Între rană și vis: Păsări în furtuna de nisip, de Ioana Vintilă*

Volumul de debut al Ioanei Vintilă, Păsări în furtuna de nisip, trasează coordonatele unui drum de la o mecanizare socială (aproape totală) la individualul fixat într-un insectar al bolii. Fiecare imagine a tăcerii organice, a gloanțelor și a sistolelor asamblează un spațiu rece, în care convulsiile fericirii  trebuie rapid reduse la ordine și moloz. La o primă lectură, flashback-urile îmbibate de singurătate și revoltă acoperă întreg cadrul, pentru ca ulterior sistemul să poată fi decodificat. Analiza profundă a bolii și înțelegerea ei caută astfel constant acel echilibru necesar conservării individualului.

când iei supradoza de sedative/ & neurotransmițătorii fac să zvâcnească între tâmple/ un detonator mic/ care să arunce-n aer orice plasă de siguranță

Nevoia de înțelegere a articulării și mecanismului bolii aduce cu sine o depărtare intenționată până la marginea sinelui pentru a privi în ansamblu sistemul. Se pot identifica astfel două moduri de manifestare a bolii: cel din planul societății și cel individual. Plasa de siguranță nu își mai are rostul în momentul în care hemoragiile din planul conștiinței dezvăluie adevărata față a durerii, văzută ca un întreg, întrucât instinctul, idolii de lemn și poezia umplu toate aceste goluri. Prin observarea constantă a degradării colective se anticipează și se previne astfel rezonanța în sine. Toate sedativele, menite să amorțească și să aducă o liniște temporară și superficială, sunt numai distrageri repetate care apropie această boală. Prin punerea sub semnul întrebării a intensității fericirii pure în raport cu durerea, derizoriul perfecțiunii iese acut în evidență („nu cred […] în statisticile care calculează rata fericirii unui popor/ în hormonii fericirii & ai plăcerii/ care ar putea fi vânduți în flacoane prost sigilate”). Peste aceste întrebări care cer adevărul se observă un strat gros de liniște care acoperă agitația simțurilor și lasă individualul să observe cu inima întregul spectacol al dezintegrării („am ajuns în locul în care căpățânile sunt camere aproape perfect/ izolate fonic/ & se aud doar bătăile inimii”). Absența distragerilor și a sedativelor, a unui paratrăsnet în care să îți descarci suferința duce la o frică profundă de ceea ce va fi, de ceea ce nu știm și nu putem înțelege. Din exterior, liniștea poate fi percepută drept superficială, o dramatizare exagerată a existenței, în timp ce aceasta anticipează, de fapt, intrarea în adâncurile bolii pentru a o vedea din interior. Tot întunericul, sigilat în inimă, este lăsat să absoarbă gloanțele și singurătatea, pentru ca ulterior să domine sistemul circulator ca un automatism. Și totuși, viitorul pare atât de aproape, încât iminența colapsului colectiv aduce cu sine, din nou, liniște („toate coagulate/ & ascunse bine de tot/ în măruntaiele unei liniști/ de care mi-e/ din ce/ în ce/ mai teamă”).

boala asta aplaudă boala asta ne leagănă/ și ne pregătește de culcare/ boala asta ne pune într-o cușcă/ lasă ușa deschisă

Această boală, în jurul căreia gravitează întreg volumul, este atât de adânc înrădăcinată la nivelul societății, încât nu mai este percepută drept durere, ci, mai degrabă, drept un element de fundal. Fiind un detonator care livrează, în doze mici și constante, suferință, suntem oricând liberi să ne rupem de aceasta și să creăm o altă pânză de păianjen mai rezistentă la vânt, un alt cadru în care să evoluăm. Și totuși, frica de schimbare ne ține în loc, ne spune că totul va fi bine într-un viitor nu foarte depărtat („rămâne constantă starea aia/ ești într-o colivie cu ușa deschisă/ & nu ieși/ & nici măcar nu știi de ce nu ieși dracu’ odată”). Căutând un sens al evadării, devenim simple păsări în furtuna de nisip, avem posibilitatea de a zbura și riscăm această desprindere din terestru și intrare în libertate, cu orice preț, când ajungem să cunoaștem adevărata față a bolii. Stând pe marginea prăpastiei, putem aprecia cu precizie dacă saltul merită sau nu făcut. Boala colectivă este astfel asamblată din fiecare suferință individuală, se propagă din fiecare particulă de nisip care distorsionează lumina, care zgârie atât de fin retina lumii, boala colectivă acoperă tot spațiul cu o liniște de smoală a ei, iar liniștea singulară a sinelui încearcă să iasă la suprafață („rănile astea nu au niciun nume/ eczemele/ arsurile/ căile respiratorii înfundate/ găurite de chimicale/ niciun cuvânt nu le poate fi nume”).

× resping mâna de pe umăr care-mi spune că/ totul va fi bine […] / cineva spunea că respingerea e o altă formă a masacrului

Frânturile de afecțiune din întregul amalgam al suferinței au rolul de a coagula sinele dizolvat în singurătatea cronică. Ioana Vintilă realizează acest contrast puternic dintre un bine interior și deposedarea de umanitate a exteriorului prin cioburi atât de fine de iubire, încât ele aproape se integrează în furtuna de nisip care înghite totul. Cu toate acestea, urmele lor rămân vizibile, părând să purifice întreaga atmosferă chimică printr-un mod organic și simplu de a trăi („ne-am scufundat în adâncul mării/ ne-am scos inimile cu unghiile/ și le-am spălat bine de tot”). Iubirea este percepută (și) drept formă de individualizare și de rezistență împotriva a tot ce înseamnă aspect sau gest mecanic/automat, o formă de protecție și de căldură reciprocă ce face ca acele cioburi să scânteieze într-un ultim vitraliu („sunt mâna caldă care freacă rana ușor să circule sângele/ să nu se facă vânătaie”, „alege mâna pe care vrei să o țin strâns”). Încercarea constantă de a cicatriza trecutul prin iubire se reflectă în întreg cadrul, maternitatea, simbolizând o inocență care anulează temporar boala, primând în fața fricii și a revoltei („un copil se va naște devreme fiindcă vrea să își lipească obrazul de cel al mamei”). Procesul de vindecare trece de la individual la social, la masa inertă care începe să prindă viață și să își conștientizeze condiția.  Astfel, schimbarea se propagă prin suferință, mocnind tot mai puternic în inimile de moloz („corpuri cu toate tratatele de pace vârâte/ în plăgile împușcate/ corpuri cu grenadele bătând ca niște inimi în ele”).

Păsări în furtuna de nisip prezintă, așadar, modul în care umanitatea încă pulsândă din fiecare se raportează la boală. Astfel, singurătatea, frânturile de iubire, revolta și frica sunt puse față în față pentru a înțelege mecanismul și pentru a găsi echilibru vital.

 

*Ioana Vintilă este studentă în anul III, secția de inginerie științifică – biotehnologie, a Facultății de Biologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A făcut parte din cenaclul sibian Zona Nouă. În 2016 a reprezentat România la PEN International New Voices Award, ocupând locul al II-lea. A publicat poeme în mai multe reviste: Observator Cultural, Vatra, Timpul, Echinox, Euphorion, Zona Nouă etc. Este prezentă în antologia Tu, înainte de toate, Editura Paralela 45. Primul ei volum, Păsări în furtuna de nisip, a fost publicat în 2018 la Casa de Editură Max Blecher, în urma câștigării concursului de debut organizat de editură.

(Articol preluat din Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, 11-14 iulie 2019)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.