Când am început să citesc Regele alb, nu m-am gândit că o carte mi-ar putea schimba modul în care îi privesc pe cei din jur. În romanul său, György Dragomán reușește să surprindă durerea copilăriei lui Dzsátá; una cutremurătoare pentru un băiat ce trăiește fără tatăl plecat la muncă forțată și o mamă sfâșiată, ce își minte copilul, pentru a-l proteja. Ar putea părinții să-și mintă copiii? Nu ar fi tragic dacă ei ar afla adevărul pe cont propriu?
Tot trebuia să aflu, odată și odată, că ei nu sunt colegii lui taică-meu, ci sunt de la Securitate, iar tata este arestat din cauză că a luat parte la organizarea unor activități antistatale, astfel că pentru o vreme n-o să-l văd, mai exact pentru foarte lungă vreme, fiindcă dă cu lopata la Canal, la Dunăre, dacă știu ce înseamnă asta, înseamnă că se află într-o tabără de reeducare prin muncă și, sfrijit cum e, n-o să reziste mult, așa că n-o să se întoarcă de acolo niciodată, poate că nici nu mai e în viață.
Când se întoarce de la școală, Dzsátá are parte de o ultimă întâlnire cu tatăl, care pleca la un institut de cercetări. Acesta este, de fapt, trimis la reeducare prin muncă la canalul Dunăre- Marea Neagră, fiindcă a fost acuzat de activități antistatale. După zile de când și-au luat rămas-bun, aceiași colegi ce l-au grăbit să urce în duba gri au intrat în casa lor și i-au vorbit băiatului ca unui adult; i-au rostit vorbe nemiloase despre părinte, iar mama a fost judecată pentru minciuna ei, fiindcă, așa cum i-a spus ironic unul dintre agenți, din oricare neadevăr se naște altul. Această scenă mi-a dezvăluit că disprețul și răutatea oamenilor vor exista mereu printre noi și ne vor lovi indiferent de vârstă.
Totuși, în această lume în care predomină cruzimea, copiii aduc cu ei lumină, iar bunătatea reușește să sensibilizeze. În următoarea zi în care cei de la Securitate au adus știrile despre tată, părinții urmau să-și sărbătorească aniversarea căsătoriei. Dzsátá și-a adus aminte de ce i-a spus tatăl înainte să-i părăsească forțat: el trebuie să o susțină pe mama lui, să fie responsabil și să fie bărbatul care are grijă de familie și o protejează. De fiecare dată, în acea dimineață, tatăl obișnuia să-i aducă mamei un buchet de lalele, pe care ea le găsea mereu când se trezea, în bucătărie. Pentru a resimți cât mai puțin greutatea despărțirii, Dzsátá se furișează într-un câmp de lalele și taie câteva flori. Acasă, el încearcă să le așeze grijuliu într-o vază, pentru a păstra tradiția tatălui ,,la aniversările căsătoriei lor, de fiecare dată, pe 17 aprilie o surprindea cu buchete imense, dimineața, când mama se trezea o așteptau florile pe masa din bucătărie și am vrut ca mama să primească un buchet mare de tot, ca niciodată până acum’’. Tăiatul lalelelor este ca o amputare a legăturilor familiei prin absența tatălui, dar frumusețea nu piere, găsește un suflet din care să răzbată, povestea devenind un document în fața timpului, care este în strânsă legătură cu istoria.
Am văzut cum mamei i se scutură umerii și cum se apleacă în față, și știam că de fapt nu tușește, ci plânge, se preface doar, pentru că nu vrea să o văd plângând, nu vrea să mă sperie, și atunci mi-am dat seama că precis se gândește că tata murise acolo, la Canal, mi-aș fi dat eu seama dacă tata ar fi pățit ceva, mai ales în diminețile când, în drum spre școală, mă uitam la fotografia lui , pentru că aveam impresia că atunci tata, de-acolo, de la Canal se gândește la mine, îmi promisese că se va întoarce și că mă va lua și pe mine cu el la mare.
Dzsátá este un băiat sensibil ce dă dovadă de maturitate și iubire când simte că o parte din suflet s-a pierdut odată cu tatăl. M-a impresionat maniera scriitorului de a se pune în pielea copilului, pentru că am simțit nevoia sa de a redeveni unul alături de personajul său. Este surprinzător felul în care a redat trăirile lui Dzsátá, stările puternice care-l copleșesc, dar care îl fac mai puternic, mai matur și devine un părinte pentru mama sa, pe care o consolează în momentele în care plângea și era vizibil îndurerată. Încă mi-au rămas întipărite în minte momentele când ea era în bucătărie, iar Dzsátá știa că este nevoit să rămână în camera lui, pentru a o lăsa să se liniștească; este dureros pentru cititor să reconstituie imagini atât de copleșitoare, chiar nemiloase la care m-am gândit neîncetat după terminarea romanului, dar cred că acest aspect este cel mai important când citim: să ne rămână pe retină experiențele personajelor.
Când am ieșit pe poartă, nu se-ntunecase încă, știam că dacă mă grăbesc, într-o juma’de oră pot să fiu acasă, mi-am scos decorația de pe piept și am privit-o, pe stea erau încrucișate o spadă și o mitralieră, iar pe dos era gravat numele bunicului și cifrele unui an, mi-am scos batista, am înfășurat în ea decorația, cu ac cu tot, și am vârât-o în buzunarul de la pantaloni, gândindu-mă că acolo, cu siguranță, mama n-are s-o găsească.
Familia se destramă dureros în timp: bunicii o acuză pe mamă că vina îi aparține în cazul tatălui, iar ea le mărturisește că niciodată nu l-au ajutat pe fiul lor și își aduc aminte de el doar când viața îi este amenințată. Aceste neînțelegeri duc la un conflict între mamă și bunici, dar Dzsátá păstrează tradiția de a merge la ei de două ori pe an: atunci când este ziua onomastică a lui și a bunicului și de ziua lui de naștere. Bunicul îl conduce pe băiat afară, unde voia să-l învețe cum să folosească pușca. Pentru a exersa, bunicul îi arată o pisică pe care o putea lovi, iar Dzsátá a urmat sfaturile bunicului, deși știa din jocurile brutale ale celorlalți copii cum se folosea. Pentru mine a fost o scenă inconfortabilă, brutalitatea și minuțiozitatea cu care a fost descrisă mi-au creat o imagine înfiorătoare, dar mi-am dat seama, amintindu-mi constant de ea, că oamenii sunt nemiloși, că oricine poate face rău din plăcere și că nu am putea să ne însușim vreodată conștiința faptului că am greșit. Orgoliul și dorința de putere predomină și îi pot influența și pe tineri, care ajung mai târziu să urască lumea din jur.
A început să-mi ia pe rând piesele, orice mutare făceam, reacționa prompt, fără să stea pe gânduri o secundă, iar când i-am oferit tura ca să-i pot lua pe urmă regina, n-a mușcat, de parc-ar fi știut exact ce gândesc, de parc-ar fi știut de dinainte care va fi următoarea mea mutare (…) Atunci am întins mâna și am luat de pe tablă regele alb, iar mașinăria s-a întins după mâna mea și atunci mașinăria a mârâit și, pentru o secundă, mi s-a părut că ochii-i fulgeră furios, pe urmă cu o mișcare violentă a brațului scârțâitor a măturat de pe tabla de șah piesele.
Mama decide ca ea și Dzsátá să viziteze un ambasador important, cu scopul de a afla mai multe informații despre tatăl său. În timpul discuției, el îl duce pe Dzsátá într-o încăpere necunoscută în care se aflau diferite obiecte. Băiatul vede o tablă de șah, iar la masă era așezat un robot, care părea a fi un om. Cei doi încep să joace șah, dar pe măsură ce devin competitivi, robotul parcă începe să prindă viață, să aibă conștiință. Jocul de șah nu este ales întâmplător de Dragomán, fiindcă pe lângă dorința de a câștiga folosindu-te de minte, trebuie să știi să fii prudent, să păcălești înainte să fii păcălit, să maschezi următoarea mișcare, manipulând adversarul. Dzsátá nu acceptă să piardă și în loc să culce regele său alb pe tablă, gest simbolic, îl ia și și-l pune în buzunar. Robotul dă cu mâna peste piese, răsturnându-le și râde malefic, dându-și capul pe spate și scoțând fum pe nas și gură. Imaginea pe care o construiește Dragomán pare ireală, dar este menită să ne arate că există o degradare inconștientă a omului pe parcursului jocului, ce ar putea veni inclusiv din mândria victoriei. În același timp, strania întâlnire a celor doi poate fi o sugestie a sclaviei ca formă de opresiune, ce amenință să se revolte împotriva stăpânului alb al cărui joc îl nimicește, așa cum robotul negru cu trup omenesc mătură cu un gest brusc piesele de pe tabla de șah.
Deodată Remus a rânjit, închizându-și ochii, și am văzut că are dinții vopsiți în negru și pleoapele în roșu, iar în mijlocul lor erau desenate, cu cărbune, două pupile mari și negre, și când am văzut asta, am început iarăși să transpir, acum precis o să dea greș și o să-mi vâre cuțitul în vreun deget, știam că n-o să mai rezist, o să țip, și atunci am strâns din dinți.
Pe lângă cadrul familial, Dzsátá trăiește momente importante și în grupurile de prieteni. Puiu și Dzsátá, alături de alți amici se pregătesc de confruntarea cu frații Romulus și Remus Frunză, ce i-au amenințat în urma unei neînțelegeri. Lupta este cât se poate de adevărată, cu arme reale, luate pe ascuns de copii, pentru ca o tabără să iasă câștigătoare. Pe un câmp, aceștia sunt marcați de un cadru înfiorător, ce ajunge să-i sperie, dar și să le pornească dorința de luptă. În capătul unei țepe, în zare, un obiect rotund părea a fi înfipt. Dzsátá trăiește momente chinuitoare când cei doi frați vor să-l rănească, sunt descrise fețele lor vopsite, ce-l înfricoșează și are loc și dezumanizarea acestora prin gesturile lor. Aceasta este o imagine a războiului înfiorător, ca un dans macabru al terorii totalitare, anticipând momentul din capitolul Zăcământul de aur, când copiii merg în zona închisă, unde intuiau că se află metalul prețios și îl găsesc pe fiul fostului paznic care murise, iar acesta, într-o uniformă distrusă de caporal, îi obligă să participe la un straniu ritual de pomenire a tatălui său:
… Cântecul zicea despre un codru des, umbros și întunecat, atât de des, încât ucide bunătatea și dragostea, nu prea îmi mai aduc aminte textul, (…) era ca atunci când vântul se izbește de crengile veștede ale copacilor, câinii și-au ridicat capetele și s-au pornit să schelălăie în ritmul melodiei, și atunci caporalul a începu să danseze acolo, printre boarfe și pantofăraie, cântând în același timp, nu era un cântec propriu-zis, era mai curând un croncănit de corb, și într-adevăr, cum țopăia așa, într-un picior, fluturându-și cârja, caporalul părea un ditamai corbul sur, cu toate astea nu era caraghios, și în vreme ce mă uitam la el (…) în același timp am început să ne mișcăm picioarele, în același timp ne-am întins brațele, în același timp am începu să dansăm și noi, acolo, printre lucrurile aruncate de-a valma…
Imaginea acestui dans dezarticulat, haotic și terifiant, având pe fundal sonoritățile stridente ale melodiei despre codrul întunecat infernal, reconstituie alegoria medievală a dansului macabru al morții ca stăpână a lumii și a tuturor destinelor omenești, indiferent de rang sau poziție socială, un dans care prinde în vârtejul său hidos atât ipostaza inocentă a copilului (aici grupul de prieteni), cât și pe cea a puternicului împărat (reprezentat caricatural ca sugestie a puterii decăzute de caporalul care se otrăvește cu spirt), la care se adaugă sugestiv figura nevăzută a regelui (o imagine a unei potențiale puteri salvatoare, așa cum este piesa de șah ascunsă în palma lui Dzsátá, când fuge de la ambasador).
Am înțeles de ce György Dragomán a ales perspectiva copilului: la ei, frica devine ca o rană deschisă, iar în orice loc, care nu ar trebui să reprezinte un pericol (de exemplu școala, în grupurile de prieteni) ea este întâlnită. În același timp, devine un instrument permanent de distrugere a ființei umane. Cred că și privirea din perspectiva adultului este necesară, fiindcă Dzsátá nu se poate desprinde de ochii de copil a căror inocență asimilează mult mai profund tot ceea ce li se întâmplă. Esența romanului excepțional, scris de György Dragomán este educarea prin frică & minciună ce ajung să strivească personalitatea, să anuleze gândirea.
Spre finalul cărții, toate personajele din poveștile lui Dzsátá reconstituie un puzzle, o singură poveste izbitoare, ce pune în prim-plan durerea ce-l maturizează. György Dragomán reușește să îl marcheze pe cititor și îl încurajează să trăiască alături de băiat experiențele vieții prin literatura care capătă valoarea de document personal împotriva uitării de sine și în sens istoric, împotriva uitării regimului totalitar: comunismul.
De Noaptea Muzeelor, 18 mai 2024, la Muzeul „Vasile Pogor” – Casa Junimii se va desfășura ediția a treia a proiectului cultural Literatura de lângă noi. Focus: Ungaria.*Teodora GIUGULA, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
