Mă întreb uneori de ce ne tot întoarcem la începuturi – de ce căutăm singurul fir de care am putea trage ca să deșirăm tapiseria pe care o numim viață în speranța că, dincolo de ea, vom găsi adevărul lui „de ce”.
Nu există însă niciun adevăr. Există numai „de ce”. Iar când privim mai îndeaproape, vedem că dincolo de întrebare e doar o altă tapiserie.
Iar dincolo de ea, alta, și încă una, până ajungem la uitare.
Eseu și carte de memorii, un volum problematizant și necesar ca mărturie despre sine și lumea în care trăim, dar pe care o cunoaștem și simțim nevoia să o înțelegem tot mai puțin, Întrebarea 7 e un volum puternic, de un soi aparte, în care te izbește dorința de a ajunge la un sens, încercarea de a plonja și apoi de a lumina hăurile cele mai întunecate ale sufletului omenesc, întrebările cele mai adânci și tulburătoare despre cum istoria și cele omenești ajung să creeze oroarea, despre știință și granița care o desparte de apocalipsă, despre suflet, minte, imperativele epocii și timpului în care trăim, despre politică și politici, comunități și vieți particulare, despre legături invizibile între ceea ce pare întâmplare și devine cauzalitate.
Un volum despre vinovăție, responsabilitate, despre călăi și victime, despre uitare și memorie, despre iertare, despre adevăr și posibilitatea de a-l întrezări și de a-l consemna. Despre oameni care dețin puterea și iau decizii, despre alți oameni a căror putere stă în nevoia de a testa limitele cunoscutului și de a împinge înainte știința, despre cum societatea s-a transformat îndepărtându-se de legile naturii, generând haos și distrugere în numele progresului, despre acele lucruri de care nu se vorbește, preferându-se tăcerea, despre momente de criză și acțiuni ce au schimbat soarta lumii, despre alte momente – întâmplări ale vieții – ce au schimbat viața celui care le-a trăit. Într-un permanent schimb de energii, de curenți de adâncime ce leagă oameni care nu s-au văzut niciodată de alții, ce determină reacții în lanț și își pun amprenta peste lumi care nu se vor întâlni nicicând, dar sunt influențate una de cealaltă. Și despre niște oameni simpli a căror viață nu va conta niciodată pentru nimeni – ca viețile celor mai mulți dintre noi. Dar care sunt un tată și o mamă trăind pe o insulă la capătul lumii – un teritoriu cu o istorie ce nu are nimic de-a face cu istoria țărilor ce au scris istoria și care a intrat în istorie târziu, iar atunci a făcut-o sub semnul absurdului kafkian – căci între colonia penitenciară întemeiată de britanici în Tasmania și Colonia penitenciară a scriitorului ceh diferențele, spune Flanagan, nu sunt de substanță – și sub realitatea sclaviei și a genocidului împotriva populației băștinașe.
Oare mai multe cadavre mâine pot justifica mai puține cadavre azi?
Un volum despre colonialism, despre distrugere, despre rușinea și vinovăția transmisă din generație în generație, despre încercarea de asumare a unei identități. Despre Calea Ferată a Morții și lagărele japoneze de muncă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Despre nebunia unui regim care a instituit un adevărat cult al morții ce ar fi urmat să culmineze cu sinuciderile în masă la invazia americană asupra insulelor sale. Dovada: Okinawa, singura insulă japoneză invadată, acolo unde au murit 150 000 de civili, din convingere sau sub amenințarea armelor. În unele cazuri, copiii și-au ucis părinții când aceștia nu au întâmpinat cu destul entuziasm perspectiva morții, iar în alte cazuri, părinții și-au ucis propriii copii. O realitate care a condus la o alta: cea din dimineața zilei de 6 august 1945, când, la 8 și 15 minute, Thomas Ferebee anunța Am lansat bomba! și 60 000 sau 80 000 sau 140 000 de oameni au devenit o statistică. Curgerea timpului nu poate fi oprită și nici inversată, cum nu pot fi oprite sau inversate nici suferințele inimaginabile și morțile fără număr. A spune altceva ar fi un fel de kitsch. A spune altceva ar însemna că știm ce s-a întâmplat la Hiroshima. Dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat la Hiroshima. Toți cei care știau au trecut deja prin corpul lui Thomas Ferebee ca energie pură, luminându-i corpul ca pe un tub de neon. De aceea, odată cu prima bombă atomică, vorbim mereu despre Hiroshima și despre 6 august 1945 la un al patrulea timp (cel care se pare că exista în limba aborigenilor din Tasmania), unul care conține în el trecutul, prezentul și viitorul. Pentru a descrie ceva ce a fost, nu a încetat să fie și va fi. O realitate care e legată de multe altele. Printre care și un roman, Lumea eliberată, al lui H.G. Wells, cu siguranță nu cel mai bun roman al său, dar cartea care descrie cu acuratețe ceea ce s-a dovedit a deveni realitate: arma de distrugere în masă numită bomba atomică. Un roman născut din nevoia scriitorului de a se elibera de un sărut și de o absență, cea a Rebeccăi West, care devenise deja pentru el o prezență. Un roman care va bântui conștiința lui Léo Szilárd, fizicianul evreu ungur, care într-o zi a întrevăzut, așteptând în fața unui semafor și sub forța hipnotică a culorilor în schimbare, reacția nucleară în lanț. Care, înspăimântat de posibilitatea naziștilor de a fabrica bomba atomică, îl va convinge pe Einstein să semneze o scrisoare prin care să-i ceară președintelui Roosevelt ca Statele Unite să o facă. Și așa s-a născut Proiectul Manhattan. Szilárd, cel care, a doua zi după prima testare a bombei atomice, îngrozit de ceea ce el însuși crease – alături de alți colegi de breaslă, e drept, însă contribuția lui fiind decisivă -, i-a trimis o petiție lui Truman, semnată de 155 de oameni de știință implicați în Proiectul Manhattan, în care invoca argumente morale împotriva lansării bombei asupra Japoniei, avertizând că orice confruntare nucleară globală ulterioară putea avea consecințe catastrofale. Petiția a fost declarată secret de stat și desecretizată abia în 1961, iar Szilárd va încerca apoi întreaga viață să militeze – fără un real succes – pentru o formă responsabilă pentru statele lumii de a ține sub control fabricarea, deținerea și amenințarea bombei atomice, deci apariția unei noi ere a barbariei. Încercând să arate că oamenii de știință trebuie să fie în primul rând ființe morale. Pentru a nu ajunge asemenea savantului nebun din Dr. Strangelove, filmul lui Kubrick. Szilárd nu a fost singurul. În cealaltă parte a lumii, la scurt timp după cel mai mare triumf al său și după îmbrățișarea publică a lui Hrușciov, Andrei Saharov, principalul fizician rus ce a contribuit la realizarea bombei detonate de URSS în Arctica rusă, Bomba Țarului, de 3300 de ori mai puternică decât cea lansată la Hiroshima, a devenit cel mai cunoscut disident al URSS.
Există un timp al uitării și un timp al aducerii-aminte, și pe urmă chiar și acel timp devine o amintire și, după un alt timp, se pierde de tot.
Din nou despre un tată și o mamă, despre un bărbat retras, din viața căruia copiii au aflat prea puțin și care, revenit acasă, în Tasmania, a încercat să se vindece în mijlocul naturii de ororile trăite, și o femeie energică, plină de viață, crescută fără iubire de propria mamă, dar care a știut să-și crească altfel cei șase copii. Doi oameni ce, în generozitatea și bunătatea lor față de alții, apărau iluzia necesară conform căreia viața lor ar putea însemna ceva în tumultul nesfârșit al acestui univers fără sens. Al căror al cincilea copil a decis la patru ani că vrea să se facă scriitor. Fără a ști ce înseamnă asta, doar trimițându-i surorii mai mari, de care îi era dor, cuvinte și desene pe foițe roz, lipite cu grijă de mamă. Același care se va trezi peste ani în Londra, într-o lume străină, printre foarte mulți oameni, și va înțelege cât de singur te poți simți, cât de dezrădăcinat și cât de disprețuit departe de lumea pe care o știi. Ca și cum ceva din tine nu e suficient de bun pentru cei de aici. Ca și cum îți lipsește ceva. Realități trăite despre centru și margini. Despre centru și marginalitate. Despre centru și marginalizare. Despre cum și cine stabilește centrul – centrul de putere, centrul de acțiune, centrul de interes, centrul a orice. N-am spus nimic, ani, decenii la rând, și mă întreb de ce am tăcut, de ce, când eram întrebat despre Oxford, răspundeam cu limbajul presupus a fi oxfordian, ceva subtil, spiritual, cu umor, echilibrat, pentru ca imediat să-mi pară rău. Pentru că acela nu era limbajul oxfordian. Nespălatul ovreiaș din East End. Întoarce-te-n colonii, ocnașule. Femeile miros a mâzgă, nu crezi? Hei, paki – hei! Băga-mi-aș! Acesta era adevăratul limbaj oxfordian, limbajul necesar al urii.
O carte care vorbește și despre alte realități – tot trăite. Despre momentul în care a fost sigur că se va îneca în râul Franklin. Acele ore în care a stat blocat sub caiacul înțepenit sub unul dintre pragurile apei, cu partea de sus a corpului încercând să facă față șuvoiului uriaș. Salvarea miraculoasă. Cum a încercat să exorcizeze demonii revenind de șaptezeci sau poate de optzeci de ori în același loc, cuprins de angoasă zile în șir înainte de a depăși punctul în care a fost convins că va muri. Percepția diferită a realității de după. Dorința de a păstra acea acuitate, acel adevăr pe care contactul nemediat cu lumea și cu viața îl oferă. Moartea unei călăuze pe râu, cartea necesară, dar pe care a simțit-o mereu artificială, literatură, nu adevăr. Găsirea cuvintelor potrivite acestei lumi a fost, într-un fel, munca vieții mele și eșecul vieții mele.
Viața se întâmplă mereu, s-a întâmplat și se va întâmpla, și singura scriere cât de cât valoroasă confundă timpul, stă în afara lui, înoată cu el, zboară cu el și plonjează adânc în el, căutând răspunsul la o întrebare insistentă: cine iubește mai mult timp?
Adevărul și adevărul. Cel trăit, cunoscut personal, și cel pe care îl păstrează cărțile de istorie, muzeele, consacrând (de cele mai multe ori prin mutilare sau eludare) o „realitate”. Primul – Adevărul – devine adevăr – cu minusculă – fiindcă nu ajunge niciodată la conștiința altuia, în timp ce celălalt e făcut să fie Adevărul – documentat, prezentat ca absolut. Exemplu: despre sclavii din minele de cărbuni din lagărul Ohama din Japonia nu există astăzi mărturii. Pe chipul custodelui muzeului apare un zâmbet condescendent, compătimitor – cum să crezi că au existat vreodată sclavi în mina de cărbuni din Ohama? Contraexemplu: la mulți ani de la terminarea războiului, trei femei japoneze se prezintă în casa familiei cu daruri și îi cer tatălui să le vorbească despre ce a trăit, apoi au spus că le pare rău. Făceau parte dintr-un grup al cărui scop era demascarea crimelor de război comise de Japonia. Exemplu: o tânără chelneriță se uită candid și întreabă ce e munca silnică. Exemplu: un fiu nu poate îmbrățișa un torționar. Chiar dacă acum acesta e un bărbat nevolnic și suferă fiindcă are o fiică cu un handicap major. Nu o poate face nici măcar de dragul camerelor de filmat și în numele nevoii tuturor de a ierta. Dar cei doi se sprijină unul de celălalt și asta e suficient pentru cei care îi privesc. Exemplu: unul dintre cei mai de temut paznici care participaseră la proiectul Calea Ferată a Morții, condamnat la moarte pentru crime de război, apoi beneficiind de comutarea pedepsei și de o amnistie generală, nu-și amintește niciun act de violență, deși memoria îi funcționează perfect în legătură cu orice altceva. La sfârșitul întâlnirii scoate un plic cu yeni, echivalentul a 20 de dolari, pentru ceea ce trăise tatăl lui Flanagan. Sau pentru ceea ce făcuse el. Pe care fiul îl ia – Ce bine aș fi făcut, ce nedreptate aș fi îndreptat, ce mort aș fi înviat prin refuzul meu? – pentru a-l arunca în primul coș de gunoi câteva momente mai târziu. După ce, mai înainte, îi ceruse lui Lee Hak-rae, cunoscut drept Șopârla, să-l pălmuiască. Ca să reamintească minții și corpului din fața lui ceea ce bărbatul refuza să recunoască. Contraexemple: mâinile mamei frământând pământul roșu, ochii albaștri, reținuți, ai tatălui, cei doi părinți coborând convinși că au văzut un tigru tasmanian – chiar și atunci o ființă legendară – care tocmai trecuse prin fața mașinii noastre, africanul înalt venit la înmormântarea tatălui, imigrant în Australia, căruia acesta îi plătise timp de cinci ani factura la electricitate. Asta e viața. Singurul gând pe care îl poți avea atunci când nu închizi ochii în fața ei.
Scriu această carte pe care o citești acum ca pe un bilet de dragoste către părinții mei și insula mea, o lume care a dispărut fiindcă, în urmă cu mai bine de un secol, un alt scriitor a scris o carte care, peste decenii, a impresionat o altă minte atât de tare, încât a devenit o realitate care a remodelat lumea. O poveste de groază care exprimă teama lui de dragoste, o dragoste totală, nemăsurabilă, fără margini, pe care scriitorul a înlocuit-o cu ideea distrugerii fără limite. Astfel, lumea a zămislit o carte care la rândul ei a zămislit lumea.
Contrafactual: dacă H.G. Wells nu ar fi întâlnit-o pe Rebecca West și, în ciuda faptului că acesta era căsătorit și trăia deja o poveste de iubire cu o altă femeie, cei doi nu s-ar fi sărutat. Dacă Wells nu ar fi fugit în Elveția pe moșia amantei sale pentru a o ține la distanță pe aceeași Rebecca West și nu ar fi scris o altă carte care îl va fascina pe Léo Szilárd. Dacă acesta nu și-ar fi imaginat o reacție nucleară în lanț. Dacă nu ar fi înțeles apoi pericolul reprezentat de posibilitatea ca naziștii să facă bomba și Roosevelt nu s-ar fi lăsat el însuși convins. Dacă peste Hiroshima nu ar fi fost aruncată bomba atomică, atunci Flanagan tatăl, epuizat de muncă și boală, de condițiile inumane din lagăr nu ar fi supraviețuit. Și atunci nu ar fi existat niciun copil Flanagan. Niciun Richard Flanagan, nicio posibilitate ca acesta să se înece în apele râului Franklin. Nici Moartea unei călăuze pe râu, nici următoarele sale cărți. La fel cum dacă, un șir nesfârșit de dacă, ar fi scris altfel istoria lumii și a oamenilor. Dar lucrurile s-au întâmplat și aceste invizibile legături între ieri, azi și mâine, între un aici și un acolo sunt cele care constituie istoria foarte personală din acest volum și meditația amplă pe care o implică demersul lui Richard Flanagan. În miezul căruia se află o întrebare la care nimeni nu poate da niciun răspuns. E întrebarea care măsoară limitele noastre ca ființe umane, limitele noastre în istorie și în relația cu știința și cu semenii noștri. Întrebarea 7: De ce ne facem atât de mult rău unul altuia? Un de ce la care e bine, ne amintește Richard Flangan, să avem mereu în minte scrierile lui Cehov, acolo unde singurii nebuni sunt cei care au răspunsurile gata pregătite.
Într-un top personal (ca toate topurile care contează când vine vorba despre cărți) al autorilor australieni, Richard Flanagan nu avea concurență după Moartea unei călăuze pe râu, O cale îngustă spre nordul îndepărtat, Să bați din palme cu o singură mână și Persoana întâi. După Întrebarea 7, volum tradus de Petru Iamandi, Richard Flanagan devine însă un autor esențial. Pentru că te obligă să înțelegi necesitatea interogației și a îndoielii, singurele care ne pot păstra fibra umană în tot ceea ce ne împinge să devenim inumani.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
