Și cuvintele încep să curgă. […] Văd generațiile care s-au lovit de o stâncă, dar nu s-au lăsat învinse, s-au ridicat în genunchi însângerate și au continuat.
Investigațiile unei anumite pisici e un roman ce recuperează două povești de viață și le leagă de istoria unui loc, de realități crude, de alegeri și de întâmplări, de ritmuri și de credințe arhaice în spirite și în cuvinte tămăduitoare, de transformări, pierderi și regăsiri. E un roman în care pulsează deopotrivă viața de la începutul secolului al XX-lea și cea contemporană, care vorbește despre greutăți și despre răni, despre grija față de celălalt și încrâncenata voință de continuitate. E romanul unui colț uitat de lume, Perukka, supranumit La-mama-naibii/La-mama-sărăciei, dar în care schimbările și convulsiile istoriei ajung să sape cicatrici adânci. E povestea unor oameni aflați la hotar – foarte aproape de granița dintre nou înființatul stat finlandez și Rusia, acolo unde Albii, încurajați de germani, și Roșii – socialiștii susținuți de bolșevici – se înfruntă pe viață și pe moarte, unde istoria se va învârtoșa în acte de răzbunare, morți și teroare, într-un război fratricid și mulți vor ajunge să fugă de sărăcie și opresiune după un vis de egalitate ce se va dovedi drumul sigur spre lagăre și moarte, spre dezrădăcinare și risipire. Până când un alt război le va schilodi din nou viețile și copiii. Între Marile Puteri și propriile dezbinări, Finlanda își caută identitatea, iar oamenii suportă greutățile de zi cu zi, se lasă zdrobiți, ispitiți de ideologii sau continuă să-și ducă viața înverșunându-se s-o facă suportabilă. Investigațiile unei anumite pisici e, totodată, povestea unei iubiri neclintite, cea dintre Eeva (fata Kaisei-cea-Sălbatică), orfana desconsiderată de toți, dată unui stăpân pentru care să muncească, și tânărul Mahte, fiul mijlociu al lui Helmi cea plină de prejudecăți și de ură, dar și a felului în care oamenii își pierd rostul în absența iubirii, când viața lovește crunt și simți că nu ai pentru ce lupta. E romanul reîntoarcerii unei Scriitoare pe punctul de a-și pierde mințile – după ce, timp îndelungat, și-a pierdut cuvintele, după ce mai întâi și-a pierdut încrederea în sine și copilul din pântec pe care îl dorea cu ardoare – în spațiul pe care abia îl cunoaște, dar care încă vibrează undeva în memoria ei împreună cu moștenirea femeilor ce îi sunt înaintașe, străbunica Eeva și bunica Tita.
E o saga de familie, așadar, despre niște oameni care nu sunt lăsați niciodată să își tragă sufletul, care ar fi putut fi fericiți, dar nu sunt niciodată pe deplin – și nu din vina lor – și despre o Scriitoare ce, pentru a putea trece peste propria pierdere și destrămare, spune povestea pierderilor lor. E romanul unei vindecări, al depășirii unei traume, dar și o poveste despre o lume în care granițele dintre aici și acolo, dintre prezent și trecut, dintre realitate și teritoriul duhurilor și al spiritelor pot deveni fluide. Dacă știi să privești, să asculți, să ieși din tine, din propria durere și să înțelegi ritmul și dăinuirea a ceea ce e în jur. Cu ajutorul unei anumite pisici, un mesager trimis de undeva din univers cu o misiune – nu întru totul cunoscută, dar pe care se străduiește să o îndeplinească; un spirit bun, ajuns în corpul unei ființe fără nume ce pare a putea călători între cele două epoci – când în timpul Eevei și al lui Mahte, când în cel al Scriitoarei. O pisică pe care Scriitoarea o va transforma în ceva mai mult decât un personaj: îi va da o voce și o nouă misiune – cea de a lega lumea ei de cea a străbunicii în cartea pe care o scrie, descoperind astfel o comuniune pe care o pierduse. De fapt, în Investigațiile unei anumite pisici, Katjia Kettu meditează asupra a ce înseamnă să fii om, a rostului a tot ce există în lume, dar și asupra istoriei traumatice a unui popor și a unei familii. Într-o narațiune deopotrivă tandră și dureroasă, realistă și infuzată de spiritul karelian și finlandez străvechi, care face dreptate unei lumi și are capacitatea de a păstra neștirbită încrederea.
Uneori cred că granița se lipește de om și rămâne în el ca o cicatrice. Îl roade pe sub piele, cât să nu se simtă în siguranță niciodată. Și frica să dospească.
Investigațiile unei anumite pisici e în primul rând un roman despre identitate, despre familie, despre traume și marginalitate, dar și despre hotărârea de a merge mai departe și despre ceea ce durează dincolo de soarta schimbătoare a oamenilor. Adevărurile de viață, adevărurile sociale și istorice sunt recuperate prin cele două povești despărțite de mai bine de o jumătate de secol. În ambele răul e palpabil și lasă urme adânci, deși natura lui e diferită. Eeva și Mahte se întâlnesc întâmplător și viața li se leagă definitiv. În ea e îndârjirea unei ființe ce abandonează totul pentru a urma promisiunea unui trai alături de cel pe care îl iubește. Totul înseamnă o viață în care nu are nimic al ei și nici nu ar putea avea vreodată, căci poartă stigmatul unei mame cu sânge lapon, o vrăjitoare, o desfrânată în ochii tuturor. În descântecele învățate de la aceasta se păstrează însă o moștenire ancestrală, credința în plante vindecătoare, în cuvinte care au propria viață, în spirite ce pot fi îmblânzite și o aprigă voință de a rezista. Chiar și la capătul lumii, La-mama-sărăciei, pe Insula aproape pustie unde Mahte va construi o saună și apoi casa de bârne în care își vor crește copiii, casă care va fi rasă de pe fața pământului și va fi din nou ridicată, casă în care cei doi se adăpostesc de necazurile ce nu vor înceta să le zguduie familia. Pusă la încercare de vântul năprasnic al schimbării care ajunge și aici, la marginea lumii, unde e greu să faci ceva să rodească, unde a supraviețui e o continuă luptă. Trecerea Finlandei de la Ducat al Imperiului Rus la stat autonom se produce pe fundalul conflictului dintre Roși și Albi și duce la războiul civil. Toate aceste convulsii se resimt în lumea și în familia Eevei și a lui Mahte. Simpatizant al socialiștilor, terorizat de setea de răzbunare a Albilor, Mahte pleacă peste graniță și se alătură mișcării Roșilor, iar mai târziu, dorind să se întoarcă acasă, va ajunge într-un lagăr de prizonieri și va fi tratat ca trădător. Printre întâmplările de zi cu zi, pe Insulă se întrevăd urmele terorii albe, ale intervențiilor detașamentelor de luptă ce ucid fără discernământ, ale traficului de arme, ale lipsei de hrană, ale dezbinării. Destrămarea visului socialist înseamnă pentru o parte dintre finlandezi fuga în Rusia și apoi „trădarea” stalinistă – deportarea sau dispariția fără urmă.
E multă suferință, când nu poți ocroti nimic din toate astea, când nu poți face nimic.
E în romanul Katjiei Kettu nu doar recuperarea unei istorii ce a lăsat răni adânci, ci și curajul de a vorbi în contrapondere, de a face dreptate și celeilalte părți, învinșilor istoriei. E hotărârea de a arăta realitățile sociale împilatoare, sărăcia, ipocrizia politicienilor, apariția organizațiilor paramilitare, cruzimea cu care au fost tratați cei ce au fost de partea Roșilor. De a vorbi despre uciderile în masă, violuri, foamete. Pe Insula situată la câțiva kilometri de Karelia, unde granița se tot schimbă, totul trebuie luat mereu de la capăt, căci amenințarea e permanentă. Nu există vinovați și nevinovați, doar lupta unora pentru putere și a altora pentru supraviețuirea în malaxorul nemilos al istoriei. Doar răul care se află în om. Și căruia Mahte îi opune o permanentă blândețe. O bunătate ce nu se frânge niciodată, dar care e bunătatea unui om resemnat cu gândul că lumea nu e un loc drept. O bunătate ce stă în picioare pentru că lângă el e neîmblânzita Eeva, a cărei forță se hrănește din iubire, din responsabilitate, din voința de a merge mai departe. Chiar și după noaptea în care, plecată pe urmele soțului peste graniță, este prinsă de oamenii lui Hartikka, de Albii de care nu se poate apăra; chiar și după ce își îngroapă în vatra casei copilul nedorit, rod al acelei nopți în care o ceată de bărbați i-au pus pistolul la tâmplă obligând-o să nu mai fie doar femeia celui pe care îl iubește; chiar și după ce mâna lui Mahte îi mângâie mâna, încercând să alunge demonii acelor timpuri și să răscumpere plecarea lui de acasă; chiar și după ce va fi nevoită să își dea fiica drept slujnică, să accepte înstrăinarea ei, ura pustiitoare ce vine din imposibilitatea de a-și ierta părinții fiindcă nu au putut-o proteja; chiar și după ce o salvează pe Tita de violența unei căsnicii în care s-a aruncat cu orbire; chiar și după ce își vede băiatul, trimis pe front împotriva germanilor, întors fără un picior și cu mințile tulburate, ajungând să caute uitarea în băutură și să vorbească doar graiul ciorilor. Rănile brăzdează viața Eevei și a lui Mahte, dar e în ea statornicia unei înțelegeri a bunătății și a rostului. Nimic nu a fost ușor, nimic din lumina promisă în primul moment în care li s-au întâlnit privirile nu s-a revărsat asupra lor, dar ceea ce rămâne din zbaterea care le e viața sunt grija permanentă pentru celălalt și o stabilitate ce își are rădăcinile în refuzul de a abdica de la iubire și demnitate.
Când nu mai ai cuvinte, se cască un hău, o sălbăticie neobosită, plină de uscăciuni, inodoră, un smârc pustiu ce stă la pândă, pe care, dacă îl atingi cu vârful piciorului sau cu cizma de cauciuc, nu se sfiește să te înghită. În universul lipsit de cuvinte nu există nimic care te-ar chema pe nume, murul pitic nu înflorește acolo, renii nu zburdă, e doar teama că niciodată nu se va întâmpla nimic.
Povestea lor va fi descoperită cu ajutorul Pisicii, cea care călătorește din timpul Eevei în cel al Scriitoarei, femeia care se confruntă cu alte forme ale răului, ale abuzului și ale pierderii identității decât străbunica sa. În cazul ei, pierderea se naște din dezrădăcinare și dezamăgire, dintr-o poveste de iubire neîmplinită, transformată în muncă și hotărârea de a fi independentă – o traumă asupra căreia nu se insistă, dar care o va conduce la o relație abuzivă, la depersonalizare, la predarea în fața unui bărbat indiferent, egoist, lipsit de scrupule. Printre rânduri se întrevăd manipularea, transformarea atașamentului într-un raport de subordonare, șantajul sentimental, umilința, înstrăinarea de vechiul sine. Cu subtile observații legate de condiția de femeie – nevoia de a fi protejată, de a avea încredere, de a deveni mamă. Cu abdicarea de bună voie – mai întâi ca joc și cochetărie, apoi cu pierderea libertății. Ca reacție la manipularea celui căruia i te-ai abandonat. Cu neputința de a mai reveni la tine. Cu iluzia că un copil ar putea schimba ceea ce e disfuncțional. Cu pattern-uri comportamentale și psihologice. Apoi cu trauma pierderii unei sarcini. Cu sentimentul de vinovăție, de gol, de inutilitate. Cu constrângerile vârstei și înțelegerea eșecului. Cu indiferența celui pe care l-ai ales la un moment dat și care transformă despărțirea într-un iad birocratic, într-o ruinarea a personalității tale, în dorință de răzbunare. Fiindcă ea, femeia, ar fi trebuit să se lase modelată, transformată din ființă autonomă într-o prelungire menită să slujească ego-ul bărbatului dominator, din Scriitoare în femeie-accesoriu. Cu căderea psihică după pierderea copilului și linșajul mediatic la care este supusă după apariția ultimei cărți – cea în care abdică definitiv în fața bărbatului, instrumentul lui de răzbunare. Povestea Scriitoarei e o poveste despre formele abuzului emoțional și fizic. Despre condiția de femeie, nevoia de a crede și de a fi ocrotită, instinctul stabilității și al maternității. Despre fragilitate într-o lume în care familia a devenit un construct labil, iar relațiile sunt disfuncționale.
Un blestem care a fost rupt.
O minune în care te poți ghemui pentru o clipă. Doar pentru o clipă, înainte ca lumea să fie din nou aspră.
Zbaterea depășirii unei traume e linia ce leagă cele două povești și cele două lumi. Pentru personajele Katjiei Kettu, existența e o permanentă luptă căreia îi poți face față prin iubire și devotament (Eeva și Mahte) sau prin revenirea acolo unde îți sunt rădăcinile, acolo unde a început totul (Scriitoarea). Pentru a descoperi cine au fost ai tăi. Ce li s-a întâmplat. Pentru a înțelege ce moștenire ți-au lăsat, cine ești. Pentru a încerca să te vindeci.
Un roman despre oameni – despre ceea ce devine salvator și contează, dar și despre nedreptăți, instinctul de a ucide și tentația răului e Investigațiile unei anumite pisici (tradus de Paula-Livia Cozma). O carte în care în existența unora pulsează încă suflul unor credințe arhaice, al unei mitologii în care duhurile răului pot fi îmblânzite și echilibrul poate fi recuperat, în care granița dintre lumea de aici și o alta poate deveni permeabilă. Nu în ultimul rând, un omagiu adus cuvântului – ca formă de supraviețuire, ca legătură între generații, ca mod de conectare cu ceea ce e profund în noi și în jurul nostru.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
