Toți erau vinovați, deși nu de acele fapte de care se acuzau ei înșiși. Pentru ei nu mai era cale de întoarcere. Ieșirea lor din scenă se petrecea în conformitate strictă cu regulile ciudatului lor joc. Publicul nu aștepta de la ei cântece de lebădă. Trebuiau să acționeze după carte, și rolul lor era urletul lupilor în noapte…
Sus, stele strălucind pe bolta înghețată. Jos, lumina bolnăvicioasă a unui felinar scăpărând pe o baionetă. Sus, Calea Lactee. Jos, un bărbat abia trezit dintr-un coșmar care îl urmărește de mult timp noapte de noapte, acum devenit realitate. E un fost comisar al poporului care se simte în sfârșit la adăpost, împins în celula închisorii, cu ușa trântindu-se zgomotos în spatele lui. Pentru că acum știe că așteptarea a luat sfârșit. Știe că, în sfârșit, se întâmplă. Că, în sfârșit, i se întâmplă.
Sunt anii epurărilor staliniste într-un stat în care de peste tot te privește portretul „Numărului 1”, al conducătorul Partidului […] din imensa țară pentru care bărbatul luptase și suferise și care îl așeza acum din nou în imensa ei poală ocrotitoare. În țara în care ochi vigilenți și trupuri mătăhăloase veghează pentru a se îndeplini voia Marelui Om.
Tiranii diletanți își siliseră supușii să acționeze la comandă; Numărul 1 îi învățase să gândească la comandă.
Romanul lui Arthur Koestler a apărut cu opt ani înainte de 1984, dar realitatea pe care o înfățișează nu e cu mult diferită de cea orwelliană. De pe fiecare perete din fiecare cameră un Big Brother mai insidios și mai perfid, mai vigilent, căci, asemenea bătrânului Cronos, își devorează nu doar copiii, ci și orice speranță, orice urmă de îndoială, pare a observa fiecare gest și a înțelege orice intenție. Din apartamente mizere și înghesuite se aud voința partidului și realizările lui mărețe, preluate cu o voce suficient de puternică pentru a nu stârni nicio bănuială, acoperind câte un „Amin” abia șoptit de câte un bătrân ce e gata să semneze orice pentru a nu-și pierde dreptul de a muri în patul lui, scos afară de propria fiică sau de străini. Istoria e rescrisă, regândită, aneantizată în numele convingerii impuse tuturor că de pretutindeni pândesc dușmani nevăzuți care atentează la triumful principiului totalitarist în răsăritul Europei, despre care, ce-i drept, toți au ajuns să știe că e doar diletantism sângeros, pură superstiție și magie neagră, dar că aceasta e doar o etapă. Iar pentru victoria definitivă a principiului totalitarist niciun sacrificiu nu e prea mare. În numele unei revoluții cum istoria omenirii nu a mai cunoscut. Pentru care nu a fost pregătită și tocmai de aceea individul a devenit nesemnificativ. Asupra căreia nu poate exista nicio îndoială: Partidul nu greșește niciodată, spuse Rubașov. Eu sau dumneata putem face greșeli. Partidul nu. Partidul, tovarășe, înseamnă mai mult decât dumneata și cu mine, decât alți o mie ca dumneata și ca mine. Partidul este întruparea ideii revoluționare în istorie. Istoria nu cunoaște scrupule sau ezitări. Statornică și neabătută, ea se-ndreaptă spre țintă. Era 1933 când Rubașov rostea aceste cuvinte. Între timp, nu convingerea lui s-a clătinat, ci lumea pe care ea a clădit-o, dând la iveală generația pe care el și ai lui au produs-o. Acum martorii acestei mutații trebuie făcuți să dispară. Cât despre mijloace și vinovăție, ele amintesc de Procesul lui Kafka: Cetățene Nicolas Salmanovici Rubașov, în numele legii ești arestat, spuse tânărul. Tot ceea ce urmează, de la brutalitatea firească la senzația acută că realitatea trăită e doar o prelungire a coșmarului avut, până la gesturile absurde și tăcerea care nu face decât să confirme că în întreaga clădire toți locatarii stau treji în pat, ținându-și răsuflarea, la apa gâlgâind sinistru prin conducte, la mașina, un model american nou, așteptând în față, drumul plin de gropi, interminabil, totul face parte dintr-un uriaș mecanism de intimidare. Un mecanism care acționează imperturbabil, cu mijloace cunoscute de toți, neștiindu-se însă niciodată care va fi următoarea victimă. În cazul acesta, unul de-al lor. Un fost partizan, o conștiință convinsă de necesitatea și de superioritatea mișcării, un bărbat care figura în istoria Partidului. Figura. Pentru că acum Rubașov știa că e într-o celulă de izolare și că acolo va rămâne până ce va fi împușcat.
Partidul recunoștea o singură crimă: abaterea de la cursul stabilit; și o singură pedeapsă: moartea.
Romanul lui Arthur Koestler e o radiografie a răului în toate formele lui. E un roman din care lipsește orice urmă de speranță, o mărturie despre instrumentele prin care regimul totalitar din Rusia lui Stalin s-a transformat în cangrena ce încă nu a putut fi întru totul înlăturată. Fără să vrei, citind Întuneric la amiază te gândești la mărturiile victimelor din închisorile comuniste, la ale celor care au fost duși în Gulag. Dar dacă la Soljenețîn, la Steinhardt, la Virgil Ierunca sentimentul de oroare și senzația de insuportabil, conștiința necesității de a ști a celui care parcurge mărturie după mărturie, nevoia de a privi răul în ochi sunt dublate de demnitatea pe care omul o poate opune absurdului, aici totul este subordonat unui rău absolut. Unui rău care pare a se propaga la nesfârșit. Fiindcă Rubașov nu are cu adevărat conștiința lui. O dobândește, treptat și parțial, pe cea a unei anumite vinovății ce îl face să se întrebe dacă ar face încă o dată ceea ce a făcut, dacă ar sacrifica din nou oameni ca Richard sau Micul Löwy în numele unei idei și a logicii absolute, a rațiunii lipsite de persoana I singular: dacă azi ar mai trăi Orlova, ar sacrifica-o din nou? Problema asta îl fascina; ea părea să conțină răspunsul la toate celelalte întrebări… Ezitarea există, întrebarea există, înțelegerea eșecului există. Toate principiile noastre au fost corecte, dar rezultatele au fost greșite. E un secol bolnav. Noi am diagnosticat boala și cauzele ei cu o precizie microscopică, dar, ori de câte ori am aplicat bisturiul izbăvitor, o nouă rană apărea. Voința noastră a fost puternică și curată, trebuia să fim iubiți de oameni. Dar ei ne urăsc. De ce suntem oare atât de odioși, atât de detestați? Ce nu există este conștiința. Iar în absența ei nimeni nu se poate salva. Principiul logicii consecvente nu este doar imoral, este inuman, adică în afara a ceea ce presupune umanul. Amintirea a ceea ce a făcut, a oamenilor pe care indirect i-a condamnat la moarte, mesajul primit în închisoare, acel apel la tăcere ca formă de delimitare, pateticul apel al lui Bogrov, strigătul aproape inuman al acestui tovarăș de altădată înainte de a sfârși cu un glonț în cap, nici măcar moartea lui Ivanov ca urmare a încercării de a-l salva în numele prieteniei și al principiilor comune nu sunt suficient de puternice pentru a fisura credința lui Rubașov în cauza partidului, pentru a nu semna și a nu recunoaște o vinovăție impusă, atentatul pus la cale împotriva Numărului 1. Fiecare încercare de a ajunge la conștiință, până și instinctul de supraviețuire sunt în cele din urmă împinse la o parte de necesitatea de a pune interesele partidului mai presus de orice. Inclusiv de propria persoană, de propria viață. De a juca rolul până la capăt. Nici măcar Gletkin, omul de Neanderthal creat de generația căreia îi aparține Rubașov, cu dârzenia și metodele lui fără greș de tortură, cu manșetele impecabil de albe și timpul nesfârșit acordat interogatoriului, nici măcar recunoașterea unor crime împotriva partidului pe care nu le-ar fi putut niciodată înfăptui, nici măcar oboseala extremă nu îl determină să abdice de la gândul că poate face un ultim gest pentru a servi partidului. Că tot restul e balast. Mărturia la proces este ultimul serviciu pe care-l poți face Partidului, îi explică Gletkin. Iar Rubașov alege să se achite de ea, deși când se întreba: „Pentru ce mori, de fapt?” nu găsea niciun răspuns.
Am gândit și am acționat așa cum trebuia s-o fac. Dacă am procedat bine, n-am pentru ce să mă căiesc; dacă am greșit, voi plăti.
Personajul lui Arthur Koestler vrea să intre în întuneric cu ochii deschiși. Și o face. Acceptă să traverseze infernul pe care el însuși și generația lui l-au construit. Chiar dacă îl cunoaște teoretic, acum ajunge să îl traverseze propriu-zis. Rubașov nu e un inocent. E adevărat că el dobândește conștiința falimentului punerii în practică a ideilor revoluționare pe care le-a slujit și că asta se întâmplă cu mult înainte de a ajunge în închisoarea moscovită. Dar asta nu îl absolvă. Pentru că nu reușește să ajungă la eu. Să-l pună sub semnul întrebării pe noi pentru eu. Să-și asume monstruoasa tiranie a răului care se instaurează atunci când evacuezi din istorie conștiința și individul, așezând necesitatea și logica mai presus de orice. Indiferent cât încearcă să caute lumina, Rubașov rămâne în întuneric. În acel întuneric din plină zi, în întunericul care neagă posibilitatea zilei de a exista.
Cuvintele îi stătuseră pe limbă. Dar ispita durase doar o clipă; apoi, când începu să-și rostească discursul final, asupra lui se lăsase clopotul tăcerii. Recunoscu că era prea târziu.
Ceea ce este absolut tulburător în romanul lui Koestler nu e maniera de desfășurare a proceselor staliniste, instrumentele prin care se obține recunoașterea vinovăției, fie ea reală sau nu. Nici dezicerea de vechiul eu, starea de a fi și modul de a acționa ale unui regim care e omnipotent în instaurarea absurdului. Tulburător e felul în care conștiința lui Rubașov funcționează și modalitatea prin care cititorul devine martor al ei. De la derularea felului personajului de a gândi în diferite momente ale detenției la rememorarea coșmarului recurent pe care acesta îl are, de la amintirea faptelor făcute în slujba partidului și reevaluarea lor parțială la fragmente de jurnal și convorbiri codate cu alți deținuți, de la desfășurarea interogatoriului condus de către Gletkin și a frânturilor de gând ce se ridică uneori la suprafață până la încercarea de a depăși logica de până atunci și la timida fisurare a lui noi, de la durerea de dinți ce însoțește intermitent această întrezărire a lui eu până la capitularea definitivă din final, totul e însoțit de o minimă speranță a cititorului. Nu legată de viața lui Rubașov, ci de omul Rubașov. Pe el, pe om îl aștepți. Uneori pare a se ivi, dar întunericul pogorât în plină amiază peste lumea lui e prea dens. Cititorul nu mai așteaptă, așadar, o salvare, ci o frântură de lumină. În romanul lui Arthur Koestler descoperi însă doar drumul unui bărbat care a preferat să joace până la capăt comedia credinței în ceva, chiar și atunci când nu mai putea să creadă că logica lui noi e mai presus de aceea a lui eu. Sunt ultimele zile ale acestui bărbat ce nu poate abdica de la o idee, chiar și atunci când realitatea construită de aceasta îi e antagonică și profund inumană. De aici totala lipsă de speranță a volumului lui Koestler. De aici imposibilitatea de a găsi un răspuns la întrebarea legată de sensul morții lui. De aici, senzația că între lumea imaginată de Kafka și cea a lui Koestler nu e nicio diferență:
O a doua lovitură îl izbi peste ureche. Apoi se lăsă tăcerea. Din nou marea cu sunetele ei. Un val îl ridică încet. Venea de departe și călătorea calm mai departe: eternitatea dădea din umeri.
Dacă adăugăm și destinul neobișnuit al acestei cărți, cu manuscrisul ei originar, în limba germană, pierdut și regăsit abia în 2015, cu viața ei legată până de curând doar de traducerea făcută în limba engleză de către sculptorița Daphne Hardy, traducere care a stat la baza tuturor celorlalte până la noua versiune oferită de Philip Boehm în 2019 (la care avem acum acces în limba română grație Sandei Aronescu), dar și felul în care istoria acționează oarbă în jurul nostru, Întuneric la amiază devine o întâlnire necesară. Care să amintească sau să avertizeze. Care să nu îți permită să spui „Eu nu am știut”.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Andrei RUSU
