„Nu va exista nicio mântuire, fiindcă oamenii care conduc aici nu vor să fie mântuiți.”
- Intuiționista, de Colson Whitehead (Humanitas Fiction, 2019)
Acesta este al doilea roman tradus în română al unuia dintre scriitorii americani răsfățați de critica literară și aflat pe val în acest moment; e suficient să amintim că Whitehead este primul autor afroamerican care a primit de două ori Premiul Pulitzer și că Ruta subterană a atras atenția cititorilor din România asupra modului în care istoria „neagră” a Americii – cu tot ce înseamnă problemele rasiale, atrocitățile sclaviei, dar și forța de a supraviețui, de a visa și de a crede în destinul oamenilor de culoare chiar și într-o epocă dominată încă de politica albilor – este repusă în discuție într-o scriitură care nu ezită să zguduie conștiința cititorilor prin duritatea realităților recuperate.
De data aceasta ne aflăm în fața unui volum care, la prima vedere, respectă convențiile unui roman polițist. Acțiunea este plasată în New York, cel mai vestit oraș din lume, niciodată numit, dar ale cărui coordonate sunt clar configurate în text, într-un timp neprecizat, în care viața orașului e dominată de visul „verticalității” și, de aceea, Departamentul public pentru Inspecția Ascensoarelor devine motorul care coordonează, direct sau indirect, viețile tuturor și pune în mișcare întreaga luptă pentru putere. Lila Mae Watson este prima femeie de culoare angajată ca inspector de verificare a lifturilor în acest departament în care doar ea și bătrânul Pompey nu sunt albi, în care ierarhia e strictă și interesele de grup nasc lupte acerbe, deși subterane, în care angajarea unui negru poate aduce voturi prețioase, dar aceeași persoană nu reprezintă decât un pion într-o urmărire mai amplă și e prima care devine țap ispășitor în cazul unui accident – înscenat sau nu, asta urmează a fi descoperit. E o lume în care există un conflict nu doar de viziune, ci și de putere între adepții empirismului și intuiționiști. O întreagă istorie a ideilor filosofice e adusă în discuție de Whitehead, dar dincolo de aceasta, pe orizontala desfășurării acțiunii, se află dorința Lilei Mae de a descoperi cum a putut avea loc accidentul de la liftul numărul 11, din proaspăt inaugurata clădire Fanny Briggs, lift pe care ea însăși l-a verificat cu doar câteva zile în urmă. Cu atât mai mult cu cât Lila Mae Watson nu greșește niciodată. Incidentul are loc în contextul apropierii alegerilor pentru șefia departamentului și, deci, al intereselor divergente ale empiriștilor și intuiționiștilor și e pretextul unor schimbări bruște de situație, al unor urmăriri, răpiri, al descoperirii unor forțe obscure și al unor revelații neașteptate. Zvonul că cineva are schița unei cutii negre, a „liftului viitorului” conceput de părintele și gurul intuiționiștilor, ciudatul profesor Fulton, înainte de a muri, amplifică țesătura de intrigi în care va fi prinsă Lila Mae Watson.
Dincolo de aceste linii, impecabil construite pentru a întreține suspansul, Intuiționista atrage atenția asupra raporturilor de forță dintre albi și oamenii de culoare, asupra prejudecăților, a integrării sau neacceptării acestora, dar și a felului în care firea umană e în exact aceeași măsură vinovată de succesul sau eșecul unei vieți. Nu există moralitate în funcție de culoarea pielii. Există doar opțiuni în interiorul unor legi/mecanisme relativ rigide. Există adevăruri care pot fi știute (sau doar intuite), dar care nu vor fi făcute niciodată publice, așa cum există adevăruri camuflate și falsuri devenite pentru ceilalți adevăruri absolute. „Alb” și „negru” nu e o problemă de culoare, ci de percepție. Un negru poate rămâne negru și deveni, de la un moment dat încolo pentru toți ceilalți, alb. La fel cum intenția de a juca o festă se transformă în realitate și intuiție clarvăzătoare a unui altfel de viitor. Într-o moștenire de care Lila Mae Watson ajunge să fie direct răspunzătoare.
Colson Whitehead nu ratează nici dimensiunea parabolică. Intuiționista oferă o imagine alegorică a unui joc sălbatic de și pentru putere în care nu există scrupule, iar imaginea e mai importantă decât realitatea. Pentru a păstra sau a obține puterea nimic nu e prea mult.
„Fusese alungat ceva ce trebuia ținut aproape.”
- Călărețul cu șoim, de Ismail Kadare (Humanitas Fiction, 2020)
Un tablou din care se desprinde o privire plină de o copleșitoare tristețe – o privire în care presentimentul sfârșitului, așteptarea și un anumit sentiment de eliberare coexistă și neliniștesc. Un tablou ca un semn dintr-un alt veac, ca un avertisment – nu că moartea există, ci că viața e o vânătoare în care poți deveni oricând tu însuți vânatul. Nesiguranța lui dezolantă, singurătatea siluetei, pofta de viață, libertatea celui fără de speranță, toate neliniștesc. Nicio certitudine, doar întrebări, posibilități. Și patru destine unite între ele fără să știe. Politică și budoar. Intrigi și demnitate, atracție și respingere. Albania sângelui clocotind, a luptelor pentru putere, a onoarei. O lume în care oamenii se pot transforma în marionete pe uriașa scenă a istoriei, cuprinși de nebunia de a descoperi comploturi, de a fabula, de a-și potoli setea de sânge, de a supraviețui. O metaforă pentru paranoia dictaturii. Care, dincolo de regim și de modificările însemnelor de pe steag, se întinde pe aproape o jumătate de secol. Un tablou care pare inițial oglinda unei conștiințe, cea a lui Ciano, conte de Cortelazzo, visând a deveni viceregele Albaniei. Un tablou care va dispărea misterios, dar al cărui avertisment se împlinește abia peste mulți ani. De o extraordinară densitate – umană și narativă, această povestire care deschide și dă titlul volumului lui Kadare mi-a amintit de textele lui Dürrenmatt. Ce are în plus e tocmai sumbra viziune asupra istoriei: o uriașă punere în scenă a unui spectacol mereu grotesc, indiferent că se joacă în registru major sau minor. Plus profunda înțelegere umană și capacitatea de a vorbi despre oameni și traiul lor cu o tulburătoare simplitate.
În cea de a doua povestire, Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei și apoi în ultima, Zborul cocorului, Kadare își plasează acțiunea în atmosfera sufocantă a epocii comuniste; doi scriitori încă tineri, în care pulsează nostalgia unei alte lumi, caută o oază de frumusețe în cenușiul tot mai sufocant al vieții de zi cu zi. Strălucirea unei femei de neatins, respectiv, a iubirii târzii a unui poet ostracizat de regim țin, în fapt, de irizările luminoase ale altui timp: „decadent”, „imoral”. Un timp în care a săruta mâna unei femei nu era doar un gest de curtoazie, ci unul de pietate în fața frumuseții lumii. Un timp înghițit de cenușiul bulevardelor, de munca în fabrici și uzine, de literatura proletariatului, de norii albaștri și de zilele senine care se regăsesc doar în paginile propagandei și nu au nimic de-a face cu Albania adevărată. Doar cu politica de partid. În opoziție cu acest timp se află prezentul cravatelor lungi pe gâturi tot mai subțiri și al grumazului tot mai încovoiat. Coloane vertebrale frânte și discursuri denunțătoare. În prima dintre aceste povestiri, cititorul descoperă un tânăr scriitor și visul-dorință îndreptat către o prostituată, singura în silueta căreia și în poveștile țesute în jurul ei care mai păstrează acel ceva al vremurilor trecute. O funie și întreaga demnitate, întreaga tragedie a unui suflet care refuză să accepte evacuarea forțată din propria viață. Frumusețea cumplită a acestui gest. Tânărul nu îl percepe ca pe un act disperat, ca pe un protest mut, ci ca o ofrandă dăruită poveștilor și, deci, literaturii – singură oglindă care poate capta adevărul. Dar doar atunci când nu se lasă acoperită de mâzga noii ideologii. Un mesaj din alte vremuri. Așa cum este și dragostea târzie, o „rușine” pentru orășelul de provincie unde însuși „conducătorul” își petrece vara, a bătrânului scriitor Lasgush cu tânăra Ana G din Zborul cocorului. O dragoste care rămâne la granița dintre realitate și dorința mult mai tânărului confrate al acestuia de a exista o salvare, de a putea întrezări măcar un strop de frumusețe în aerul înecat de benzină și de propagandă al unui prezent devenit irespirabil.
La fel cum în Iarna la cafenea aceeași semiinocență a unui alt tânăr care nu înțelege cum linia discursurilor de partid despre modernizarea societății albaneze poate coexista cu vechiul kanum – legea nescrisă conform căreia căsătoriile se aranjează între un pahar de tărie și o cafea servite de rudele viitorilor soți – va fi spulberată definitiv odată cu pierderea oricărei iluzii. A vedea o fată cu ochi triști și capul plecat. A fi martorul tăcut la o poveste de iubire. A asista la frângerea unei tinereți încă netrăite. A înțelege că ai fost îndrăgostit fără a fi știut și că acum e prea târziu. A fi în locul nepotrivit în momentul nepotrivit. A trăi în timpul nepotrivit sub un regim de mucava, dar a cărui forță se trage tocmai din spaimele celor care au învățat să plece capul și să accepte. A te simți nepotrivit în mecanismul acestei lumi. Și a ști că nu ai încotro să fugi.
Patru povestiri ca niște mici bijuterii. Toate patru presupun o meditație asupra modului în care omul și istoria se întâlnesc. Nimic ostentativ, nimic convulsionat. Ca un lac de munte a cărui suprafață șfichiuită de valuri ușoare abia permite să îi întrezărești adâncimea. Cele patru texte ale volumului conțin doar aceste întrezăriri, prin intermediul unor siluete și a unor destine abia schițate, asupra unei epoci în care a avea conștiința trează și inima caldă e mai degrabă un vis. Când ieși din el, te lovești de zidurile reci și de realitatea stearpă din jur.
*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.
