Poemul care nu poate fi înțeles. De vorbă cu sticla poeziei

Existența poetică a lui Ion Mureșan în Poemul care nu poate fi înțeles se construiește tocmai în această direcție, a complexității în construcție și a afluenței de nuanțe și amprente lirice de sorginte distinctă, de la un romantism aproape inocent și ludic, trecând prin etapa unei somnolențe acut misterioase și ajungând la ostentații grele ale cuvântului și ale trăirii. Complementaritatea lor este urmarea unui echilibru jucat al omului și a unei distinse apropieri dintre poet și cuvânt.

E seară, e târziu, mi-aud iubita/ în rochie de sticlă printre flori.

Fragilitatea devine un exponent experimental care gravitează și se preumblă neautohton deasupra unei alte fragilități. Sticla deasupra florii, fragilitatea îmbrățișând și planând (de)asupra vulnerabilității conduc împreună către o schimbare de ton, ritm și iluzie. Mormintele se bâlbâiau fericite în cimitire. Încadrarea versului în contextul general al poematicii lui Ion Mureșan poate fi ușor developată sub forma unei cotituri bruște, adesea antinomice cu ceea ce depășește, sau ca o bâlbâială sacadată, dar coerentă și verosimilă care tremură, însă nu se îndoaie și față de care veștejirea e tăcută, dacă nu absentă. Aici moartea nu e inertă, ci se zbuciumă lent, sigur și împăcată în sine și cu filoanele exterioare către care se îndreaptă. Peisagistic, versul lui Ion Mureșan cuprinde moartea ca în vălul unui doliu luminos, unde soarele s-a micșorat, migrează spre dispariție și stabilește granițele amintirii. Adu-ți aminte, dar adu-ți aminte soarele mic,/ soarele mic și negru s-a dus demult/ peste deal.

Sticlă între degete de sticlă

Fascinația pantei rămâne o constantă, fie că mișcarea se produce ascendent sau descendent și ea nu rămâne doar mărturia semnificativă a culorii mortuare, care poate fi lumină și întuneric deopotrivă și, în același timp, soare. Dealul lui Ion Mureșan este, de asemenea, făgașul olfacției incisive, pătrunzătoare, aspre. Diminețile au mirosul lor, candoarea lor vicleană și pământul se acoperă dintr-odată de un iz spirtos parcă primordial. Zorii apropiindu-se peste dealuri ca un grup/ de femei înotând vesele/ într-o baltă de spirt medicinal. Senzația vizuală se potențează atunci când generozitatea spațiului poetic este comparată cu amplitudinea celui existențial, astfel că echilibrul se zdruncină la rându-i, amintind de absențe, de lipsuri și de inadvertențe. iar gura mea se apropie de poezie ca de un snop/ de urzici,/ iar lucrurile acestea îmi amintesc de lucruri/ pe care nu le-am văzut niciodată. Senzația tactilă, mâncărimea afectivă pe care prezența poeziei o produce urzică sufletele tuturor celor care pot înțelege, iar pentru cei care își pot apropia gurile de minune, rămân cuvintele. Degete de sticlă pe sticlă,/ Sticlă între degete de sticlă,/ Buze de vin negru pe vin,/ Vin între buze de vin negru. Între spirtul femeilor vesele și vinul negru e doar un pas care reiterează fragilitatea, vulnerabilitatea și senzația de incert pe care ludicul schimb de cuvinte îl produce. Electrizarea subită se produce odată cu intermitențele omniprezente ale sticlei. Pielea (degete) se transformă la rândul ei într-un soi de sticlă umană și sticla se umanizează în acest schimb și devine piele. Din ambele perspective, poezia are același chip incalificabil, rămâne aceeași entitate de neînțeles. Trupul meu îmbătrânit într-o neagră dantelă îl înfășor/ și uitându-l pe veci, îl renasc. Când îmbătrânirea survine inevitabil, sticla se opacizează până la o a doua renaștere și secretă un exces de exactitate pentru care omul plătește cu nefericirea și mai apoi cu moartea. Exactitatea unui ciclu repetitiv, ca un surplus și ca o povară.

E prăpăd/ și purpură

Într-o notă profund actuală, Poem de dragoste este o reinterpretare mult mai acidă, mult mai verosimilă a poeziei blagiene Trei fețe. Aceeași trecere prin toate etapele existenței, însă neutralitatea și distanța de privitor obiectiv și nemuritor se schimbă aici, pentru că persoana întâi este îmbrățișată și asumată în mod total. Am ajuns în miezul delirului, am ajuns în sacul/ de păr,/ am ajuns în uterul de gheață din care ies/ furnici roșii,/ am ajuns între bătrâni, am ajuns în casa părăsită,/ am ajuns să-ți sărut ochii mustind de sânge/ ca paturile din clinica/ unde, tineri fiind, am curvit. Se adaugă senzația unei boli permanente și indiscutabile, începând de la glacialitatea uterului de gheață, la paturile din clinică și ochii care sângerează. Între timp, Dumnezeu clatină amarnic păcatele. E prăpăd/ și purpură. Atunci când dragostea și boala se întâlnesc, nebunia, freneticul și tendințele de reformulare a lumii se extind acaparator, pentru că oricine se naște este vulnerabil și spășit în fața bolii. E ca o poartă de spital plutind lin peste o uzină/ prosperă,/ iar sânii ei, o Doamne, sânii ei sunt ca ochii lui Lenin/ nebun. Opintelile nevoii de a comunica, de a fi iubit, de deschidere și închidere născătoare duc adesea fie la extrema extazului temporar, fie la cea a păcatului generat de renunțare, plictis și indiferență, astfel că limitele de exprimare fericită și în echilibru ale vieții sunt la fel de relative ca ființa printre care ele există. Scârțâind, tras de bivoli, un car negru trece/ printre paturi/ și aici discuțiile încetează. Plângem cu lacrimi/ de sânge, / căci nu toate sunt inexprimabile și nici toate exprimabile.

mireasa de lemn

Identitățile sunt oscilatorii mereu și diverse. Ființa e fie un înger cu apucături de avocat, căruia i se clatină, deci, imparțialitatea divină (pe cine apără?), fie o rudă îndepărtată a mea, caz în care omul s-ar afla prea departe de el ca să se mai poată (fie și) autoapăra. De aici încolo, imaginile, senzațiile, stările se reiau sistematic, însă construiesc un abur plutitor, bolnăvicios, de lumină putredă și de suferință în stadiu terminal. Vinul luminează cu luminițe, în timp ce o groapă se naște în aerul altei gropi și așteaptă să devină iarăși un mormânt care se bâlbâie fericit. Și, după toate aceste considerații privitoare la povara și extazul existenței, capul ni se înclină din nou, mai flămând, asupra poeziei și asupra a ceea ce ea poate exprima, în ciuda claustrării sale veșnice înăuntrul său. Eu lucrez la poemul care nu poate fi înțeles (…) El este mireasa de lemn (…) Mă așez la rând, după sute și sute de oameni,/ să pot  vedea și eu, măcar spre sfârșitul zilelor mele, poemul tămăduitor, poemul care nu poate fi înțeles. Vindecarea răsare ca o auroră boreală și stăruie prin lipsă, iar singularitatea izolată a acelui poem care nu poate fi înțeles adâncește o suspiciune și gândul reprimat că bătrânețea și tămăduirea pot parcurge acest drum mână în mână. Mireasa de lemn este poezia, dar sunt alături de ea și cuvântul și omul. La confluența lor se naște poemul care nu poate fi înțeles.

 

*Articol preluat din Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului „Poezia e la Bistrița”(12-15 iulie)

Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Grafica, inspirată din poezia lui Ion Mureșan, este realizată de Ioniță BENEA.

 

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.