Ipostaze ale profesorului în trei filme: Cercul poeților dispăruți , Clubul împăraților și Good Will Hunting

Un profesor bun este cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e cel care e capabil să admire. (Andrei Pleșu).

Așa cum calitatea clădirii depinde de calitatea cărămizilor, după cum susțineau Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu în dialogul lor de duminică despre educație, și o construcție e durabilă în măsura în care investești de la început în ceea ce va fi. Un profesor bun este cel care știe să se pună la dispoziția elevilor, știe să empatizeze cu ei, să le înțeleagă universul, să le cultive interesele care îi animă. Capacitatea unui profesor de a se transpune în ființa elevilor săi, intuindu-le nevoile și vibrând odată cu ei, nu poate să stârnească decât admirație.

Cercul poeților dispăruți

Profesorul de literatură engleză, John Keating, personajul principal din filmul Cercul poeților dispăruți, îi îndeamnă încă de la primele întâlniri pe elevi să rupă paginile de început ale manualului, considerându-le maculatură pentru coșul de gunoi. Aflăm în final că foile au fost smulse doar până la capitolul romantism, pentru că de acolo începe viața. Gestul profesorului nu este menit în primul rând să stârnească o reacție de apropiere între sine și clasă, să le scurtcircuiteze conștiința prin raportare la modul desuet al celorlalți de a preda o anumită materie, ci e o pledoarie pentru nonconformism și trăire asumată prin căutarea sinelui. Orele lui sunt inedite și discuțiile se deschid spre sfaturi de viață, nu doar spre analiza literară:

Nu contează ce v-au spus alții; cuvintele și ideile pot schimba lumea.

Profesorul de literatură engleză este așadar, carismatic și încearcă să rupă tradiția conservatoare a colegiului, să le transmită copiilor bucuria poeziei, entuziasmul descoperirii de sine și cultura criticii, gândul până la capăt pe marginea unei idei. Felul său de a problematiza este în antiteză cu canoanele constrângătoare ale familiei și ale școlii de modă veche, „soluția” oferită fiind afirmarea personalității proprii. În locul lecțiilor seci și banale, el propune experiențe transformatoare, îi scoate în lume, le stimulează nonconformismul, îi șochează prin gesturi și atitudini curioase (se urcă pe catedră, îi provoacă la fotbal). Elevii rezonează cu stilul său, iar profesorul este convins că va forma personalități substanțiale. Convingerea lui este aceea că „a-i educa înseamnă a-i învăța să gândească singuri”. Este argumentul pe care îl transmite și directorului colegiului, când acesta îi spune că nu este de acord cu metodele lui de predare.

„Teoria omoară omenia”, spunea Gellu Naum. Lucrurile pot și trebuie făcute și altfel decât folosind proceduri și mijloace care îngrădesc și constrâng, care limitează. Dezvoltarea unor abilități, a aptitudinilor practice, a empatiei, nu se realizează prin teorie. Dar este modul de a gândi și de a forma al profesorului cu adevărat „calea cea dreaptă”? Poate el lupta cu un sistem (de valori familiale și instituțional) anchilozat? E potrivită metoda lui pentru toți? Are dreptul de a tulbura atât de profund niște spirite încă prea fragede pentru a discerne? Îi va da (și le va da) viața dreptate? Sunt întrebări deschise, la care nici măcar gestul din final al (foștilor) elevi nu poate răspunde. De fapt, filmul nu își propune să răspundă la vreuna dintre aceste întrebări, ci să problematizeze pe marginea unei relații atât de fluctuante, de tensionate, de contradictorii între personalitatea elevului (cu backgroundul ei familial și educațional), școală și personalitatea celui care, la un moment dat, poate deschide o poartă spre altceva.

Clubul împăraților

Un alt film extraordinar, tratând aceeași relație dintre profesori și elevi, este Clubul împăraților, în care profesorul de istorie William Hundert consideră că educația nu însemnă numai informații, cultură, ambiție, ci și decență, respect, dăruire, integritate. Profesorul își pune încrederea în Bell, fiu de senator, băiat răsfățat, sfidător, dar inteligent, făcând greșeala să-l favorizeze cu un punct în detrimentul lui Martin, pentru a-l selecta, pe locul trei, în vederea participării la un concurs școlar… Bell nu iese învingător și mai mult, profesorul descoperă că a trișat tot timpul din nevoia de a demonstra prin orice mijloace (tatălui, dar nu numai) că este cel mai bun, că locul întâi e singurul care i se cuvine și că, pentru a-l obține, onestitatea merită aruncată la coșul de gunoi… al istoriei. Relevantă pentru gestul băiatului și modul în care acesta a gestionat încrederea profesorului este și discuția profesorului cu senatorul Bell, care, autoritar, îi solicită să-și vadă de meseria de dascăl, simplu canal de informații și să lase modelarea caracterului băiatului în seama sa, a părintelui.
După 25 de ani, Bell vrea să sponsorizeze școala, dar dorește o reeditare a concursului, cu gândul de a-și lua revanșa în fața foștilor colegi. Deși retras din învățământ, profesorul acceptă, gândindu-se la ajutorul pe care donația tânărului îl implică pentru colegiu. Și cu ocazia acestui nou concurs, tânărul Bell trișează… Situația se reeditează așadar, iar replica fostului elev e de un cinism devenit între timp mod de a fi: „Ce ai câștigat în viață cu corectitudinea ta? Uită-te la tine. Cu ce te mândrești tu? Eu trăiesc în lumea reală, unde oamenii fac ce trebuie pentru a obține ce vor. Dacă trebuie să mint și să înșel, așa să fie! Voi câștiga alegerile, iar apoi mă vei vedea peste tot. Și mă voi ocupa de contribuția mea la umanitate mai târziu!”. Această secvență tulburătoare, despre impostura care hăhăie în fața virtuții, este un trist ecou al realității și al pragmatismului vieții lui Bell.

Profesorul are tăria de caracter să-i mărturisească lui Martin că l-a defavorizat în urmă cu 25 de ani. Martin îl privește cu înțelegere, nu judecă și nu condamnă. Pentru el sprijinul profesorului de-a lungul timpului a însemnat mai mult decât momentul de slăbiciune din primul an. Profesorul își reia cursurile. Aceeași lecție de acum mult timp și un alt elev întârziat, chiar fiul lui Martin. E profund grăitor (prin respect și înțelegerea asumată a lecției de viață) gestul acesta prin care Martin își lasă fiul să fie modelat de cel care mai presus de onestitate a pus la un moment dat încrederea în celălalt, în fondul de puritate pe care orice copil îl are. Și din acest punct nici măcar nu mai contează că pe drumul transformării celorlalți greșești inevitabil, rănești sau te rătăcești atâta timp cât la baza a ceea ce faci stau principii umane și valori imuabile.

 Valoarea unei vieți nu este stabilită de un singur eșec sau de un succes solitar!

Profesorul adevărat luptă pentru a scoate ce e mai bun din elevi sau pentru ca partea lor bună să prevaleze. Misiunea unui profesor pare adesea utopică, o luptă cu morile de vânt, iar afirmații de tipul: „premianții școlii nu sunt premianții vieții” sau „nu eram bun la școală, dar uite că am ajuns președinte” nu reprezintă nimic atâta timp cât există un Martin care dă sens unei întregi cariere.

Good Will Hunting

Dacă în cazul primilor doi profesori, putem spune că regăsim în tot ceea ce vor face ideea că „finalul depinde direct de început”, în Good Will Hunting, profesorul de matematică Lambeau, un temperament ambițios și determinat, se concentrează în viață pe succes și prestigiu. După el, creierul este mai presus de dragoste, mai presus de prietenie, mai presus de tot. Cea mai mare problemă a lui Lambeau constă în imposibilitatea de a-i vedea și de a-i înțelege pe ceilalți altfel decât prin prisma propriei viziuni despre succes, în timp ce psihologul Maguire știe că adevăratul succes vine abia în momentul în care găsești singur ecuația și definiția lui, că nimeni nu înțelege același lucru prin ceea ce cu toții numim succes. Pentru el, lucrurile se învață din experiențe proprii, nu doar citind despre ele, nu acceptând ceea ce alții au trăit deja. Asta va încerca doctorul să-l învețe pe Will Hunting, un tânăr cu probleme, care poate nu s-a născut în cartierul potrivit, nu a avut parte de educația potrivită, de viața potrivită, dar care trebuie să facă propriile alegeri, să împace lumea în care a ajuns să trăiască cu aceea din care vine.

Aparent, pe Will nu-l deranjează faptul că e un simplu băiat de serviciu care spală coridoarele prestigioasei universități MIT. Dar e genul care nu refuză nicio provocare, astfel încât, într-o zi, fără să-l vadă nimeni, rezolvă pe tablă o problemă pe care profesorul Lambeau o alesese ca să își provoace cei mai sclipitori studenți. Uluit de soluția găsită și de faptul că nimeni nu îndrăznește să o revendice, Lambeau se hotărăște să îl găsească pe necunoscutul geniu în ale matematicii. Will Hunting, băiatul căruia nimeni nu i-a dat nicio șansă să studieze până atunci altfel decât de unul singur, are cu adevărat o minte uluitoare și Lambeau refuză să-l lase să se risipească. Numai că Will nu vrea să fie salvat, dimpotrivă, parcă face totul să se autodistrugă. Nici măcar prietenul lui cel mai bun, Chuckie, nu reușește să-l convingă să nu dea cu piciorul șansei. Din păcate pentru Will, pe cât e de genial, pe atât e de încăpățânat și încrâncenat să rămână acolo unde consideră că îi e locul: alături de prietenii lui, într-o viață fără ambiții și în care multe se rezolvă cu pumnii, nu cu mintea. Rănile lui cele mai dureroase nu sunt cele care i se văd pe față, ci cele care se citesc în suflet. Mai mult, Will nu consideră că ar avea ceva de demonstrat despre el însuși. Sau că ar merita ceva mai bun de la viață. Ironia face ca tot temperamentul lui impulsiv să ofere soluția dorită de Lambeau.

Ca să evite un nou conflict cu poliția, Will acceptă să meargă la un psiholog și să participe la cursuri de matematică. Șirul de întâlniri dezastruoase cu diverși psihologi se termină în mod fericit cu dr. Sean McGuire (Robin Williams), care are și el un trecut plin de cicatrici și găsește calea de a deschide carapacea în care Will își ascunsese geniul și dorința de a trăi pe măsura lui.

Spre deosebire de profesorul Lambeau, el consideră că orice tânăr trebuie dirijat și nu manipulat. Ajutat să-și găsească drumul, nu încorsetat de dorințele sau așteptările celorlalți.

Nu e ușor pentru Maguire să fie terapeutul lui Will cu profesorul Lambeau respirându-i  mereu în ceafă. Maguire și Lambeau au opinii complet  diferite asupra a ceea ce înseamnă  a trăi o viață bună. Pentru profesor, a avea o viață bună înseamnă îndeplinirea potențialul său intelectual, motiv pentru care vrea ca Will să lucreze la o firmă de prestigiu. Pentru Maguire, viața bună implică luarea deciziilor care sunt potrivite pentru el… și nu neapărat corecte pentru alții.

Lambeau este o persoană bună, dar care e oarbă la tot ceea ce e în afara rostului înțeles de sine și nu poate defini lumea decât în propriii termeni. Adevărul este că Maguire este fericit cu viața pe care a ales-o, dar Lambeau îl vede ca pe un om care și-a risipit abilitățile, s-a ratat. Pentru el, viața bună înseamnă utilizarea întregului potențial pentru a  atinge succesul și admirația celor din jur. Lambeau nu poate suporta ideea de a arunca departe darurile lui Will, deoarece e convins că acesta ar putea realiza, probabil, într-o lună ce nu poate face el însuși  în întreaga sa carieră. Noi nu știm cum merg lucrurile în cele din urmă pentru Lambeau, dar  e evident că opțiunea lui Will de a pleca spre California, în loc să  lucreze  pentru o firmă  de prestigiu rămâne de neînțeles pentru el.

În loc de concluzie

Fiecare dintre profesorii de mai sus gestionează relația cu un anume elev în mod foarte diferit. Profesorul Keating le transmite filozofia lui „Carpe diem!”, încurajându-i să fie ei înșiși;  Lambeau dorește ca Will să cunoască succesul și faima, neconcepând că se poate pierde talentul nativ al tânărului și neținând cont de faptul că acesta trebuie să ia singur deciziile potrivite pentru el, iar profesorul Hundert îi explică lui Bell că educația înseamnă pe lângă cultură, decență și respect. Fără ele „se poate trăi la marginea umanului, dar nu se poate construi nimic durabil”. Completându-l parcă, doctorul Maguire consideră că:

o viață bună înseamnă luarea deciziilor care sunt potrivite pentru tine și nu neapărat corecte pentru alții.

Ce rămâne de spus după periplul acesta printre oameni mari și oameni în formare, printre experiențe și întâlniri? Poate numai că, indiferent de durata și de modul în care se definește relația profesor-elev, aceasta își pune amprenta definitiv asupra fiecăruia dintre cei implicați. Poate asupra tânărului într-o mai mare măsură (sau mai vizibil), dar, ca în orice intersecție, ambele drepte vor dobândi anumite proprietăți și construcția lor se va modela din acel moment altfel.

 

*Veronica Ioana Rotaru este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.

 

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.