Singur, singur, singur
Iorgu e un spectacol provocator, curajos prin ceea ce își propune și, categoric, necesar. Este, trebuie spus de la început, o adaptare după romanul omonim al lui Adrian Jicu și nu putea exista un context mai fericit de „a ieși în lume” decât în timpul Festivalului Național de Poezie Bac-Fest, deschizând, totodată, Bacău Fest Monodrame.
Iorgu nu e o montare care să facă plecăciuni imaginii de manual a lui Bacovia și nu intenționează să îi ridice vreo statuie. Dimpotrivă, caută un echilibru între punctul de plecare și distanța/libertatea pe care Matei Lucaci-Grünberg o poate lua față de acesta. Ceea ce ajunge la noi de pe scenă implică o dublă „trădare”: a textului lui Adrian Jicu (dramatizat, din care Matei Lucaci-Grünberg a decupat ajungând la „propriul text” pe care își întemeiază munca de regizor) și a biografiei lui Bacovia ce, evident, în roman este bine documentată, dar ficționalizată. O dublă subiectivitate oglindește așadar adevărul de viață bacovian, relațiile de familie, târgul de provincie, peregrinările de la Bacău la Iași și apoi la București ale poetului, inadaptarea lui, contextul epocii. Extrem de interesant și de dificil de realizat e acest amestec între realismul impus biografic și latura care ține de sugerarea universului poetic bacovian și a interiorității poetului. Mai precis, ce e real și ce e joc, mască, butaforie în omul și în „personajul” (de fapt, personajele) Bacovia. Mi-a plăcut mult dimensiune spectaculară a vieții care fisurează eșafodajul realist și în care Matei Lucaci-Grünberg mizează pe carnavalesc, pe butaforie, pe grotesc, pe distorsionarea realității pentru a surprinde un anumit tip de sensibilitate alienată, o privire distorsionată, o distanță ce se insinuează pe neașteptate (deși e mereu acolo) între lume și percepția asupra lumii. Tot ce vine din direcția aceasta a îngroșării liniilor, a caricaturii, a ironiei coroziv-subversive mi s-a părut a constitui linia de forță a spectacolului și cred că putea fi mers și mai departe, și mai apăsat.
- AICI – o recenzie a volumului IORGU de Adrian JICU!
Nimeni, nimeni, nimeni
Sunt câteva scene care mizează exact pe linia ambiguă dintre grotesc și coșmaresc, dintre absurdul realului și intruziunile artificialului. De la imaginea bâlciului, cu figurile lui stranii, la acea a spectrelor ce par a-l bântui în timpul bolii din copilărie, de la fantasmele ce poartă cu ele presentimentul eșecului la întâlnirea cu cele două prostituate fascinante pentru adolescentul ce descoperă brusc plăcerea și derizoriul existenței, coexistența libertății și a măștilor, de la contactul cu dimensiunea magică a descântecelor până la distanța deformatoare și necesară uitării pe care i-o dă alcoolul, de la uriașul spectacol al unei societăți care trăiește ca pe o uriașă scenă de teatru în care discursul e gol, în afara convingerii (sau se transformă în funcție de constructul ideologic al epocii) până la momentele în care micul Gabriel poartă în sine și în lume o naivitate foarte apropiată de debilitate (sunt excelent construite și interpretate toate scenele în care Briel e deopotrivă inocentul neatins de cădere, un soi de bufon și o ființă ce refuză să crească, să se supune imperativului realității), totul în această direcție face din Iorgu un spectacol extraordinar. Tocmai figurile tâmpe, regulile absurde, cuvintele goale constituie exasperantul spectacol al vieții pe care regizorul Matei Lucaci-Grünberg reușește să-l redea cu subtilitate. La care se adaugă mahalaua, cu lătratul lugubru al câinilor, ploaia, cortegiile funerare și gesturile ceremonialului bisericesc, viermuiala continuă a străzilor bucureștene, ridicolul și meschinăria intereselor mic burgheze, pulsiunile inimii și ale cărnii – o întreagă panoplie de gesturi care reverberează în ființa lui Iorgu și se suprapun peste imposibilitatea adaptării, peste umbra eșecului, peste continua lovire de limitele sinelui, de o fragilitate și o sensibilitate exacerbate, de continua înstrăinare. Se lucrează mult cu sugestia, cu imagini proiectate sub forma unui joc de umbre pe fundal (poate cea mai frumoasă e aceea a crucilor parcă agonizând, căzând și ridicându-se continuu, într-o mișcare hipnotic amenințătoare), cu sonorități ce sparg liniștea fragilă a sinelui recuperând datele unui real în care vacarmul și neliniștea își dispută întâietatea.
În această lume cu contururi fluide, Iorgu, devenit Bacovia, copilul, tânărul și bărbatul matur, omul și poetul, trupul și mintea par a se afla într-un permanent contact alienant cu realitatea. Spectacolul păstrează o netă dimensiune realistă, dar aceasta mi s-a părut mult mai puțin interesantă, cu un ritm care uneori trenează și decupaje între care trecerile nu sunt întotdeauna motivate/susținute de o coerență interioară. E adevărat că nu reușesc să văd spectacolul (nici ce s-a întâmplat pe scenă, nici ceea ce am păstrat în memorie) prin ochii unui spectator „inocent”. În background am avut aproape permanent universul romanului lui Adrian Jicu și există și o presiune suplimentară pusă de o anumită apropiere de opera și de biografia lui Bacovia, de discursul critic despre aceasta, de familiaritatea cu versurile poetului. Deci nu pot să îmi dau seama cât de coerentă și de convingătoare e lumea pe care actorii băcăuani și Matei Lucaci-Grünberg o propun celor care vin strict pentru a se bucura de spectacol.
- AICI îl poți asculta pe George Bacovia recitând poezia RAR.
Tremur, tremur, tremur
Deși mereu printre oameni, personajul Bacovia din spectacolul băcăuan e mereu singur, mereu străin, incongruent cu așteptările celorlalți, un copil mare, refuzând (sau incapabil) de a urca în ierarhia socială, un inadaptat – inclusiv în relația cu Agatha (care preia de la un punct o atitudine maternă, deși în esență personajul interpretat de Eva Cosac e o Agatha de o extraordinară candoare și vitalitate, neatinsă de dezamăgiri), destul de departe de pragmatica și tenacea Agatha Grigorescu.
Foarte interesant mi s-a părut „dialogul” între diferitele vârste ale personajului, scindarea între Iorgu/Iorguț (cum îl numește mama), tânărul care nu va fi niciodată Gheorghe (nume de botez ales de tată, suprapus peste ideea de autoritate și rol social de la care Iorgu se abate constant), poetul devenit datorită lui Macedonski cunoscut de toți ca Bacovia. Ipostazele/ vârstele sunt personajului sunt interpretate de actori diferiți (accentuându-se ideea scindării, a măștilor), însă tuturor li se imprimă aceeași aură de inadecvare față de cerințele realității. Ideea unui personaj care nu e nici pe deplin în afară, dar nici complet înăuntru, care devine spectator al propriei vieți și pe alocuri comentator al ipostazelor succesive exprimă nu atât alienarea, scindarea interioară în multiple personae, cât mai degrabă privirea detașată (dar nu întru totul), un sine care vede de la distanță traiectoria propriei existențe. Discursul e uneori constatativ, alteori încărcat de o undă de tristețe, de o înțelegere pe care doar luciditatea cea mai tăioasă (contrapondere la pierderile contactului cu realitatea, la fuga de ea) o poate da. Mi-a plăcut că în pielea lui Iorgu/Iorguț/Bacovia au intrat atât de actori, cât și de actrițe (Minodora Broscoi, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz, Eliza Noemi Judeu). Nu doar despre vârste și roluri este vorba în această alegere a lui Matei Lucaci-Grünberg, ci despre vulnerabilitate, euri și măști, despre pierdere și recompunere. În final, când cele două ipostaze ale lui Bacovia (persoana „reală” și cea care își spune și își privește propria viață și propria poveste) se întâlnesc și par a se regăsi în gestul mâinilor care mângâie obrazul celuilalt e un tulburător rămas-bun, dar și o sugestie a unei ființe ce a trăit mereu între, fragilă, înstrăinată de adevăratul lui sine – cel la care a ajuns (sau de care a fugit mereu), inclusiv prin alcool.
Printre replicile actorilor (la fel ca în romanul lui Adrian Jicu) răsună (aproape la fel de discret și de stingher ca prezența în propria viață a lui Bacovia) câte un crâmpei de vers, constant fiind acel Singur, singur, singur… (la un moment dat spus pe multiple voci, semn al depersonalizării, dar și al unui adevăr care vizează destinul tuturor, nu doar pe cel al poetului). De altfel, în finalul spectacolului vocea lui Bacovia coboară peste spectatori din înregistrarea făcută în 1954 și ne lovește cu tot adevărul uman al unei vieți în care vulnerabilitatea și măștile au coexistat.
Nu, nu te poți vindeca de cine ești.
Sunt, așadar, în Iorgu multiple fațete ale omului Bacovia, dar și imaginea reconstituită a celui care este pentru toți poetul Bacovia. Suficient pentru a nu rata spectacolul actorilor băcăuani regizat de Matei Lucaci-Grünberg. Un mare plus, de asemenea, pentru scenografia semnată de Iuliana Vîlsan și de asistentul ei, Carl-Angelo Kivu.
- Citește AICI impresiile alecartienilor despre BAC-FEST 2026!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Sursa foto: pagina de facebook Teatrul Municipal Bacovia
