Norocul, ca și minunea, nu se uită la om, doar dă peste tine așa, din senin, vine, pleacă sau schimbă ce vrea. Nu te întreabă norocul dacă ești bun sau rău, dacă meriți sau nu.
În noul său volum de proză scurtă, Adrian G. Romila pare să fi ,,abandonat’’ rolul cuminte al scriitorului care creează lumi, preferând să fie cel care le dezasamblează, analizează și romanțează pe cele pe care le cunoaștem deja. Există în Zaruri și minuni un echilibru desăvârșit între trecut și prezent, între sacru și laic, între viață și moarte, însă miza cărții nu o reprezintă simpla lor enumerare, ci, mai degrabă, felul în care aceste concepte se împletesc (sau se ciocnesc) în cotidian.
Ceea ce frapează în aceste povestiri este firescul cu care personajele acceptă intruziunea bizarului în viața lor. Nu există în reacțiile lor acea nevoie de a transforma neobișnuitul în senzațional, nici de a căuta explicații raționale, miraculosul fiind, de multe ori, trăit ca o simplă prelungire a realității sau poate chiar nesesizat. Autorul nu ne indică unde se termină hazardul (zarurile) și unde începe revelația (minunea), oferindu-ne în schimb nouă, cititorilor, o libertate de interpretare aproape totală și un prilej de a medita asupra modului în care percepem lumea din jurul nostru și asupra limitelor prin care încercăm să o ordonăm. Atunci când logica obișnuită începe să se fisureze, ceea ce rămâne este uimirea în fața faptului că viața este mult mai încăpătoare decât explicațiile noastre.
Era întuneric și în cameră, și afară, nu se făcuse încă lumină. Era devreme, foarte devreme, și știa că va trebui să înfrunte și ziua asta. O nouă zi, o grămadă de noi bătălii, foarte puține câștigate.
Povestirea Nimic ilustrează perfect acea dezasamblare a realității de care vorbeam anterior. Suntem introduși în intimitatea unui personaj a cărui rutină matinală este descrisă cu o precizie brutală, care-l face să fie captiv al propriei existențe. Personajul își inventariază mental obligațiile zilei: mesaje, task-uri, chiria, facturile și relațiile complicate cu părinții sau cu Ariana, pregătindu-se de luptă ca un soldat curajos, deși total lipsit de entuziasm. Fiecare gest, aparent mecanic și banal, precum ridicarea pleoapelor cu unghia, procesul îmbrăcării pe bâjbâite sau spălatul cu greață reprezintă, de fapt, o suită de triumfuri în fața unei degradări spirituale incontestabile.
Întreaga structură a lumii sale, clădită pe obiecte familiare precum blugii, cămașa cu capse sau pantofii de tenis primiți cadou, se prăbușește în momentul în care personajul pășește în afara blocului. Acolo, ordinea obișnuită a universului familiar se ciocnește cu hazardul (unul lăuntric): în locul peisajului previzibil, descoperă un întuneric care nu plecase, un gol masiv și dens care a șters cu buretele tot ce însemna civilizație – mașini, oameni, reclame și semafoare. Ceea ce impresionează și șochează în același timp este lipsa de panică sau de revoltă a omului în fața acestui nimic absolut: el acceptă tăcut faptul că orașul a dispărut pur și simplu, lăsând în urmă doar un vid apăsător și imposibil de controlat, ce devine o extensie a propriei stări interioare. Astfel, el validează ideea că, în lumea construită de Adrian G. Romila în volumul său, minunea și imprevizibilul nu cer permisiunea de a apărea – ele pur si simplu se instalează și anulează tot ceea ce cunoaștem, transformând dispariția subită a orașului într-o ultimă etapă, firească, a unei zile începute sub semnul nimicului.
Prin urmare, se gândea, cum ar fi putut-o face el, pictorul depresiv al culorilor celor mai închise, portretistul figurilor descompuse de angoase, neoexpresionistul egon-schielean, artistul plastic Radu Axente, dacă, de pildă, mașina nu i-ar fi pornit exact în momentele acelea?
Dacă în Nimic bizarul se manifesta ca o absență/dispariție totală a lumii, ca deschidere spre un soi de neant, în Socrela acesta îmbracă haina unei coincidențe brutale care spulberă planul riguros construit al personajului de a-și pune capăt zilelor. Gonind pe E85, el își pregătește finalul spectaculos, căutând locul ideal pentru un impact decisiv care să-l elibereze de vrăjeala ieftină a existenței și de umilințele unei căsnicii eșuate.
Totuși, acest ,,ritual’’ al sinuciderii, menit să-i aducă artistului un sfârșit așa cum și-l dorește – onorabil, estetic, dramatic, răzbunându-i micile și marile eșecuri – este întrerupt de o ironie a sorții, de o ,,aruncare a zarurilor’’ necruțătoare, ce răstoarnă complet ordinea prevăzută a evenimentelor. În timp ce acesta caută un stâlp sau un pod pentru impactul final, telefonul explodează de mesaje de la soția sa, Daria, care trece cu o viteză amețitoare de la jigniri și furie la rugăminți disperate și promisiuni de divorț. Însă adevăratul element de arbitrar, acea „minune” care deturnează tragedia, apare sub forma unui câine cenușiu care îi taie calea.
Finalul povestirii ne aduce însă în fața unui moment cutremurător, care reîncadrează întreaga meditație asupra hazardului. Moartea după care personajul tânjește atât de mult (cu care s-a tot jucat până atunci) nu îl părăsește definitiv, ci doar se ,,instalează’’ într-un alt loc și în sufletul altei persoane. Apelul „socrelei” îl pune față în față cu o realitate zguduitoare, dar ireversibilă: proiectându-și furia asupra soției sale, ea ajunge să fie, de fapt, cea care se pierde pe sine printre suferință, frustrare și gânduri iraționale, forțându-l pe artist să accepte un deznodământ pe care nu l-a ales și pe care nu-l mai poate schimba. Adrian G. Romila ne lasă astfel în fața unui adevăr dureros: în acest joc al zarurilor, uneori salvarea unuia coincide, în mod tragic și nesolicitat, cu prăbușirea celuilalt.
-Măi fată, mie-mi place singurătatea! Doar știi. Nu-mi trebuie nimeni pe aici… Cecilia cu atât mai puțin… Mai lasă-mă cu Cecilia asta… și cu însuratul… Am fost însurat odată, gata, nu mai vreau… Singur e mai bine, cel mai bine pentru mine. Mai treci pe la mine, cu ai tăi.
În volumul Zaruri și minuni, singurătatea, vulnerabilitatea și neputința capătă o formă dureros de palpabilă în povestirea Ceștile de cafea de la mama. Aici, Adrian G. Romila mută focalizarea de la bizarul exterior spre degradarea lentă și tăcută a ființei umane, oferindu-ne un portret emoționant al bătrâneții privite ca suprema formă de singurătate.
Dialogul dintre tată și fiică, purtat printre zgomote de aspirator și căutări prin debarale, devine o dovadă pură a contrastului dintre felul în care generația tânără și o persoană aflată în pragul morții privesc existența. Pentru fată, timpul este o resursă limitată, iar principalul scop este reprezentat de îndeplinirea unor sarcini cât se poate de pragmatice: curățenie, administrarea medicamentelor și recuperarea unor obiecte cu valoare sentimentală, precum acele cești de porțelan cu margini aurite. În opoziție, tatăl trăiește o realitate în care obiectele și evenimentele și-au pierdut semnificația, rămânând așezat ca o statuie, cu un aspect scorțos și palid, păstrând o legătură tot mai fragilă cu exteriorul. Pentru el, dispariția ceștilor sau faptul că a aruncat mâncarea la pisici nu sunt neglijențe, ci semne ale unei lumi care s-a deșirat deja.
Finalul povestirii ilustrează brutalitatea hazardului (de această dată, biologic) care pune punct acestei neputințe. Imediat după plecarea fiicei, singurătatea tatălui se transformă dintr-o stare sufletească într-o prăbușire fizică violentă. Momentul morții confirmă că, dincolo de orice ordine pe care încercăm să o impunem, viața rămâne la discreția unei „aruncări de zaruri” care decide clipa finală în cea mai deplină singurătate.
Minunile, ca și norocul, nu țin toată ziua… e ca la zaruri, știți și voi…
Volumul Zaruri și minuni ne așază în față o oglindă a propriei fragilități, amintindu-ne că viața nu este un mecanism perfect, ci un amestec imprevizibil de rutină și neprevăzut. Adrian G. Romila reușește să transforme tragismul dezasamblării realității într-o formă de acceptare umană unde bătăliile zilnice pierdute sau câștigate pălesc în fața hazardului. Fie că este vorba de un gol interior sau de un câine care salvează o viață ori de o ultimă prăbușire în singurătatea bucătăriei miza rămâne aceeași: uimirea în fața existenței. Păstrăm imaginea unor oameni care, deși striviți de zarurile sorții, au o demnitate tăcută în fața minunilor ce nu cer niciodată voie să apară.
AICI puteți citi o altă recenzie a volumului Zaruri și minuni semnată de Nicoleta Munteanu, coordonatoare Alecart.
*Ingrid Tudose, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.
