„諸行無常 (Shogyou mujou) — efemeritatea lucrurilor și a vieții.”
Romanul lui Nick Bradley (tradus de Magdalena Ciubăncan) propune o coliziune între tării și sensibilități, între angoase și mici fericiri, între universul puternic al ficțiunii și linia fină care îl separă de realitate. Prin ochii unei protagoniste frământate de turbulențele tinereții sale târzii, Flo Dunthorpe, poveștile care se întretaie în carte scot la iveală o artă adesea trecută cu vederea, subestimată de un public larg de cititori din zilele noastre ce nu ar avea acces, în absența ei, la această frumoasă comunitate literară; este vorba despre arta (nu meșteșugul) traducerii. Însă în spatele pasiunii lui Flo față de ocupația sa, stratul greu de frică și de incertitudine ce s-a așternut asupra vieții ei îi transformă serviciul într-un refugiu: cărțile sunt ascunzișuri în care personajele, măști și marionete reinventate necontenit de fiecare nouă lectură, devin mai reale și mai prietenoase în timpul traducerii decât oricine altceva din lumea exterioară cărții.
O noapte liniștită și un drum târziu cu trenul spre casă se transformă în motivul pentru care Flo regăsește puterea de a continua să meargă înainte. Traducerea romanului misterios pe care aceasta și-l însușește după ce un călător grăbit îl uită în compartiment devine magnetul stabilizator pentru busola haotică a vieții sale. Deși pierdută și încă subjugată de întunericul propriilor emoții, iubirea acesteia pentru „Sunetul apei” (scris de un autor misterios a cărui căutare o preocupă de-a lungul celor patru anotimpuri petrecute alături de personajele Kyo și Ayako) îi oferă lui Flo posibilitatea de a vedea lumina și de a se salva odată cu (și prin) povestea celor doi.
„Tinerii și bătrânii… Cât de diferiți erau, dintotdeauna și pentru totdeauna. Dar nici unii, nici alții nu puteau exista unii fără alții.”
Cele două povești par să se contopească printr-un sentiment comun, ceva ce concentrează disperare și speranță în același timp. În spatele textului plutește fantomatic silueta întunecată care răscolește pe dinăuntru sufletul unui fiu de sinucigaș, încercând să înăbușe razele de soare, prevestitoare de noutate și de oportunități, ce pătrund prin ceața groasă a întâmplărilor fiecărei zile. Examenul picat la medicină și brusca mutare din Tokyo, capitala vibrantă a Japoniei, în Onimichi, micuțul oraș retras și nepopulat al unei bunici pe care nu a întâlnit-o niciodată, îi oferă tânărului Kyo o perspectivă pe cât de sumbră, pe atât de ofertantă asupra a ceea ce îi pregătește viitorul. O școală de vară: o șansă nouă spre a intra la facultate sau purgatoriul celor care vor căra acest eșec în spate pentru restul vieții lor, chiar și dacă se vor ridica din el într-o zi?
Șederea la Onimichi alături de Ayako nu îl vindecă pe Kyo, însă îi deschide o cale înainte – la fel cum traducerea poveștii lor nu o vindecă pe Flo, însă îi oferă un imbold să facă o schimbare. Nepotul și bunica se privesc fiecare de pe două insule diferite, separate prin vârstă, prin percepție, prin generații, separate de un ocean nesfârșit de oameni și experiențe contrastante care îi pedepsesc să trăiască veșnic departe unul de altul. O istorie familială ce a rămas nespusă condamnă soarta tatălui pe care Kyo nu l-a cunoscut niciodată să fie reconstituită la început doar prin supozițiile tânărului. Curând, greșelile acestuia încep să îi vorbească, furișându-i-se în creier asemenea vuietului unei inundații – sau mai degrabă ca o scufundare tăcută, voluntară. Șoapte, idei stranii, o voce care îl cheamă în străfundurile râului cel negru în care Kenji și-a luat viața. Sunetul apei.
Însă o forță externă reușește să i se opună. Dincolo de natura riguroasă și severă a bunicii, în inima sa tremură un dor. Kyo, nepotul ei stângaci și pierdut, se aseamănă leit fiului pe care Ayako îl jelește într-o tăcere densă, în spatele zidului de duritate pe care l-a clădit între lume și sufletul său sfâșiat între cafenea, casă și muntele ce străjuiește orășelul. Datoria ei este de a-l crește, de a-l căli, de a ascunde în spatele tuturor acestor griji și al răcelii dorința de a-i cere iertare fiului pe care nu a putut să îl protejeze la timp. Pentru că în nepotul său sălășluiește ceva frumos, ceva cu care nu mulți oameni sunt binecuvântați să trăiască – o iubire înnăscută față de artă care ascunde, la rândul său, o dorință reprimată.
„Se spune că o imagine valorează o mie de cuvinte, deci ce se întâmplă cu o persoană vizuală care-și pierde credința în mediul ei? Pierde mii de cuvinte expresive. Părea un lucru periculos acesta, să vrei să creezi.”
Talentul și dragostea lui Kyo față de desen au înlocuit întotdeauna limbajul în viața tânărului. Cuvintele – întortocheate, echivoce – păreau a fi mereu fie prea mult, fie prea puțin pentru a concentra sufletul acestuia în toată profunzimea sa multidimensională. A te revărsa în arta pe care o iubești conduce la obișnuința de a trăi prin ea, de a respira prin ea, de a-ți găsi deplina împlinire în nimic altceva decât mediul ei precis. Expresivitatea nu poate fi cuantificată, însă aceasta poate servi drept unitate de măsură pentru artist și spiritul lui înfometat, nesatisfăcut, mereu curios, tânjind la refugiul în creație – spațiul acela indefinit înăuntrul căruia se poate defini în mod clar numai autorul. Cel mai crud lucru la care poate fi supus un artist este încarcerarea într-o viață prestabilită, plictisitoare, predictibilă – ferecarea lui Kyo în viitorul de medic blazat, epuizat și nefericit, departe de toate culorile și schițele care îi sunt la fel de necesare pentru a continua să trăiască precum somnul și mâncarea. Ayako recunoaște pasiunea nepotului. În spatele tuturor răspunsurilor nesigure, mișcărilor stângace și chiar dincolo de rezultatele bune la studiile urmate, în Kyo se afla un desenator veritabil. O luptă între pasiune și pragmatism, între incertitudinile care vin odată cu iubirea și apatia inevitabilă ce însoțește iluzia unui viitor stabil.
„Viața și literatura nu sunt niciodată legate direct – nu-i așa?”
Furtuna din viața tulbure a lui Flo în momentul în care începe să citească romanul Sunetul apei nu se termină până la încheierea acestuia, însă pătura greoaie de nori negri care îi tulburau privirea către cerul senin se subțiază și deschide un mic spațiu liber, un cerc de lumină solară, o gaură de ac prin care Flo se poate strecura într-o nouă viață. A spune povești și a le duce mai departe s-a aflat întotdeauna în substratul organic, emoțional al sufletelor noastre, cele care ne deosebesc de alte creaturi cu trupuri similare, cele care ne sensibilizează și ne fac oameni. Salvând povestea lui Kyo și a lui Ayako din uitarea în care a căzut pe scena literară japoneză, Flo găsește puterea de a restaura o parte din sine. De a rămâne la suprafață prin pasiune, prin nevoia de a-i transmite pe cei doi cititorilor de peste ocean. A da nu numai o carte, ci o poveste mai departe, a se dedica traducerii nu doar unui limbaj, ci a unui sentiment în care să strecoare și o parte din sine.
Parcursul lui Flo alături de Kyo și Ayako arată omniprezența poveștilor în viața fiecăruia dintre noi. Poveștile care plutesc în aer dimineața, deasupra aburilor de cafea – ca în discuțiile bunicii cu clienții ei cârcotași. Poveștile care se înfiripează în cadrele de bandă desenată ale lui Kyo, fețe metamorfice ale realității care îl înconjoară pe băiat. Poveștile care alcătuiesc o istorie de familie și răspunsul la atât de multe frământări îngropate adânc sub sigiliul subiectelor „tabu”. Poveștile pe care cu toții simțim că trebuie să le extindem, să le ducem mai departe și să lăsăm în ele o mică parte din noi, ca un al șaselea simț al ființei umane.
(Nota autoarei: primind o perspectivă atât de adâncă și neașteptată în realitatea/viziunea unui traducător, nu am putut să nu mă întreb cum a rezonat însăși traducătoarea romanului „Patru anotimpuri în Japonia” cu sentimentele lui Flo în timp ce lucra la el… În acel moment mi-am dat seama, mai mult decât oricând și cu toate că înțelesesem lucrul acesta la nivel rece, obiectiv cu mult înainte, de faptul că modul în care un cititor obișnuit receptează cărțile se află la ani-lumină distanță de lectura traducătorului și că ei, traducătorii, sunt fără doar și poate cei mai pricepuți oameni de pe Pământ în a simți o carte.)
- Citește AICI o altă recenzie a volumului Patru anotimpuri în Japonia, de Nick Bradley – autor invitat la FILIT, la Întâlnirile ALECART.
*Luiza Sfîcă, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie. la Colegiul Național Iași.
