Între iubire și ratare nu există granițe

Iată o carte terminată acum ceva timp asupra căreia credeam că nu voi simți nevoia să revin prea curând. Fiindcă în afară de incursiunile despre Cehia comunistă a anilor ’60, context intransigent ce pare a nu ierta destinul niciunui personaj prins în iluzia posibilității confruntării directe cu sistemul, mi se părea că întrevăd doar idile romantice superficiale și filosofii fără fond, ce nu reprezentau vreun mare centru de interes personal. În urma tuturor nu rămâne în final decât kitsch-ul, grotescul kitsch ce ne parazitează existența în același mod găunos și bolnăvicios în care Tereza se agață de Tomas și în care îi cere, la rândul său, să o acapareze până uită de ea. Până uită de umbra mamei care îi urlă că nuditatea feminină este unicitate. Până uită de dorința arzătoare a imortalizării pe viu a invaziei trupelor sovietice în Praga. Până uită de Sabina, amanta lui Tomas, și de studioul ei și de pălăria ei și de frumusețea ei și de independența ei și de și de și de și de. Până uită de tot. Oare merită însă să aștepți să te dezindividualizezi în numele unei mari iubiri? Cine nu a iubit vreodată probabil că ar zice că e sinucidere curată. Cine a iubit ar confirma că e sinucidere curată și ar aștepta să se pulverizeze de dragul celuilalt.

Sunt situaţii când omul este condamnat să dea un spectacol. Lupta sa împotriva puterii mute e lupta unei trupe de teatru care atacă o armată răstindu-se la ea.

Mi s-a părut încă de la primele pagini că Tomas, înainte de a încerca să fie un Don Juan remarcabil (încercare eșuată dacă mă întrebați pe mine, pentru că niciodată nu merge până la capăt), este condamnat unui derizoriu existențial mai puternic decât ființa sa. E bărbatul corupt de abstracțiunea idealului feminin absolut. E fiul ratat ce devine la rândul său un tată ratat. E omul lipsit de coerență interioară care (se) dă permanent (în) spectacol pentru că a (se) da (în/un) spectacol este singurul mod prin care mai poate striga după ajutor într-o lume ce a eliminat prin excelență puterea de a mai striga după ajutor. În timp ce Tereza caută să-și definească feminitatea prin relația pe care și-o construiesc și își recunoaște aceste constante tensiuni interioare, Tomas nu caută să-și stabilizeze percepția despre propria masculinitate (deși ar avea nevoie, pentru că nu face decât să se risipească în aventuri fără sens), ci să reinventeze conceptul de feminitate cu și prin Tereza. Cu și prin Sabina. Ca un orgolios trist care are impresia că poate câștiga un război pe care l-a pierdut deja. Însă nu faci oare decât să te pierzi iremediabil pe tine însuți, în continua încercare de a-i modela pe ceilalți? Și atunci, care dintre cele două pierderi de sine e preferabilă? Cea în numele schimbării tale prin celălalt sau cea în numele schimbării celorlalți prin tine?

Cei ce cred că regimurile comuniste din Europa centrală sunt în exclusivitate opera unor criminali pun în umbră un adevăr fundamental: regimurile criminale n-au fost create de criminali, ci de entuziaşti convinşi că au descoperit singurul drum spre paradis. […] E scutit oare prostănacul instalat pe tron de orice responsabilitate, pentru simplul fapt că e prostănac?

La nivel micro, așa cum în spatele comunismului nu a existat decât un om doritor de prea mult bine, așa am ajuns și eu la concluzia că l-am judecat prea aspru pe Tomas. Fiindcă în fond cea mai mare greșeală a lui e aceea de a fi un vizionar fără pereche, ce-și proiectează întreaga viață înainte de a o trăi propriu-zis. De ce era necesar ca el să fie chirurg și nu, spre exemplu, poet? Pentru că e genul de vizionar care nu se mulțumește cu contemplarea sau cu consemnarea, ci acel gen de entuziast care dintr-o curiozitate morbidă disecă fiecare frântură de existență. Fiecare femeie din viața lui nu este altceva decât un nou pacient pe care abia așteaptă să-l diagnosticheze. Să-l încapsuleze. Să vadă ce îl face diferit de pacientul de dinaintea lui. Și de cel care îi va urma. Până când găsește femeia imposibil de definit, femeia cu mai multe traume și vulnerabilități decât el. Nu femeia ideală, dar cu siguranță cea mai umană și mai reală dintre toate. Și din convingerea că a găsit singurul drum spre paradis va instaura asupra lui însuși și asupra relației cu Tereza propria dictatură. Este Tomas vinovat de ignoranța lui care a dus la prăbușirea interioară a Terezei așa cum ar trebui să fie trași la răspundere cei care prin ignoranța lor au dus la consolidarea totalitarismului? În acest punct, Kundera amintește de povestea legendară a lui Oedip: Oedip nu ştia că se culcă cu propria lui mamă şi totuşi, când a înţeles ce se întâmplă, nu s-a simţit nevinovat. N-a fost în stare să suporte jalnicul spectacol al nenorocirii pe care o pricinuise, şi-a scos ochii şi, nevăzător, a părăsit Theba. Întrebarea la care tot nu pot să găsesc un răspuns în urma lecturii este dacă Tomas are vreun moment reala conștiință a jalnicului spectacol al nenorocirii pe care o provoacă în cei din jur și în sine însuși. Dacă ar fi să mă iau după final, probabil că nu. Și totuși îl văd în câțiva ani scoțându-și ochii din varii motive.

În spatele comunismului, al fascismului, al tuturor ocupaţiilor şi invaziilor se ascunde un rău mai fundamental şi mai universal; imaginea acestui rău pentru ea [Sabina] era coloana în marş a oamenilor care defilează cu braţul ridicat şi strigă, la unison, aceleaşi silabe.

Deși ahtiată după conservarea individualității proprii, după originalitate, diversitate, extravaganță și libertate, Sabina se întoarce obsesiv la singurul moment al vieții ei care a avut vreun rost, respectiv relația cu Tomas. Altul nu există și nu a existat vreodată. Bineînțeles, mai este și relația cu Franz, cea care ar trebui să-i aducă în sfârșit un echilibru vieții zbuciumate de până atunci, însă nu ajunge să servească decât ca o replică cenușie și searbădă a amintirii sentimentelor pentru Tomas. Mai mult decât a fi un triunghi erotic, interesant aici mi se pare tocmai cum multiplele drame sunt puse în circuitul amplu al insuportabilului absurd existențial: toate personajele mi-au fost antipatice tocmai pentru că sunt patetice, superficiale, nehotărâte, egoiste. Într-un cuvânt, umane. Te izbește lipsa de pudoare a lui Kundera în ce privește dezvelirea kitchoasă a identităților în cea mai profundă intimitate a simțurilor & gândurilor.

de fapt eram o femeie soldat/descindeam din romanele lui kundera/ aveam vocația sacrificiului/îmi plăcea să pierd războiul  (Nora Iuga, Dactilografa de noapte)

 Fără să însemne neapărat că Tereza este o femeie cu o voință slabă (dimpotrivă chiar), ea se agață de Tomas cu disperarea unui naufragiat care înoată spre singura barcă de salvare pe care o zărește în larg. Și pare că nu are de ales decât să-l urmeze orbește oriunde. Nu întâmplător prima imagine pe care o avem despre Tereza este cu ea citind Anna Karenina. Aveam senzația că cele două prezențe feminine se conturează parcă una pe alta de la distanță, gravitând constant în jurul a ceea ce detestă: Sabina ajunge dependentă de conceptul de masculinitate în sine mai degrabă decât de vreun bărbat, în timp ce Tereza rămâne pentru mine în final nu o femeie înfrântă de iubire, ci una care a învins iubirea însăși și pe bărbatul iubit.

P.S.

Mă bucur că am revenit asupra lumii claustrofobice pe care ne-o prezintă Kundera în Insuportabila ușurătate a ființei prin ora de literatură universală de săptămâna aceasta, fiindcă altfel mi-ar scăpat anumite posibile chei de interpretare și ar fi rămas o experiență de lectură aproape inutilă (ceea ce nicio carte nu ar trebui să rămână). În final, las un citat pe care l-am descoperit pe internet în timp ce căutam ecranizarea cărții și care rezumă perfect tot ce am încercat să descriu mai sus: Romanul nu-i o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce reprezintă existența umană în capcana devenită lume.

 

(*Mălina Turtureanu, secretar general de redacție Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași. Anul trecut a obținut Premiul al II-lea la Concursul Național Proscenium (secțiunea dramaturgie). A publicat poezie, cronici de carte, de film sau de teatru, eseuri în: https://omiedesemne.ro/https://www.scena9.ro/https://revistaechinox.ro/, este membră în echipa http://mhub.aiviong.ro/ )

Grafică: „Praga”, variante semnate de Ioniță Benea

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!