Locul unde, din când în când, nu se întâmplă nimic: Între prieteni, de Amos Oz

Majoritatea oamenilor au probabil nevoie de mai multă căldură și afecțiune decât poate lumea să le ofere.

Volumul acesta de povestiri scurte și foarte scurte e o adevărată bijuterie care m-a făcut să-l regăsesc pe Amos Oz cel din Poveste despre dragoste și întuneric, Odihnă desăvârșită, Soțul meu, Michael. Vieți simple, vieți mărunte, vieți prinse în dinamica relațiilor sociale din kibbutz, într-un spațiu aproape sufocant, zbătându-se între cutumele conviețuirii și nevoile, dezamăgirile, speranțele fiecăruia. Spuse de o voce a colectivității ce rămâne anonimă și care cartografiază obiectiv gesturi și întâmplări, ca într-o peliculă cinematografică în care imaginile și fundalul sonor decupează stări mai pregnant decât ceea ce se întâmplă propriu-zis, povestirile pulsează de viață. O viață care se încolăcește strâns, când irespirabilă, când plină de o anumită sălbăticie și de dorințe repede reprimate în jurul tuturor acestor oameni. În scene care te transpun nu doar printre clădirile cenușii, prin atelierele și activitățile atent organizate ale kibbutzului, la marginea unor coline dinspre care bate greu și apăsător hamsinul, printre urletele șacalilor sau în frigul nopții, ci în miezul vieții unor oameni obișnuiți, bărbați și femei care caută să își găsească locul printre alți oameni, dar care, pe drumul acesta al vieții în comun, cunosc singurătatea, neputința, renunțarea, iubesc, sunt părăsiți, se agață de o speranță pentru un timp, amână și își continuă viața ca și cum ceva implacabil plutește peste tot, în ei și în jurul lor. Ceea ce trăiesc nu sunt întâmplări nesemnificative; dimpotrivă, sunt drame vii, profunde, adânci, dar analizate cu o conștiință de sine care se raportează permanent la ceilalți. Și care le transformă în ochii celorlalți în momente banale. Despre care se vorbește, se bârfește, se râde, în legătură cu care se iau decizii în comitete. La tot pasul descoperi gesturi, automatisme, plecări și reveniri. O strângere în sine a tuturor. De fapt, descoperi oameni care fac permanent ceva, care se refugiază în muncă pentru a nu simți prea mult. Pentru a-și alunga, măcar pentru un timp, gândurile. Pentru a putea trăi sau pentru a avea iluzia că trăiesc (și) o viață a lor. Încercând toți să se convingă de adevărul pe care l-au cunoscut de când s-au născut sau care li s-a spus când au ajuns în Ykhat: ideea de kibbutz neagă singurătatea. Deși realitatea vieții lor de zi cu zi e că fiecare este sau se simte singur.

Teamă

Tzvi Provizor și Luna Blank, două suflete împovărate, doi ciudați care se apropie pentru scurt timp, care încearcă să dea la o parte stratul de zgură care s-a adunat peste viața lor stând unul la un colț al unei bănci și celălalt la capătul alteia. Un moment par a reuși, a vedea în celălalt ceea ce nimeni altcineva nu vede, dar un gest prea brusc de apropiere provoacă retragerea lui Tzvi, bărbatul cu mâini aspre și care vorbește doar despre catastrofe. Pentru a se convinge pe el însuși că viața lui nu este una. Sau că nimic nu durează. Până într-atât de sigur e de acest adevăr, încât și fragila legătură cu femeia trecută de mijlocul vieții se surpă înainte de a începe. O tristețe cu atât mai dureroasă tocmai pentru că densitatea ei e egală, fiindcă nimic nu poate schimba cursul vieții lui. Și atunci continuă să îngrijească răsadurile pe care le-a adus într-o zi pe veranda unei femei care a ales să plece, simțindu-se respinsă, deși nu era.

Singurătate

Două femei și un bărbat. El pleacă de acasă pentru a trăi alături de cealaltă. Lucruri care se întâmplă. Lucruri inevitabile. Nimic sentimental, pur și simplu o alegere în toată simplitatea ei și grija celorlalți față de cea rămasă singură. Pentru că în kibbutz nimeni nu e singur. Doar că plecarea bărbatului ar putea naște o firavă legătură între cele două, o stranie nevoie de apropiere. Grija lui Osnat, liniștea ei, acceptarea și fibra nervoasă a Arielei, înțelegerea faptului că nu de iubire avea nevoie, ci de apropierea reală de cineva. Singurătatea în doi din timpul nopții naște lacrimi care nu sunt provocate de el, ci de o suferință pe care nu o poate nici numi, nici înțelege. Dar care există. Sunt lacrimi pentru Osnat. Pentru ele, cele două femei care, cu sau fără un bărbat în viața lor, se simt înstrăinate de ceilalți, de ele însele: Vreau acum să fac parte din singurătatea ta, așa cum am vrut să ating o clipă singurătatea lui. O deschidere și o închidere. Nu știm dacă e o rană sau un mod de a fi. Poate o formă de apăsare. Rămâne o chemare în noapte căreia nu-i răspunde decât tăcerea. Și viața care se scurge în continuare în uguitul porumbeilor. Pentru că Ariela a ales greșit: pe Boaz în locul lui Osnat. Un bărbat, nu o prietenie.

Tandrețe   

O bicicletă roșie de copii stătea udă de-a curmezișul aleii, singura relicvă din vremurile de altădată. Un tată, o fiică și două pierderi: o mamă și un fiu. Tăcerea dintre ei spartă doar de cuvinte care nu spun nimic. Amândoi căzuseră de acord în mod tacit să nu se atingă de sentimente și nici să nu se atingă unul pe altul. Acum în viața fetei există un bărbat de vârsta tatălui. Un bărbat care a cunoscut multe femei. Un bărbat față de care tatăl se simte apropiat. Acum el resimte presiunea, așteptarea celorlalți de a face ceva. Amânarea nu e o soluție, dar e felul lui de a recunoaște că nu există o vină sau că el nu o poate vedea. Există doar dezamăgirea care s-a născut din admirația față de ideile celuilalt. Și când pornește în cele din urmă spre casa acestui bărbat speră să-l găsească lângă o altă femeie, nu alături de fiica lui de 17 ani. Să strângi la piept, să mângâi o carte în timp ce ploaia îți pătrunde adânc până la piele. Pentru că acesta e un gest pe care nu știi să-l faci pentru fiica ta. Ar vrea să-i întrebe cum au putut, cum de nu le este rușine, dar tot el e pătruns de nedumerire: Rușine pentru ce? Delicatețea unui tată. Mânia care nu se poate exprima fiindcă blândețea lui e mai presus de orice. Sau poate spaima de fragilitatea a ceea ce înseamnă să iubești, a ceea ce presupune să trăiești. Tristețea din glasul fiicei. Un presentiment sau poate doar un semn de maturitate. Lui îi rămâne gestul de a proteja. De a apăra. Chiar dacă acum de pieptul lui nu se mai sprijină nicio carte și niciun trup firav de fetiță. Chiar dacă acum ea se află în casa altui bărbat.

Înstrăinare

Să încerci să fii unul dintre ei. Și să ai conștiința că tu nu aparții acestui kibbutz, că rămâi un dezrădăcinat pe care instituțiile statului l-au trimis aici, iar oamenii l-au acceptat. În felul lor. Un adolescent nu întru totul străin, dar nici de-al locului. Chiar dacă visezi la curbura gâtului unei fete și într-o zi ai trecut atât de aproape de ea, încât i-ai sărutat umbra. Nu stângăcia gesturilor, nu dorința de a elibera într-o zi o găină doar pentru că nimeni nu ar trebui să fie altfel decât liber, nu tatăl care e internat într-un spital te fac diferit. Oare chiar va deveni într-o zi ca ei? Aștepta cu înflăcărare acea zi, dar se și temea de ea și știa undeva adânc, sub toate lucrurile știute, că nu va veni niciodată. Să îmbrățișezi strâns corpul unui câine după ce a fost strivit de un autobuz. La capătul drumului îl așteaptă un salon de spital și întrebarea tatălui: Unde s-a dus? Doar că răspunsul fiului: Eu sunt, Moshe nu ajunge până la el. În noapte, băiatul așteaptă un alt autobuz care să-l ducă înapoi în kibbutz. Printre străinii care sunt lumea lui.

Cruzime

Timbrele, oaspeți care spun povești despre țările lor, despre oameni și locuri. Altfel de oameni și altfel de locuri. În care totul e diferit sau, cel puțin, nu te împiedică nimeni să crezi astfel. În sinea lui Roni era convins că la noi cruzimea ia chipul ultra-moralității și al devotamentului față de principii și că nimeni nu e lipsit complet de ea. Nici măcar el însuși. Yuval, băiețelul de cinci ani, și slăbiciunea lui: răceala mamei, regulile, tandrețea tatălui doar în absența soției, rățușca urâtă de cauciuc de care se agață cu disperare, lacrimile, mucii. Gândul că lupul, care pândește mereu, se va întoarce noaptea târziu când toți părinții dorm, iar copiii sunt nevoiți să stea departe de ei, la cămin. Sălbăticia celorlalți băieți și fete. Vârsta la care totul plutește incert între inocență și intuiția că singura formă de supraviețuire este atacul în haită împotriva celui slab. A fi înspăimântat. A fi umilit. A fi copil și a ieși în noapte, tremurând de frig și de frică. A sta pe treptele casei înghețând pentru că știi că părinții nu sunt de acord cu ceea ce ai făcut și curtea morții, căminul din care ai fugit, te așteaptă mâine din nou. Mânia tatălui dezlănțuită împotriva celor care i-au făcut rău. Dar nimerind un copil nevinovat. Și vinovăția, și iubirea lui. Legile colectivității care sunt mai presus de orice. Copilăria sacrificată. Supraviețuiești sau rămâi înecat în spaimă și în râsul sinistru al celorlalți.

Renunțare

O noapte de pază în kibbutz care te obligă să conștientizezi că printre ai tăi, în această comunitate cu principii rigide, viața trece fără să te gândești aproape niciodată la lucrurile simple și mari, singurătate, dor, pasiune și moarte. A fi femeie în kibbutz: a avea drepturi egale doar dacă muncești și te porți ca un bărbat. A renunța la frumusețe – ca soția lui Yoav, care nu își dorește decât o viață normală. Departe de acolo. A sta noapte de noapte lângă un bărbat care te dezgustă. În fața hotărârii Ninei de a-și părăsi soțul, duritatea și responsabilitatea cedează, lăsând locul bunătății, hotărârii de a ajuta. Cedează în fața fantasmelor din adolescență, a mâinii calde care mulțumește. Semnele amărăciunii și oboselii adânci nu șterg imaginea tinerei de altădată în ochii lui Yoav, chiar dacă acesta e acum bărbat. Dar dorința nu e suficientă să schimbe ceva. Frumusețea aceasta calmă, tristă, adâncă surpă ceva în el, dar nu suficient ca să schimbe ceva. Ar fi vrut să rămână, dar știa că trebuie să plece acum și mai știa că înainte de a pleca se cuvenea să-i spună ceva, dar nu știa ce. Să simți că cineva sau ceva te așteaptă, dar să nu poți să te hotărăști să pleci. Unde? Nu știa și, de fapt, se temea să afle. O chemare – a ei – și o spaimă – a lui. Pentru Yoav neputința de a se hotărî e mai puternică și nevoia de a se apropia de Nina, fie și pentru o noapte, e oprită de o sufocantă ezitare. Pentru că el nu poate fi altfel. Pentru că e omul principiilor. Pentru că are sau simte că are o responsabilitate. Față de familia lui și față de oamenii din kibbutz. Și rămase așa, cu arma atârnându-i de umăr, printre chiparoși, în întuneric. Întrebându-se, dar negăsind răspuns. Frica de a trăi. Renunțarea.

Amânare    

Așteptarea lui Yotan printre ruinele de la Deir Ajloun, satul arab șters de pe fața pământului. Gândul la o nouă viață, fără comisii și adunări, fără opinie publică și fără destinul evreilor. Pentru că adevărata întrebare e dacă are curajul să părăsească kibbutzul, să-și părăsească mama, fratele și să plece singur și cu mâinile goale în lume. Un alt jidov rătăcitor. O întrebare care nu cere însă un răspuns acum. Pentru că uneori e mai simplu să amâni. O dată. De două ori. Poate până când nu va trebui să alegi tu.

Utopie

Cruzimea e întipărită în noi toți, asta e convingerea lui Osnat, femeia pe care bărbatul a lăsat-o într-o zi pentru o alta. Și ea se îndreaptă fie împotriva celorlalți, fie a ta însuți. Ca în cazul lui Martin Wandenberg, bătrânul cizmar care nu poate accepta că lumea e așa cum e, și nu așa cum a visat-o generația lui atunci când a venit din întreaga Europă pentru a crea o altfel de lume. Visul de a-i învăța pe cei din kibbutz esperando e curmat de moarte. Dorința aceasta e o utopie care dispare odată cu el, odată cu lumea lui. Acea lume care a cunoscut Holocaustul, lumea pionierilor care au întemeiat kibbutzurile, lumea care și-a permis să creadă după ce toți ceilalți au încercat să-i arate că nu există speranță. Că nu există nimic altceva decât moarte.

Și de ce, în loc de îndrăzneală sau dorință, te cuprinde încet-încet doar un val subțire de tristețe?

De ce? Pentru că nimic nu poate vindeca teama, singurătatea, tandrețea care nu se mai poate îndrepta către celălalt, înstrăinarea, cruzimea, renunțarea, amânarea. Pentru că nimic nu ne vindecă de utopii. Nici măcar viața printre ceilalți. Căci o astfel de viață nu îți aparține, ci ajunge să se ofilească pe altarul unei idei.

 

(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!