri, complicați și singuri. În final, am văzut că singurătatea ne dezvăluie cele mai profunde temeri, cele mai crunte adevăruri și că, în ciuda naturii ei, nu ne desparte, ci ne unește.

Un dialog al elevilor din clasa a 10-a C, mate-info, de la Colegiul Național Iași, având același numitor comun – singurătatea:

Ana Misărciu:

Soarele dispăruse în spatele sinagogii,

lumina trecuse – tot mai mult deasupra noastră.

Vara s-a dus, lucrurile nu s-au aranjat nici de data asta.

Să vină iarna, să treacă primăvara și să dispară cât mai repede vara –sau să rămână totul așa.

Viața nu ne-am trăit-o,

acum voi rămâne aici, unde totul se năruie.

Închid ochii: asta a fost tot.

Ce să încerc tocmai acum, când știu foarte bine că nu mai e nimic de făcut?

Fiecare-n altă parte, fiecare până la gât în viața lui,

atunci când se termină totul și stai nemișcat așteptând să vină durerea.

Ana: Singurătatea – regretul asupra unei vieți care nu a fost exploatată destul, oboseala de a o lua de la capăt, preferința pentru a stagna într-un loc oarecare, în ciuda distrugerilor dimprejur. „Închid ochii: asta a fost tot” – nu mai este nimic de făcut decât să acceptăm sfârșitul fără a mai protesta și fără a mai spera la încercarea de a remedia situația.

Alina: Ana ne vorbește despre o luciditate morală. Pustietatea conturată de extenuare. Regretul ca efect al unei vieți neexploatate și singurătatea în fața morții.

Iustina: Ana a scris despre singurătatea sinceră pe care omul ajunge să o trăiască în viața sa, atât de sinceră încât îi „năruie” parcursul. Înrămează perfect ceea ce singurătatea aduce de fapt: durere.

încăpățînarea a fost întotdeauna de partea mea.

Robert Ghețiu:

Din obișnuință și fără să mai conteze am făcut întruna planuri de viitor

prima dată reacționează corpul – sufletul, săracul,

un fel de flamingo tăcut,

șterge‑l de praf, izbește‑l de perete, aruncă‑l pe geam

la bunul Dumnezeu în care nu reușesc să cred)

s‑a întors calm pe partea cealaltă

ar fi putut lua ca gesturi disperate de salvare

orice manifestare a bucuriei.

Trag cu urechea la mișcările apei și apa sună de parc‑ar fi

imitînd‑o pe Angela Gheorghiu – nu te opri.

venea dimineața și se termina seara și mult după miezul nopții –

încăpățînarea a fost întotdeauna de partea mea.

Robert: Efectele singurătății asupra ființei umane: uneori liniștite („s-a întors calm pe partea cealaltă”), alteori brutale („izbește-l de perete”). Timpul își pierde dimensiunea măsurabilă, momentele zilei alternând fără oprire, dar și fără importanță, în ceea ce pare un joc trist, fără final sau, dacă are unul, acela e pierderea de sine în golul pe care îl lasă absența ori simpla lipsă, fiind un fapt anticipat de persoana singură. Doar apa reușește să strice pe moment monotonia implacabilă impusă de solitudine.

Iustina: O poezie extrem de calculată, care îmbină un ansamblu de sunete și vibrații (vocea Angelei Gheorghiu, flamingoul) și care, aproape, anulează orice normalitate a conceptelor de singurătate, melancolie, stagnare în plan spiritual.

 Ce încerc să fac tocmai acum, cînd știu foarte bine că nu mai e nimic de făcut?

Iustina Tărnăuceanu:

Să ne întoarcem atunci, amîndoi,

întinde‑ți mintea lîngă mintea mea.

Lasă capul să pocnească de fericire.

crezi că‑mi poți face față pentru ultima dată?

stăm în bucătărie, la cafea, ca întinși pe‑o pătură, în cîmp

atracția sexuală blocată ca o bucată de pîine uscată în gît

nu plăcere nu atenție nu siguranță.

s‑a pornit ploaia. a treia țigară a zilei.

Ce încerc să fac tocmai acum, cînd știu foarte bine că nu mai e nimic de făcut?

tu dormi şi eu îmi ţin respiraţia ca să nu te trezesc.

Iustina: Fizionomia singurătății poate fi văzută doar prin rolul axial al iubirii în viață. Singurătatea este ceea ce personajul feminin ar numi „bucată de pâine uscată în gât”. Într-un ansamblu de suferințe, orgolii și dezamăgiri sufletești, personajul masculin alege să adoarmă, alege sustragerea și ulterior augmentarea singurătății trăite de către iubita sa. Lipsa atenției și a siguranței alături de cel iubit înrămează singurătatea instaurată în doi. Vorbim, de fapt, despre un virus al neiubirii, despre o dedicare asupra persoanei incapabile să ofere împlinirea, grija sau chiar iubirea. 

Alina: Iustina ne vorbește despre o singurătate rar rostită între oameni, despre rivalitatea dintre profunzimea necruțătoare și alegerea autoizolării. Într-o manieră subtilă, ea ne introducere într-o poveste de dragoste pentru a descoperi pe cont propriu dacă singurătatea poate fi sau nu calea spre protejarea moralității.

înțepenit ca un mort în dreptul ferestrei, cu cafeaua la piept

Cătălin Morărașu:

Deschid ochii. soarele sus,

Vara s‑a dus, lucrurile nu s‑au aranjat nici de data asta

După‑masa revin în apartamentul de pe Grigore Bălan

Patruzeci de ani în același oraș

Într‑un loc care mi‑e tot mai străin.

Închid ochii, îmi întind brațele deasupra capului: atinsă din

întîmplare

Am visat ziua în care se termină pentru totdeauna plăcerea

Fumam fără oprire, umblam de‑a lungul gardurilor, ascultam

liniştea

înțepenit ca un mort în dreptul ferestrei, cu cafeaua la piept,

Știu: ăsta e tot viitorul, vom ajunge repede la capătul lui.

Cătălin: Singurătatea ca efect al trecerii timpului, ca urmare a sfârșirii plăcerii devine o modalitate de cunoaștere a sinelui, de regăsire a propriei identități. Prin intermediul ei, pătrundem în vis, într-un spațiu spiritualizat care ne oferă gândul premonitoriu și din care evadăm, descoperind efemeritatea noastră ca ființe și imposibilitatea de a opri trecerea timpului.

Ioan: Cătălin a ales să jongleze cu versuri care exprimă singurătatea ca o stare ce se extinde pe termen nedefinit. A fotografiat-o ca și cum ar fi un fenomen respingător.

  am visat ziua în care se termină pentru totdeauna plăcerea

Ioan Cruț:

vestic ( insert sin )

Din obișnuință și fără să mai conteze am făcut întruna

planuri de viitor.

Aici, la Bistritz, unde

tu nu ai fost niciodată,

mă opresc pe banca din parc să fumez.

(scoate‑mă imediat de aici)

Şase şi‑un pic, la Sg căldura e deja insuportabilă.

strada pustie, covrigăria,

atracția sexuală lăsată atîta vreme deoparte,

e încă fierbinte. mi‑am aprins a doua țigară

mă trîntesc pe canapea.

Închid ochii şi

aştept.

am visat ziua în care se termină pentru totdeauna plăcerea

Ioan: Singurătatea – o formă abstractă, aproape reziduală. O blasfemie la adresa condiției de ființă socială a omului. O iminență a chinului. Această percepție nu ține cont de timp sau de spațiu. Singurătatea simțită în momentul în care ești smuls de un viciu, altfel spus, nevoia cunoscută și sub numele de „dor”. Când vine vorba de imagini artistice, acestea nu au decât un singur rol. Acela de a-ți aminti că ești presat, închis într-un spațiu din care îți dorești cu orice preț să ieși.

Delia: Ioan a preluat singurătatea interioară separat de cea exterioară, construind o lume în care se îmbină faptele pe care le realizăm cu frământările interioare, omul simțindu-se blocat, izolat. Solitudinea este un spațiu închis, limitat, din care ne luptăm, constant, să evadăm și care ne produce neplăcere.  

răstălmăcim toate vorbele pînă ce nu mai înțelegem nimic

Ranya Shannak:

Vara s-a dus, lucrurile nu s-au aranjat nici de data asta.

n-a mai rămas nimic de făcut

într-un loc care mi-e tot mai străin,

nopţile pierdute nu mai intră la socoteală. nici tutunul.

Întinde-ţi mintea lîngă mintea mea.

la ora asta inteligenţa şi speranţa sînt încă funcţionale.

răstălmăcim toate vorbele pînă ce nu mai înțelegem nimic,

aprind țigara stinsă la jumătate.

copilărie isterică, adolescență de rahat,

am lăsat ușa să se-nchidă cu zgomot în urma mea.

Ranya: Trăită prin spectrul adolescenței, singurătatea devine necesară unei etape de evoluție pe orice plan, deoarece regăsirea sinelui este un proces desfășurat în intimitatea conștiinței. Starea de discordanță și de disconfort este depășită prin orice ne oferă speranță sau satisfacție.

Iustina: Sentimentul transmis, cu siguranță, stă la dispoziția fiecăruia prin aplicabilitatea sa. Singurătatea adolescentului e, adeseori, deloc silențioasă.

frumusețea rămîne. o fotografie de vară salvată‑n calculator

Delia Hagimă:

Dimineaţa‑i pustiu acolo, sus, la ANL‑uri

mă opream la umbră cît să scot țigara din pachet

peticită și singură și plină de praf.

au trecut trei luni dar sunt mai bine de 11 ani de la vara aceea

trebuie doar să țin ritmul, să rămîn aici, nemișcat

frumusețea rămîne. o fotografie de vară salvată‑n calculator.

o bucătărie la ultimul etaj unde continuăm să trăim

atît de cuminți atît de inofensivi atît de singuri –

și acum ce rămîne?

(nu are nici un rost. nu ne‑am potrivit niciodată).

Delia: Singurătate: cea a îndrăgostiților izolați de societate și cea a omului pustiit. Spre deosebire de viața monotonă a omului singur, sentimentul dintre cei doi a rămas în memorie, în gânduri, în lume, prin partea lui care facilitează crearea unui univers. Singurătatea aduce cu ea memorii și un drum separat de cotidian, care are propriile reguli de viețuire și devin ceva obișnuit. Acesta conduce spre o cufundare în subconștient, spre o pătrundere în sine și o descoperire a unor senzații trecute, spre întrebări despre prezent ,,și acum ce rămîne?ʺ.

Ioan: Puțin câte puțin din senzația și atmosfera generală a anilor 2000 (ANL-uri, praf și, bineînțeles, singurătate) au dus spre un mozaic reușit,  în care solitudinea pare ceva vechi, static și tăios. Mai pe scurt, verosimil.

Acum sunt îndrăgostită de tine, ai zis, dar într-un oraș mort/ știu: ăsta e tot viitorul, vom ajunge repede la capătul lui.

Alina Sava:

Patruzeci de ani în același oraș –

sînt un om singur, ți-am spus.

Acum sunt îndrăgostită de tine, ai zis, dar într-un oraș mort

știu: ăsta e tot viitorul, vom ajunge repede la capătul lui.

 

atît de cuminţi atît de inofensivi atît de singuri –

că ne înecam fără să observe cineva nu era greu de înţeles.

 

am visat ziua în care se termină pentru totdeauna plăcerea

urlînd cu ochii închişi de durere.

scoate mă imediat de aici

(niciodată laudă somnului. după cinci dimineața e mai nociv ca tutunul)

Alina: Singurătatea ca amintire a iubirii, ca mod de viață definit de absența celuilalt sau singurătatea ca autoizolare, ca deschidere spre un univers propriu.  În acest sens, versurile din prima strofă reprezintă dualitatea din dialogul cu sine, un dialog sincer între gândurile imediate și conștiință.

Delia: Conștientizăm ceea ce se află în spatele poveștii monotone și aparente a solitudinii și anume, propria identitate ce reacționează diferit la încercările stării despre care discutăm. Singurătatea poate produce durere, însă ajunge să reprezinte singura cale de evadare, de acceptare a pătrunderii într-un joc cu noi înșine, din care putem să nu ieșim niciodată.

Abia așteptăm provocarea de săptămâna viitoare, alte volume de poezii sau filme care să ne ajute să vorbim despre noi! Da, „orele online de literatură au farmecul și singurătatea lor”!

Foto: Alina Sava, la Întâlnirile Alecart la FILIT, 2019

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!