Când citești romanele lui Sorj Chalandon simți „armele” unui jurnalist remarcabil: documentarea atentă și capacitatea scriiturii de a oglindi realitatea unui timp sau a unei comunități, finul dozaj între interesul față de social și politic, respectiv, preocuparea pentru adevărul uman, pentru ceea ce este particular în felul de a privi lumea al fiecăruia, judecata morală în echilibru cu tandra înțelegere a ceea ce se ascunde în sufletul omenesc. Când citești romanele lui Sorj Chalandon știi că în confruntarea dintre om și viață, dintre om și istorie, dintre om și inechitatea socială, dintre om și neom, omul nu poate să triumfe. Că va ieși rănit, dezamăgit, stors de vlagă. Dar mai știi că omul a luptat pentru o cauză dreaptă, că a bâjbâit între lumină și întuneric, că s-a zbătut să-și apere demnitatea. E în toate romanele lui Sorj Chalandon (cel puțin în cele traduse până acum în limba română – Al patrulea zid și Fiu de ticălos – ambele apărute în colecția „Raftul Denisei” de la Humanitas Fiction și recenzate aici, pe platforma Alecart) ceva din aerul necruțător, rarefiat și înfiorat de uman din marile tragedii grecești. Înverșunat nu face excepție.
Fusesem dintotdeauna un ocrotitor. Înainte să-mi zică unii Râie, alții mă numiseră Santinela. Nu voisem niciodată să fiu șef peste ceva, comandantul sau ofițerul cuiva. Eram soldat.
Înverșunat este cartea unui puști înfometat de viață, lovit de ea, pentru care violența este singura formă de a acționa, de a-și păstra bruma de demnitate umană. Visam să ucid, ca să nu trebuiască s-o fac în realitate. Julles Bonneau a fost până la doisprezece ani un copil ca mulți alții. Un copil ce a învățat să se descurce singur într-o lume în care sărăcia, abrutizarea, meschinăria nu lasă nimănui loc să viseze. Un copil a cărui mamă l-a părăsit, al cărui tată nu-l poate crește. Un copil de care bunicii s-ar descotorosi oricând. Înfometat, hăituit, înrăit. Al nimănui. Privind lumea oamenilor mari cu ochi nepăsători, reci, neașteptând nimic de la ea și de la ei. Învățând că trebuie să se descurce singur. Soi rău pentru cei mai mulți. Doar un copil care nu a cunoscut grija și afecțiunea nimănui. Care a ajuns în casa de corecție Belle-Île-en-Mer. În colonia Belle-Île-en-Mer. În realitate, în închisoarea Belle-Île-en-Mer. Pentru că și-a urmat prietenii. Doi frați ce au vrut să pună capăt unei nedreptăți. Să dea foc fabricii în care mama lor a fost acuzată de furt, iar tatăl de complicitate. Când adevărul a ieșit la iveală, era prea târziu: femeia murise bolnavă în închisoare, iar bărbatul, eliberat, avea mințile rătăcite. Niște copii au rămas ai nimănui. O familie nu a mai fost o familie. Însă lumea a continuat să-și vadă de-ale ei. Julles ar fi putut să fugă. Ar fi putut să fie în continuare băiatul de care nu-i păsa nimănui, să se descurce, să fie un mic potlogar, să lase viața să decidă ce va deveni. Probabil unul ca cei pe care-i disprețuia. Dar a ales să rămână. Pentru prietenii săi. Pentru nevoia de apartenență la ceva. Pentru că știa că gestul celor doi frați e legitim. Pentru că de atâtea ori ar fi vrut să strige sau să plângă și nu a fost nimeni lângă el. Pentru că, pentru oameni ca el și prietenii lui, frații Rolin, nimeni nu a făcut niciodată nimic. Nimeni nu știe nimic. Nimeni, niciodată, nu va vorbi despre această singurătate. Despre acest necaz. Despre imensitatea unei nopți fără acoperiș când dormi sub cerul liber. Despre roua dimineții care-și lasă picurii pe straiele unui om sărman. Lupți sau ești înjosit. Lovești sau mori de foame. Înveți să supraviețuiești sau ești zdrobit. O lecție pe care Julles o învață foarte devreme și care-i va fi de folos la Belle-Île-en-Mer. Deși nimic nu-l pregătește cu adevărat pentru ceea ce se întâmplă în colonie.
N-am dreptul la sentimente. Sentimentele sunt un ocean, te-neci în el. Ca să supraviețuiești aici, trebuie să fii de granit. […] Să evadezi cu ochii deschiși și să pășești victorios prin sângele altora, covorul meu roșu. Între lup și miel, să-l alegi pe cel dintâi.
Violența este singura lege a acestei lumi. În ea, Julles dispare și locul lui este luat de Râie. Din Julles nu rămâne decât panglica frământată în pumn ca o mătanie după fiecare umilință, bătaie, nedreptate, pedeapsă. Panglica cenușiu-argintie, singurul obiect care îi amintește că nu a fost mereu Râie. Chiar dacă ea i-a aparținut unei femei care nu l-a iubit. Unei femei care l-a părăsit. Unei femei al cărei glas nu și-l mai amintește. Râie este tot ceea ce puștiul Julles nu fusese. Pentru el, violența, disprețul față de regulile absurde, inumane, sălbăticia sunt forme de apărare într-un loc ce colcăie de monștri cu chip uman. Un loc în care bătăile și umilința sunt singura formă prin care se manifestă autoritatea. Un loc în care copiii sunt sodomizați, în care a-l turna pe celălalt înseamnă a scăpa de o corvoadă umilitoare. În care ești transformat în fiară și în neom. În care fiecare e pe cont propriu.
Din Belle-Île-en-Mer pe 27 august 1934, 56 de copii au evadat. Au sărit zidurile închisorii pentru a se lovi de alte ziduri. Colonia fusese ridicată pe o insulă. Niciun paznic și nicio armă nu ar fi putut apăra mai bine deținuții decât întinderea nesfârșită a oceanului. Pentru cei de la Belle-Île-en-Mer nu există nicio modalitate de a evada cu adevărat. Zvonurile despre încercări anterioare eșuate sunt cunoscute de toți. De pe o insulă nu ai unde să fugi, din viața pe care o duc nu au cum și către ce să evadeze. Dar asta nu-i împiedică pe cei 56 să încerce. Ceea ce urmează e o vânătoare de oameni. O vânătoare dezlănțuită a adulților de pe insulă – autorități, localnici, turiști – împotriva unor copii. 55 dintre ei au fost prinși. Unul singur a fost de negăsit. Un tânăr care nu peste mult timp avea să împlinească vârsta la care ar fi putut să fie „reintegrat”. În lumea care nu-l dorise. În lumea din care fusese alungat, care făcuse din el un condamnat. În lumea care-l aștepta cu brațele deschise, sperând că sălbăticia i s-a tocit.
Trebuie să ai încredere în oameni, nepoate. […] Fără încredere, ești singur pe lume.
Povestea acestui evadat o spune Sorj Chalandon în Înverșunat (roman tradus din limba franceză de Daniel Nicolescu). E povestea lui Râie care a redevenit pentru un timp Julles Bonneau. Doar pentru a sfârși ucis de naziști câțiva ani mai târziu. E povestea luptei dintre Râie și Julles, dintre instinctul de a supraviețui și nevoia de a se lăsa îmblânzit, dintre deplina neîncredere în semeni și descoperirea că oamenii pot fi și buni; dintre egoismul feroce și prietenia, încrederea, înțelegerea, acceptarea celuilalt. E povestea unor amărâți și a unei societăți injuste, a unui colonist care nu abdică de la un cod al moralei și al demnității într-o închisoare în care nu vezi decât o desfășurare de reguli grotești, în care abrutizarea și violența sunt stări de fapt și a te arăta slab, nevolnic e o condamnare la moarte. În care orice mic gest de înțelegere, de bunătate (precum cel al asistentei Sophie) e privit cu reticență. Acceptat cu înfricoșare. A te obișnui cu bunătatea te face vulnerabil. O pradă sigură pentru ceilalți deținuți, dar mai ales pentru paznici și șefi. În acest infern în care răul colcăie la tot pasul și violența izbucnește din orice, Râie se apropie, aproape fără să vrea, de micul Loiseau. Orfanul în ochii căruia nu există decât acceptarea ororii. Nici furie, nici bucurie, nici alinare. Pustiu total. Puștiul pe care îl apără fără să știe că în el caută ceva din ceea ce el însuși fusese. Aproape prietenul. Puștiul pe care-l detestă fiindcă e întru totul nevinovat, iar eu îi urăsc pe cei nevinovați. Detest ochii plecați. Detest tânguielile. Detest spinările încovoiate. Îi detest pe cei care se duc să moară cu mâinile goale. Puștiul de care se va simți legat și responsabil. Pe care îl va vedea trădat și pentru care nu va putea face nimic. Puștiul alături de care a încercat să scape din vânătoarea infernală, din vânătoarea de copii declanșată după revolta și evadarea lor din colonie. O revoltă a inocenței ultragiate, un moment în care acești puști sălbăticiți, abrutizați, umiliți au vrut să scape de frică, de condiția lor de condamnați. Să-și recapete încrederea în ei înșiși și în lume. Ceea ce a urmat a fost triumful inumanului. Hăituirea a 56 de copii. Vânzarea sufletului. Nu pe 30 de arginți, ci pe 20 de franci. 20 de franci – atât valorează libertatea unui om. A unui copil. A seamănului tău. Ți-ajung să cumperi patru pâini de trei kile. Prin urmare, ești îndreptățit. Pierderea lui Loiseau, a singurului prieten, aduce pentru prima dată lacrimi în ochii lui Râie. Chiar dacă acum are 20 de ani. Chiar dacă nu-și dorise niciodată să fie „afară”, chiar dacă știuse de la început că insula e adevărata închisoare și că pentru ei evadarea e imposibilă. Trădarea de către cele două bătrâne pentru care Loiseau lucrase și prinderea lui îl determină să lupte până la capăt. Abia atunci când își vede prietenul prins, înfrânt din nou, fără nicio urmă de revoltă în atitudine, înțelege că trebuie să fie liber. Pentru el însuși, dar mai cu seamă pentru prietenul lui. Pentru cei nevolnici, pentru cei inocenți și din acest motiv victime, pentru cei înfrânți fiindcă își păstraseră până la capăt încrederea în oameni și în viață. Pentru toți cei loviți, slabi, pentru visătorii ca prietenul lui. Când peste ani va afla că Loiseau s-a sinucis atârnând cu chipul livid în jos de o grindă, Râie, devenit între timp Julles, mus pe Sainte-Sophie, merge și dă foc casei celor două surori. Știind ce riscă, dar neputând face altcumva. Pentru că Loiseau a rămas până la sfârșit o victimă. Pentru că a suportat abuzurile neștiind (și neputând fi altfel) decât un învins. Fiindcă a crezut că bunătatea și umilința lui, lipsa de reacție va opri răul. Răul despre care Râie a învățat devreme că nu se oprește nicicând. Nici măcar atunci când viața îi scoate în cale un om. Primul om adult după foarte mult timp. Pe Ronan Kadarn. Cel care îl face treptat să uite că nu existau oameni de treabă. În viața de zi cu zi existau fățarnici, mincinoși, vicleni, dar niciodată oameni cumsecade. De la Râie la Julles drumul nu e lipsit de ispite – cea mai puternică: aceea de a deveni ceea nu fusese cu adevărat, dar reprezentase pentru cei din jur – un delincvent. Sau să se transforme într-un om bun, a se dezbrăca de vechea piele, a învăța să aibă încredere, a-și apăra noua familie, a înțelege ce înseamnă camaraderia, a nu trăda și a proteja/a răsplăti omul din oameni. M-am simțit, pentru prima oară, mândru că mă aflu printre acești oameni.
Franța mea, vezi tu, e un pescar breton, o infirmieră, un comunist, un frate basc și un paznic rural din Mayenne.
Ei sunt țara mea. M-au ascultat, mi-au sărit în ajutor și m-au ocrotit.
Cealaltă Franță, cea a oamenilor cumsecade, o să te alunge cândva.
Refăcând povestea celui de-al 56 evadat, a rătăcirii lui printre lupi cu chipuri de om și lupi de mare, printre alegeri și experiențe în care trebuie să decidă cine dorește să fie fără a risca să fie recunoscut și prins, Sorj Chalandon recuperează cu acuratețe contextul mai larg al anilor `30-`40, tensiunile dintre comuniști și susținătorii mișcărilor de dreapta, ai fascismului, vorbește despre sărăcie, egoism, turnătorie, despre avortul ilegal, manifestații și propagandă, despre viața grea a celor năpăstuiți, „sarea pământului”, oameni pe care marea și vicisitudinile vieții îi apropie; despre jurnaliști corupți, caralii, dar și despre oameni onești. Despre vieți care caută să păstreze un dram de lumină și de încredere. Chiar dacă Viața se dovedește prea adeseori nedreaptă, cumplită, dezamăgitoare. Într-o Franță în care mocnesc resentimente, conflicte, în care oamenii cumsecade au uitat să fie oameni. O Franță deopotrivă detestată și iubită. În care nimic nu e ușor. În care, pentru a nu fi victimă, trebuie să te agăți, ca un naufragiat, de un strop de bunătate.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
