„M-am gândit, nu fără încrâncenare, la rându-mi, cum i s-ar putea explica unui asemenea elev o ordine a priorităților care i-ar așeza, temporar, accederea către grandioasele universități ale lumii pe plan secundar. Fiindcă, nu-i așa, limbajul de lemn al învățământului pe hârtie, rostogolit de toate portavocele după nevoie, ne învață că elevul și nevoile sale trebuie să se afle în centrul procesului educațional. Dar ce înseamnă asta?”
Aceasta nu este o intervenție care să listeze și să justifice toate motivele pentru care greva din învățământul românesc își are îndreptățirea și, sperăm, folosul. În acest sens, mai nimerit ar fi să ascultăm și să cumpănim opiniile profesorilor, culegându-le direct din stradă ori selectând din panoplia luărilor de poziție, mai înverșunate ori mai domolite, care împânzesc zilele acestea internetul.
Mai sunt câteva zile până când voi absolvi Facultatea de Litere alături de zeci de colegi între care nu toți cei ce optează pentru intrarea în învățământ o fac din lipsa unei alternative imediate. Deși mulți sunt și aceștia. Cum destui suntem și cei care, pregătindu-ne lecția finală pentru încheierea modulului psihopedagogic, am schimbat săritori idei năstrușnice, planuri de lecție migălite cu entuziasmul despre care ni se spune, la fiecare pas cucerit, că va pieri, că va obosi.
Diploma de licență nu-i permite unui tânăr absolvent să predea decât până la clasa a zecea, astfel că avem încă a întâlni la clasă elevii care, în pragul examenului de bacalaureat, invocă intrarea la prestigioase universități din Occident pentru a urgenta încheierea grevei. Și, dacă privim atent, pentru a-i sugera futilitatea. M-am gândit, nu fără încrâncenare, la rându-mi, cum i s-ar putea explica unui asemenea elev o ordine a priorităților care i-ar așeza, temporar, accederea către grandioasele universități ale lumii pe plan secundar. Fiindcă, nu-i așa, limbajul de lemn al învățământului pe hârtie, rostogolit de toate portavocele după nevoie, ne învață că elevul și nevoile sale trebuie să se afle în centrul procesului educațional. Dar ce înseamnă asta? S-ar putea să ne fie mai evident ca oricând în aceste zile răspunsul, când unui absolvent de clasa a douăsprezecea nu-i poate clinti nicio abstracțiune din discursul-marotă al viitorului educației, al ocaziei pentru schimbare, convingerea că el trebuie să plece la studii cât mai repede și cât mai departe. Orice-ar fi.
Rezerve am și față de parametrii stilistici ai discursului de pancartă, fiindcă deseori conținutul lor invită la maniheisme statuare în spatele cărora stau oameni cu pălării multicolore. Nu cunosc pe cineva care să fi scris mai mușcător despre subiect decât Radu Cosașu, să zicem în colecția de texte Anti-damblale, și nu cred că greșesc atunci când afirm că profesorii noștri și politicienii ar avea de câștigat trăgând cu ochiul la scrisul lui Cosașu. Însă există, iată, și situații care invită nu la trasarea liniilor, ci de-a dreptul a hotarelor în nisip; pentru a putea reveni, în brațe cu limpezite conștiințe, la nuanțări.
S-ar cuveni să ne gândim, așadar, de ce atâția elevi de optsprezece ani, la braț cu părinții lor, nu înțeleg de ce e necesar să facă pasul lateral și să arunce privirea pe fereastra trenului de viteză care aleargă spulberător către cariera visurilor lor. Fiindcă ei sunt viitorii absolvenți pe care școlile îi vor primi apoi, cu lauri și interviuri de natură să-i motiveze pe colegii mai mici, în revistele școlare și pe primele pagini ale site-urilor îmbietoare de prezentare a colegiilor de succes din țară. Sub citate motivaționale despre reușită și profesionalism vor sta și mulțumiri pioase către profesorii din liceu, cei care le-au ghidat drumul și le-au sădit pasiunea pentru învățătură. Nu vor fi decupajele acestea, retrospectiv, o formă de sfidare întocmai la adresa profesorilor?
Dacă nu veți găsi gândul meu idealist, desprins de realitatea care urgisește, propun, pentru momentele de deznădejde, oboseală și acreală, popasul (dacă nu revenirea) la literatură. În anii ’80, vremuri de care nu ne despart drastice și decisive fapte, nu puțini dintre poeții formați în jurul Cenaclului de Luni și al fenomenului optzecist ieșeau de pe băncile facultăților de litere și erau detașați pe coclaurile țării, înfruntând navete istovitoare și având de-a face, de pildă, cu fenomenul abandonului școlar nu în mai puține rânduri decât sunt acum nevoiți să o facă profesorii care activează în mediul rural. Unii dintre noi avem bunici care povestesc cum, după orele de curs, luau satul la pas și căutau părinții elevilor pe care nu îi mai văzuseră în bănci cu săptămânile ca să-i convingă să-și trimită copiii de pe câmp la școală. Eu, una, am o asemenea bunică. Aceeași structură exista și în poeții despre care aminteam mai sus: Alexandru Mușina, Mariana Marin, Aurel Dumitrașcu; nu fără deznădejde, obidă, furie.
Azi, a le reciti literatura înseamnă și a câștiga un prieten. Dar cine să stea, să răsufle?
Lecția a patra. În clasă.
Alexandru Mușina
instrument multilateral cu grijă lipesc
cartea alb-gălbuie de catalog etamină motive populare
copiii ăştia au nişte părinţi minunaţi artizanatul local
exportă în japonia sua germania etc e drept
îi cam bat îi pun la rînit la cartofi nu-i lasă
la şcoală îi fac uneori la beţie nu-i nimic
aceasta-i sarcina mea ce sigur sună blachiul
pe betonul proaspăt spălat nobila misiune
pluteşte ca o aureolă pe fruntea tot mai înaltă bonjour
mes élèves
bonjour camarade professeur ia te uită iar nu au cretă
stai cuminte şi jap instrument indispensabil alb-gălbui
deschideţi
cartea la pagina 13 jap ha ha cum mă iubesc
instrucţie şi educaţie zicea grasul ăla terorizant jap
cam demagog dar avea jap dreptate pedagogia avem
o datorie de onoare tourner
a întoarce a învîrti jap a se învîrti dragul meu pune mîna
pe carte
şi nu te rînji la mine jap ha ha nu scrie în frunte
cum se citeşte ai stai jos bine trei jap au revoir mes élèves
au revoir camarade professeur uaeiiiii ce entuziaşti
sînt tinerii ăştia cîtă energie blachiul sună
cristalin pe betonul proaspăt spălat precis
iar nu au adus ăştia de sus banii birocraţi
nu ştiu ce-i munca proşti domnule proştiproştiproşti
trîntesc catalogul las să cadă
instrumentul indispensabil alb-gălbui în gura ştirbă şi neagră
a servietei diplomat 314 la munte sau la mare în
orice-împrejurare
*Ioana Tătărușanu, fost redactor șef Alecart și absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă în anul III la Facultatea de Litere, Universitatea din București, Junior-redactor la „Poesis International”. Ca poetă, Ioana a avut lecturi publice la mai multe festivaluri internaționale de literatură.
