Clipa în care, de la un capăt la altul, viața îți trece dinaintea ochilor – nu îți aparține însă numai existența ta, ci întreaga istorie a identității tale.
Sigur că poți s-ajungi departe așa, închipuind zile mai bune care s-ar fi întâmplat într-un trecut ipotetic, însă, până la urmă, de ce nu?
Stabilită în Franța din 1998, Irina Teodorescu debutează cu un roman care, de la titlu la ultima frază, surprinde: prin cursivitate, prin fluiditatea contrastelor, integrând neobișnuitul în normalitate, până la acceptarea bizarului ca o trăsătură cât se poate de umană. Blestemul tâlharului mustăcios ilustrează o lume clădită acolo unde basmul și realitatea imuabilă se întrepătrund, inserând subtil într-un cadru specific românesc cronica subiectivă a unui întreg secol de imagini est-europene, în care comicul este traversat de cruzime în cele mai neașteptate momente.
Cartea aduce în prim-plan blestemul familiei Marinescu, care se întinde pe durata a o sută de ani, trecând de la o generație la alta și devenind treptat o formă a identității acestora. Totul începe atunci când Gheorghe Marinescu, un boiernaș de țară, îl amăgește pe haiducul mustăcios care, împotriva legii și a rânduielii îi ajuta pe cei săraci, tâlhărindu-i pe boieri; pretinzând că îi oferă o ascunzătoare și un refugiu, Gheorghe îl lasă pe haiduc să moară de foame în pivniță, atrăgând asupra sa și a urmașilor o pedeapsă suprafirească – până în anul 2000; aceste delimitări temporale nu încadrează doar blestemul tâlharului, ci devin fundamentul unei dorințe puternice de existență a întregii familii: fie că e iubirea sau mândria cea care îi ambiționează, marineștii se nasc și trăiesc mai mult sau mai puțin conștienți de faptul că viața lor, prin excelență, este o sfidare a pedepsei, exersând continuu supraviețuirea, într-un joc antrenant al pierderilor mult prea apăsătoare și al câștigurilor futile.
În căutarea unui trecut ipotetic
Am rămas cu impresia că povestea este construită în jurul celor două capete – între blestem și anul 2000, scriitoarea modelează o rețea complexă, un păienjeniș de fire necomplicate, care fascinează și prinde aproape pe nesimțite cititorul. Încă de la început, se diferențiază două planuri narative, care subîntind temporalități distincte, fiind reliefată opoziția dintre ritmul sacadat, blând al spațiului speculativ încadrat într-un supra-prezent (după anul 2000) și tonul alert al narațiunii din cel de-al doilea plan, cadru de o obiectivitate incontestabilă, pătruns însă pe alocuri de inflexiuni specifice legendei. Zona de contrast devine spațiul de desfășurare a întregului roman – treptat, cele două planuri încep să fuzioneze, proiectându-ne într-o dimensiune care sfidează obișnuitul și normalitatea, fermecând de la prima vedere.
Sunt lucruri pe care nu le știu. E sigur însă că într-o vreme a existat un alt apartament, poate că avea ferestre mari orientate către sud, poate că pe timpurile acelea verile nu erau atât de arzătoare, iar iernile atât de geroase. Poate că o dată, sau de mai multe ori – da, de mai multe ori, în fond, de ce nu? – au fost duminici când dimineața în apartamentul ăsta patul rămânea desfăcut, învăluit în lumina aurie a soarelui. Și, odată ce nu știu precis – doar s-o întreb pe ea, căci mai trăiește, însă nu-mi vine așa ceva – pot să-mi închipui (…) pot foarte bine să-mi închipui – și tocmai din acest motiv nici n-am să o întreb vreodată – că pe vremea aceea erau împreună, fericiți.
Încă de la primele fraze, cartea Irinei Teodorescu m-a intrigat prin incertitudine: dincolo de a fi consemnarea unei cronici de familie, Blestemul tâlharului mustăcios este o căutare: a unui trecut ipotetic, a unei imagini inaccesibile, pierdute de mult în tenebrele timpului – o neîntreruptă încercare de a reconstitui. Tocmai din acest motiv am simțit de la început că trecerea bruscă de la supra-prezent la istorisire este, de fapt, cât se poate de naturală (dacă nu chiar esențială); personajul-narator aprofundează un ansamblu incomplet: propria identitate, care poate fi explorată doar prin prisma trecutului blestemat al întregii familii.
Goluri și contradimensiuni
În 170 de pagini, Irina Teodorescu reușește să transforme timpul într-o dimensiune formală; neomogenitatea își definește propria armonie, comprimând și decomprimând aceleași durate, pe fondul unei intensități inconstante și subiective: evenimentul și personajul devin instanțe relative, ale căror proporții variază în funcție de relevanța acestora. Astfel, păstrând substratul unei narațiuni expeditive, al cărei ritm alert nu îi lasă loc cititorului să ezite sau să se îndoiască, pe măsură ce capetele poveștii sunt aduse mai aproape, întâmplarea (sau, mai exact, felul în care aceasta este consemnată) devine din ce în ce mai explicită, iar personajele din ce în ce mai abstracte.
Până la urmă, patru ani mai târziu, Gina se întoarce, distrusă dar fericită că a venit acasă, susține ea. M-am măritat cu un francez, un amărât care își petrecea timpul bând, fumând și începând romane despre propria-i viață neinteresantă, a trebuit să lupt să divorțez, însă… Auzind vorba divorțez, Serghei se ridică, își ia bastonul și începe să bată în podea nervos, Gina, nu vreau s-aud mai multe, acum că ești aici contează să fii teafără și nevătămată, nu ne dorim să aflăm totul, păstrează-ți pentru tine aventurile. Agripina se ridică și ea, umple un lighean cu apă proaspătă și se stropește din belșug pe față. Gina nu are chef să se oprească, am avut și un fiu cu omul acela, Paul, dar s-a născut mort. L-am îngropat într-un cimitir de-acolo. Agripina se șterge pe față și vine să stea lângă ea, încearcă să-i ia mâna într-a ei; fără vlagă, Gina îi îngăduie.
Romanul încântă prin faptul că, mai mult decât a construi o poveste complexă, creează o atmosferă: ca de basm, pătrunsă de mister și magie. Personajele par să se formeze intuitiv, în fața cititorului, sfidând orice intenție stilistică – totul este atât de cursiv în Blestemul tâlharului mustăcios, încât lasă impresia că ia ființă de la sine, dintr-un exces de freamăt și culoare, ca într-o transmisiune live, care la fiecare pas poate surprinde. De la Maria Deșănțata, care își întrerupe traiul desfrânat mergând pe jos până la Ierusalim pentru a scăpa familia de blestem, Ion și Elisabeta care nu au apucat să vadă marea, Tot Ion, Ana Masochista Vrăjitoare și Maria-Margot Vipera, până la ea și el, cuplul contemporan, cartea Irinei Teodorescu schițează o hartă a neobișnuitului, remodelând aceleași trăsături și deprinderi bizare în fiecare generație, într-un cadru care amintește de Un veac de singurătate, al lui Marquez, adaptat însă spațiului românesc. Plin de vrajă și uneori sincer până la cruzime, romanul propune o lume care se impune și forțează cititorul să îi accepte realitățile șocante și personajele (neobișnuite doar prin faptul că, fiind trasate din tușe simple, devin o expresie autentică a ceea ce este ciudat sau sucit în fiecare dintre noi), fără a spune, însă, niciodată totul: pe alocuri, se ivesc goluri, lăsând impresia că povestea este la latitudinea imaginației cititorului; de fapt, ceva rămâne întotdeauna nespus.
Un secol de imagini est-europene
Iubirea se revarsă ca o lumină blândă asupra cadrului realist, în același timp comic și dur, pe care îl montează scriitoarea. În același timp poveste desfășurată de-a lungul a zeci de ani a unei moșteniri, dar și cea a cuplului contemporan, el și ea, cartea susține una dintre antitezele esențiale în păstrarea atmosferei ludice: opoziția dintre feminin și masculin. Bărbații din familia Marinescu sunt pretextul blestemului, însă femeile sunt cele care împing acțiunea mai departe, generație după generație. Evoluând într-o zonă a extremelor, marineștii vor urmări fie puterea, averea și luxul, fie realizarea spirituală și liniștea, rămânând captivi în nesiguranța trecutului și a propriei identități.
Cu toate că, treptat, temutul blestem își schimbă forma, devenind o superstiție sau fiind trecut sub tăcere, el este inserat în ceea ce pare a fi conștiința colectivă a unui neam osândit – de aceea, indiferent de felul în care se raportează la aceasta, pedeapsa tâlharului este un exponent al identificării și al sentimentului de apartenență. Într-o anumită măsură, blestemul devine, de fapt, atât destinul, cât și identitatea lor suprafirească; regăsindu-și obârșia doar în această formă, familia Marinescu este limitată de mândria statutului (dobândit mișelește) și de umilința greșelii.
Ah, tăticule scump, unde ești tu acum lângă Domnul nostru Iisus, cu siguranță, care știe să aprecieze un om inteligent! În fine, bine c-ai murit, căci dac-ai vedea ce se petrece în țara asta, în trei secunde te-ai înăbuși, funcționarul confunda așadar n-ul cu d-ul, dacă poți să-ți închipui, păi cât de cretin să fii ca să încurci două litere atât de diferite? Nimic nu mă mai miră aici, din nefericire m-am născut într-o țară de incompetenți, ce zic, într-o lume de incapabili, însă la urma urmei e mai bine-așa, fiindcă astfel pot să îi fac să mă slujească.
Într-o cromatică diversă, marineștii devin obiectivul care, traversând o sută de ani de istorie europeană, va surprinde diapozitivele celor mai controversate și tragice evenimente ale secolului al XX-lea, lăsându-mi de fiecare dată impresia că răsfoiesc un album de familie, iar în fotografii se ghicesc în background, în spatele personajelor focalizate, contururile unor momente care au transformat, pentru totdeauna, lumea; războiul, refugiul, rasismul, fascinația pentru emigrare, comunismul și generația flower-power puse într-o cronologie fluidă, formând un ansamblu desăvârșit, care integrează cu naturalețe cronicii de familie un tablou social complex: de la dispute politice, până la schimbarea atmosferei patriarhale de la sat cu viața plină de freamăt și culoare de la oraș.
E uimitor în ce măsură răul poate să molipsească binele
Am găsit în Blestemul tâlharului mustăcios o parabolă a binelui care (nu poate) învinge răul: bunătatea este o slăbiciune, omenia o raritate, iar mila și noblețea devin pretextul înșelăciunii. Așa cum tâlharul-haiduc este dus la pieire de propria-i naivitate și încrederea oarbă în oameni, virtutea va continua să fie sufocată de rău: veninul este în sânge, iar forțele binelui nu vor reuși decât să îl risipească (și să îl răspândească), fără să îl anihileze vreodată. Cu cât se îndepărtează mai mult de ceea ce pare a fi identitatea lor, marineștii devin mai vulnerabili în fața fraților, părinților și copiilor care nu se abat de la supradestinul impus de strămoșul lor, Gheorghe Marinescu. Cu toate acestea, în cartea Irinei Teodorescu otrava se prepară și din florile cele mai frumoase, iar răsturnările de situație sunt un lucru cât se poate de obișnuit – ceea ce rămâne neschimbat însă, este atitudinea pozitivă în fața sorții și umorul care colorează și transformă tabloul într-unul familiar și recognoscibil în spațiul românesc.
Serghei aude într-o zi un cântec despre tâlharii hoți de cai, țigani cu mustăți lungi care la începuturi prindeau cai sălbatici; apoi, aveau să fure cai deja îmblânziți; un cântec despre un om rău și despre fârtații lui. Serghei învață să cânte melodia la vioara lui și apoi își încredințează șatrei secretul. Amărât bătrân, cocoșat sub greutatea unui destin pe care satul întreg i-l cunoaște, da, da, până și măicuțele din mănăstire au zis-o, micuța Ana Marinescu a ieșit singură din slujirea lui Dumnezeu și blestemul s-a reîntors; (…) Serghei se scoală, își îmbracă haina de lână și-și pune pălăria, ce folos să mai tacă acum când toți s-au stins? O să spun povestea la Margot și la Nina, mai fă-mi o bolmoajă, ca amândouă să mă asculte și farmecele vrăjitoarei Ana să nu ajungă până aici; (…) Margot îl lasă pe Serghei să își cânte melodiile triste în frig și-n întuneric, nu mai vrea să-i vadă decăderea, s-a săturat de oamenii ăștia smintiți sau beți sau morți care îi alcătuiesc familia. Cară-te, țipă la el prin ușa încuiată, cară-te, și urletul ei frizează isteria.
În viața asta imaginată se strecoară, în ciuda așteptărilor, lucruri adevărate
Cei ce caută vindecarea unei moșteniri se îndepărtează de aceasta cu fiecare pas prin care își neagă apartenența: de fapt, e imposibil să schimbi destinul unui neam, fără să începi de la tine. Moartea, nenorocirea și neajunsul sunt ereditare, însă în planul intermitent al cuplului contemporan, iubirea și durerea sunt decomprimate; el și ea par să trăiască într-o durată ipotetică, lentă, într-un spațiu blând, unde trăirile au un ecou puternic și devin din ce în ce mai intense. Pe măsură ce trecutul se apropie de noi, istoria nu mai pare doar o constatare, ci dobândește, cu adevărat, o însemnătate.
Blestemul tâlharului mustăcios este o carte care surprinde prin tonul original și prin atmosfera pe care o creează. Frazele trec aproape pe nesimțite de la persoana a treia la persoana întâi, la fel cum Irina Teodorescu traversează cu naturalețe diferite stiluri și registre, dovedind multă precizie în construirea ritmurilor și duratelor narative. Romanul ei este unul care captivează instantaneu și se parcurge rapid, lăsând impresia că a fost scris încă de la început în limba română, datorită traducerii Mădălinei Vatcu: prin cuvinte și frazare, sunt reflectate starea și ambianța, care sunt esențiale în romanul plin de fantezie al scriitoarei româno-franceze. În doar 170 de pagini, cartea ilustrează o parabolă a confruntării dintre bine și rău, o cronologie a secolului al XX-lea și nenumărate povești despre iubire, pierdere, transformare, putere, durere și moarte.
*Andrada Strugaru este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
(Sâmbătă, 6 oct., ora 12.00, FILIT – „Întâlnirile Alecart”. Invitate: Irina Teodorescu & Kamila Shamsie)
