Cu vitalitatea puternică și răsunătoare a prezentului, în care se regăsește inevitabil orice tânăr prins în agitația confuză, excentrică a lumii unde absurda coexistență a sfinților și a capitalismului pare să fie la ordinea zilei, poeziile Ioanei Tătărușanu emană o forță electrică, imposibil de îmblânzit, în care trăirile contradictorii, decupate din repertoriul eterogen al existenței se întâlnesc și se ciocnesc de firescul și scurgerea inevitabilă, deseori insesizabilă a vieții. Versurile pulsează sub ecourile intense ale unei lumi în care Eva nu cunoaște paradisul sau infernul, dar le identifică în zvâcnirile unei generații unde viața se construiește din măruntele păcate și dreptăți, din plăceri trecătoare și insignifiante, din dezacorduri și suprapuneri ale umanului ce încearcă să supraviețuiască absurdului societății. Ceea ce impresionează citind poemele Ioanei Tătărușanu este modul în care versurile reușesc să radiografieze minuțios și atent prezentul, surprinzând astfel realitatea confuză și haotică, perindarea prin viață a omului, a celui care încearcă să se adapteze fluidității lumii.
Leafa ta, profesorașă, e o seară de mangleală–n/ clubul Boa, mi-a zis, cândva, Școlarul,/când și-a trântit lucrarea pe catedră/și-a șters-o fâlfâindu-și bucla princiară.
Jonglarea cu multiple imagini și gesturi, alternarea elementelor profunde, spirituale cu cele ce țin de firescul existenței conferă versurilor un echilibru prin care se configurează și se trasează linia subțire dintre realitate și transcendent, dintre paradis și infern, dintre adevărul interior și cel al lumii, acestea ciocnindu-se permanent în societatea modernă a tinerilor debusolați, care trăiesc într-un prezent asfixiat de superficial, de singurătate și unde „obiectele nu au contururi strălucitoare și cărțile nu „(îi mai)” conectează la voluptatea electricitatea prăpastia” despre care poeții scriu cu nostalgie amintindu-și de „anii care au încetat să le vorbească”. Astfel, Ioana Tătărușanu reușește, prin poemele sale, să creeze o imagine nefinisată, necruțătoare a lumii moderne, în necontenita fugă spre nicăieri, unde tinerii sunt înghițiți cu ușurință de acest tumult al prezentului și unde Eva încearcă să îi mângâie pe „nemângâiați”, pe tineri, pe cei care mai pot fi salvați. (Antonella Malfara, redactor-șef Alecart)
Eva
(după Adam, un poem de Ion Vinea)
I
Nu-mi amintesc de niciun paradis,
nu-mi văzură ochii niciun drac,
iar cu moșneagul cel ne-nduplecat
nu cred să îmi fi dat capace.
Dar plesnindu-l ca pe-o târâtură-n ring,
simt iarăși un blestem în țeastă.
Leafa ta, profesorașă, e o seară de mangleală–n
clubul Boa, mi-a zis, cândva, Școlarul,
când și-a trântit lucrarea pe catedră
și-a șters-o fâlfâindu-și bucla princiară.
Memoria scoate capul doar prin glastră,
își scutură zulufii și împrăștie praf de cretă.
Dorm și mănânc pe-ndestulate,
mă culc gândind la încă o zi cu prinos;
surâd cu zâmbetul suspect al cerșetorilor din fața Catedralei
fiindcă ceea ce primesc trebuie să dau,
altfel nu se poate.
Știu să întorc clătite fără să mă ard,
să fac mătănii știu și nu le fac doar la nevoie.
Arunc căutături mai aspre ca ștergarul cu Răpirea din Serai,
deși n-am pieptănat ciucurașii covoarelor și
n-am îndreptat milieuri pe televizor;
Sunt chivuță și vânzătoare de rujuri, fată la strană și dansatoare pe cuburi,
mângâi pe nemângâiați, slobod pe cei afurisiți din închisorile de sticlă
unde-au jurat credință altui Dumnezeu afară de mine.
Nu știu pe de rost Capitalul, dar pot să-ți povestesc
cum și-a pierdut împăratul hainele și prințesa somnul
perpelind saltelele deasupra bobului.
Sunt gata la orice vicleșug
și toate îmi sunt gata mie.
În fiordul unei școli de cartier
am ancorat golașă ca un pui zburlit în plasă.
Cămașa s-a zburlit printre alte treninguri de mătasă
când m-am trezit, sustrasă,
lângă portarul ce-mbia fumătoare precoce
cu melasă.
II
Pe băncile din fața școlii și-n cele
scrijelite cu nume de băieți și fete de la facultate
îmi frâng mâinile ca o apucată.
Aici, sfinții vorbesc despre capitalismul târziu,
inventează strigătul de luptă, cornul și buhaiul,
își tuflesc căciulile pe căpățâni
și brânza în burduful cu merinde
pornind să-și întemeieze fortăreața în pădure la Peșteana.
mă cântăresc din ochi ca pe-un câine gata să înșface.
Și chiar înșfac.
Portarul, puțin surescitat,
mă-ntreabă dacă vreau melasă.
Nu, avă, spre chioșcul tău fug iepurește fetițe
visând la farurile perlate ale mânjilor iuți și viteji
pe care tu, între spital și azilul de noapte,
îi visezi.
Iată-mă-s, bună de-un chiot izolat, nu anarhic,
lupoaică hulpavă la gestul tău romantic.
Mă ispitesc leproșii și speluncile,
În ochii lor întrezăresc mărunte păcatele
și toate cele drepte.
Vreau să nu-mi văd ultimele trepte
Spre înălțare, apoi declin,
să-mbătrânesc și să-mi revin.
Mai bun paharul tău cu sputa de melasă,
mă face să mă simt acasă.
Adam, cotoi cu limba preschimbată-n dinți,
înșfacă-mă și haide să m-alinți
când școala-i ferecată și fetele cuminți
își scapă sufertașele în poală la părinți.
- AICI puteți citi poezii de Andrei RUSU, AICI – poezii de Denisa Grădinaru și AICI– poezii de Alina Vițel.
Ioana Tătărușanu (n. 2001, Iași) este masterandă la Facultatea de Litere din București. În liceu, a fost redactor-șef al revistei „Alecart”. A participat la festivalurile „Poets in Transylvania”, „Festivalul de Literatură de la Timișoara” și „Poezia e la Bistrița”, a publicat poezii, cronici, studii în reviste importante de literatură. În prezent este junior editor al revistei „Poesis Internațional” și solistă a formației Taraf Flamenco.
