Dacă ar fi să înțelegem neamul omenesc, așa cum s-a propus uneori, drept un organ al divinității, menit să arhiveze lumea și înzestrat cu o conștiință care păstrează în sine universul, atunci miliardele de cărți scrise și tipărite – bineînțeles, cu excepția acelora scrise de Dumnezeu însuși sau de numeroasele sale emanații – ne apar drept încercări de a îndeplini această datorie zadarnică și de a conserva nemărginirea tuturor lucrurilor în finitudinea propriilor lor corpuri.
Cu puternice accente eseistice, cele douăsprezece texte ce alcătuiesc inventarul unor lucruri dispărute din istoria umanității pe care îl realizează Judith Schalansky în acest volum sunt un amestec subtil de istorie atent documentată, speculație filosofică, narațiune concentrată, seducătoare prin „neașteptatul” surprins și sondare a relațiilor pe care ființa umană le-a creat cu trecutul, dar și cu viitorul, cu ceea ce este primar/primordial în ea (spaime, interogații, visuri), cu ceea ce a întemeiat și ceea ce a distrus, cu elementele exterioare care i-au influențat evoluția, dar și cu ceea ce a creat în efortul de a ordona, de a păstra, de a sustrage timpului coroziv fragmente din sine. Efort permanent, cutremurător uneori prin inutilitate, efort sisific – căci tot ceea ce ajunge să existe conține în sine germenii morții și orice naștere (civilizație, imperiu, epocă, stil) nu e altceva decât o încercare de a se sustrage năruirii și o viitoare ruină din care se va nutri un alt efort întemeietor, un nou vis.
Pentru că frumusețea e importantă. Totul depinde de frumusețe, existența și evoluția.
Suprapersonajul acestui volum este timpul. Deopotrivă distrugător și revelator. Timpul care se corelează cu moartea/dispariția și corolarul ei, memoria – ca depozitară a ceea ce a fost (cu toate golurile, rescrierile, reinterpretările și posibilele, voite sau nu, denaturări), într-o aparentă relație de tensiune, în realitate, într-un echilibru necesar al evacuării-construirii, al vechiului și al noului, a ceea ce se pierde și a ceea ce se recuperează. Abia acum, când aproape am terminat de scris cartea de față, în care fenomenele disoluției și distrugerii joacă un rol esențial, îmi dau seama că acesta nu-i decât unul dintre nenumăratele moduri de a te raporta la moarte, unul, în fond, nici mai lipsit de grație, nici mai grijuliu decât datina callaților, despre care Herodot spune că obișnuiau să-și mănânce părinții morți și care se arătau îngroziți de obiceiul grecilor de a-i arde pe ai lor. Pentru că părerile sunt la fel de împărțite și când se pune întrebarea dacă cel ce-și conștientizează permanent condiția de muritor e mai aproape de viață decât cel care reușește să reprime gândul morții, și când vine vorba să decizi ce e mai înfricoșător: ideea că totul are un sfârșit sau cea că sfârșitul nu e posibil. Cu atât mai provocator este volumul lui Judith Schalansky cu cât pornește de la cartografierea unor realități extrem de diferite – o insulă în Pacific, o specie de tigru dispărută (tigrul caspian), ceea ce s-a crezut a fi scheletul unui unicorn, o vilă a unui important pontif de la Vatican, primul film al lui Friedrich Wilhelm Murnau, versurile lui Sappho, un castel în landul Pomeria, ars în 1945, din care doar parcul de peste 9 hectare a supraviețuit (și astăzi se află pe lista monumentelor istorice), textele lui Mani ce au pus bazele maniheismului, o pictură în ulei, o ciudată enciclopedie într-o pădure de castani, Casa Poporului din Berlin, observațiile extrem de documentate pentru momentul în care au fost consemnate despre astrul selenar atribuite unui misterios bărbat pe nume Kinau -, toate atestate documentar (chiar dacă uneori doar vag sau contradictoriu) – cu excepția a ceea ce s-a crezut a fi scheletul unui unicorn, animalul fabulos, una dintre nenumăratele transpuneri ale fantasmelor și spaimelor umanității -, dar care au dispărut complet sau aproape complet.
Posibilul e un teren fertil. Imposibilul, la fel.
Ele devin pretextul alunecării într-o poveste întotdeauna neliniștitoare, problematizantă, despre progres și distrugere, despre ruină, îmbătrânire (cu frumusețea, dezabuzarea sau temerile inerente), o poveste care conține întâmplări posibile, stranii coincidențe, instincte ce pândesc de undeva din noi și pe care omul a încercat să le domolească, să le îmblânzească. O meditație asupra naturii umane și a civilizației, asupra artei ca formă de tatonare a eternității și a eșecului de a contrapune cu adevărat ceva timpului a toate devorator, asupra deșertăciunii, a sălbăticiei și a răului, a iluziilor, a celor care nu au încetat, indiferent de secol sau de spațiul geografic în care au trăit, să tatoneze limitele imposibilului. Aventurieri, artiști, propovăduitori ai unei credințe, puternicii zilei sau necunoscuți, oameni care au mers contra curentului vremii lor – chipurile acelor smintiți arzând pentru o idee sau devorați de propria obsesie. Ei, cu întreaga lor existență ori doar cu un moment sustras cursului implacabil, sunt, în volumul lui Judith Schalansky, din nou vii – măduva pulsatilă a acestui inventar. Iar ceea ce a fost și s-a pierdut e recuperat prin ceea ce ei au făcut și care acum a devenit doar o amintire, o urmă fragilă, ajunsă până la noi aproape miraculos, indiferentă celor mai mulți. Făcută vizibilă prin acele lucruri dispărute asociate cu numele lor sau de subtile legături cu alte vieți anonime a căror imaginare e menită să devină substanța de contrast a unor situații existențiale – ca în Palatul Republicii, unde clădirea reprezentativă est-germană (pentru care s-a permis printr-o ordonanță specială folosirea azbestului pulverizat pentru izolare, devenind astfel o sursă a poluării cu azbest) e asociată radiațiilor nocive pe care legătura extraconjugală a unuia dintre soți ajunge să le degaje în relația lor, iar demolarea definitivă a clădirii, amânată de nenumărate ori din motive de securitate a mediului și a celor implicați în această operațiune, devine un simbol al tergiversării și al dificultății ieșirii din criză, al durerosului drum al unei previzibile despărțiri între cei doi. La fel în Băiatul în albastru sau Smaraldul morții, unde, după invocarea primului film al lui Friedrich Wilhelm Murnau, din care se mai găsesc la Cinemateca Germană din Berlin, în colecția ei de pelicule de nitroceluloză, doar 35 de fragmente scurte din film, în cinci nuanțe diferite, narațiunea adiacentă o are în prim-plan pe Greta Garbo, la 11 ani după ultimul succes, devenind o meditație asupra decăderii trupului, a plictisului, a poverii celebrității care, corelată îmbătrânirii, înseamnă inclusiv a nu mai fi tu, a fi o mască: Cică marmură. Nu era nimic altceva decât o mască, un vas fără conținut. Ce obsedați erau să afle ce se ascunde în spatele măștii. Nimic nu se ascundea. Nimic!
Era o ghicitoare, dar nu înțelegeam nici măcar întrebarea sau tema de rezolvat. Întrebarea era o fereastră deschisă. Răspunsul era o fereastră deschisă. Un salt de la patru metri înălțime.
Alături de aceste umbre și dincolo de jocul alternanței persoanelor gramaticale (nici el mai puțin liniștitor), mai există însă un „personaj” (ascuns atent în spatele unor măști atent meșteșugite), cel în care autoarea proiectează fragmente autobiografice sau doar posibile secvențe existențiale. Acest „personaj”, pe jumătate real, parțial ficțional, se strecoară în text – glisând dinspre condiția de „arheolog” spre cea de om cu propria intimitate, cu experiențe și neliniști de tot felul. Cea mai tensionat neliniștitoare astfel de construcție proiectată în inventarul lui Judith Schalansky este Castelul Familiei Von Behr. Acesta, finalizat în 1838 și distrus de flăcări pe 8 mai 1945, e asociat unei experiențe deopotrivă traumatizante și tipice copilăriei: sentimentul de abandon, fascinația morții, instinctul autodistructiv și inconștiența gestului fetiței de aproape patru ani de a urca pe un scaun și de a sări pe fereastra deschisă a casei părintești. O narațiune despre amintiri și false amintiri, dar mai ales despre îndoielile care îi fisurează relația cu mama, deși ele par a avea la bază despărțirea părinților și prezența celuilalt tată în viața ei și o sarcină pierdută de mamă: La cină m-am uitat îndelung la mama. Oare să fi fost într-adevăr mama mea? Nu era posibil ca ea să susțină doar că m-ar fi născut, după mai multe zile de dureri, așa cum obișnuia să sublinieze mereu? Nu era posibil să mă fi găsit pur și simplu undeva și să mă fi luat cu ea sau chiar să mă fi răpit de la mama mea adevărată, care mă aștepta undeva, neconsolată, ca în cântecelul despre micul Hänschen?
Limitele există doar pentru a fi depășite. Plăcerea lor se amestecă cu oroarea și oroarea cu plăcerea născută doar din curiozitate, din impulsul de a transforma orice gând în faptă. Pentru că ei, cei care se laudă că pot alege, nu fac altceva decât să-și urmeze instinctele și se aseamănă copiilor care omoară broaște cu pietre doar ca să se distreze.
Întreg acest eșafodaj de realități dispărute și de gânduri despre natura umană se construiește într-o scriitură care își schimbă forma, se metamorfozează brusc, care se plimbă pe cele mai diverse scene ale timpului și ale istoriei, care nu ezită să testeze, creând adâncimi, provocând interogații, oferind întrezăriri ale răspunsurilor, sondând straturi de înțelegere și perspective diferite, dar lăsând cititorului deplina libertate de a rămâne în rama creată sau de a pătrunde spre sine. În Tuanaki, textul ce deschide volumul, se pune în discuție relația dintre civilizație și sălbăticie. Marile aventuri pe mările și oceanele lumii, dorința de a stăpâni necunoscutul și, prin el, tot ceea ce presupune – pământuri, bogății naturale și oameni. Inerenta schimbare, ciocnirea dintre două moduri de a trăi, brutala intruziune a unuia, distrugerea și dominația. Cruzimea ce pătrunde pe o mică insulă din Pacificul de Sud, Mangaia, odată cu urcarea la bordul navei conduse de Cook a căpeteniei ei care pleacă luând, dintre toate darurile, unul singur: un topor. Mangaia nu era doar una dintre nenumăratele insule de pe această mare de necuprins, ci reprezenta lumea întreagă. Și, din această perspectivă, ceea ce se întâmplă cu Mourua, bărbatul reîntors printre ai lui, salvând (pentru ai lui) teritoriu de străini (deși, în realitate, condițiile naturale fac imposibilă acostarea), adulat ca un zeu, dar având asupra lui arma distrugerii echilibrului de până atunci, arma supunerii potrivnicilor și apanajul absolut al puterii, așadar, instrumentul instaurării tiraniei, e peremptoriu: oricine alege o armă, chiar dacă nu știe la început la ce folosește, transformă, mai devreme sau mai târziu, lumea pe care o conduce în iad. Prin ricoșeu, Tuanaki, insula ce nu există decât pe câteva hărți ale navigatorilor celor mai îndrăzneți și care la cumpăna dintre anii 1842/1843 trebuie să se fi scufundat în urma unui cutremur marin, pentru că în iunie 1843 misionarii nu au mai putut-o localiza, devine imaginea unui paradis terestru în care se proiectează o utopică stare de grație. În ciuda oricărei cunoașteri reale, căutam, așadar, și eu, ca atâția alții înaintea mea, o țară fără memorie, în care nu exista decât prezentul, o țară în care violența, sărăcia și moartea erau uitate, ba chiar necunoscute.
Călătorind printre realități și lucruri azi dispărute, Judith Schalansky inventariază, de fapt, apetitul pentru cruzime, spaimele cele mai ascunse, dorințele cele mai aprige, căderile. Indiferent dacă un cataclism natural, o schimbare de paradigmă, acțiunea umană sau doar întâmplarea a acționat asupra celor douăsprezece „lumi” căzute în ruină sau uitare, timpul și-a urmat legile cu aceeași sublimă indiferență față de uitare și față de încercările lumii vii de a pune o stavilă în calea neantului.
Știm că atât cuvintele, cât și semnele își modifică semnificația. Multă vreme cele trei puncte consecutive așezate în partea de jos a liniaturii au desemnat ceea ce este pierdut și necunoscut, la un moment dat și ceea ce este nespus sau imposibil de rostit, așadar nu doar ceea ce este nespus sau eliminat, ci și ceea ce rămâne deschis.
Așadar, Inventarul lucrurilor dispărute e o culegere de 12 texte reflexive, 12 povești care spun povestea mai largă a unor realități pierdute sau păstrate doar fragmentar, 12 moduri de a vorbi despre fiecare dintre noi prin alții. Într-o fascinantă aventură arheologică și umană în care ești permanent însoțit de umbre: umbra a ceea ce a fost, umbra timpului și a disoluției personale, umbrele pe care le pitim în suflet, cele ale vieților trăite de alții și ale vieților posibile, ale existențelor viitoare. Umbra unui sens și a lipsei de sens a tot ceea ce ființează – pentru un timp – în timp.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
