Și dacă toate acestea se dovedesc a nu fi o poveste? Istoria albinelor, de Maja Lunde

Fotografia băiatului cu cravată roșie, femeia care și-a luat un bilet doar dus peste oceanul traversat împreună cu un copil al cărui tată este necunoscut pentru ceilalți, supraviețuirea miraculoasă a unei cărți din alte vremuri Apicultorului orb, umeri aplecați neputincioși peste un stup de albine gol, un trup care refuză să coboare din pat, o femeie traversând o lume în care spectrul morții este omniprezent pentru a afla ceva despre copilul ei dispărut. Sunt doar câteva imagini din această carte vizionară, însă realistă, cu detalii concrete sau oricum credibile, bazată pe experiența practică a unei întregi vieți. Toate ramificațiile ei ce cristalizează un viitor distopic, un trecut sumbru și un prezent deja condamnat sunt unite de un singur sentiment, fundamental pentru specia umană: speranța.

Autorul povestea până unde va ajunge rasa umană. Dar și cum am putea renaște din propria cenuşă.

Istoria albinelor va reverbera atât asupra adolescenței mele, cât și a maturității, iar cele trei voci distincte din epoci diferite rămân puternic impregnate în gândurile stârnite de romanul electrizant al Majei Lunde, o ficțiune care nu își pierde din intensitate nici un moment. Deși titlul trădează intenția scriitoarei de a gravita în jurul unei cercetări științifice, esența nu este concentrată numai asupra albinelor, ci și asupra relației fragile dintre om și natură, dintre generații, dintre membrii aceleiași familii sau comunități. Albinele sunt un liant între cele trei epoci distincte și între personaje, ele conturând drumul de la apogeu la declin, de la pierdere la o nouă speranță.

William, Anglia 1852

Ceva începe în camera unde tapetul de brocart provoacă repulsie unui bolnav lipsit de diagnostic. Suferința lui este asociată gândurilor sumbre, melancoliei sau tristeții, iar medicul oscilează între discrazie, dezechilibru metabolic și exces de bilă. Termenii medicali se dovedesc în totalitate eronați, întrucât adevărata problemă a lui William ține strict de abandonarea muncii de naturalist, consecință a insuficienței banilor, a căsniciei și, treptat, a zgomotelor insuportabile generate de fiicele sale și de lipsa de interes a fiului pentru studiu.

Naturalistul cu un viitor promițător trebuia să se dea în lături în fața unui comerciant de semințe între două vârste, extenuat, cu picioarele obosite după ore în șir de servit la tejghea, cu corzile vocale ruginite după discuțiile interminabile cu clienții, asemenea degetelor cu care numărase banii mereu insuficienți.

Lui William nu îi lipsește voința; doar se lasă absorbit de banalități și astfel își neglijează pasiunea. Dar starea care îl consumă și îi diminuează demnitatea existenței este anulată de cartea lui Francois Huber, New Observations on the Natural History of Bees, un volum despre albine, despre stupul acestora – superorganismul în care fiecare ființă a marii familii, fiecare insectă se supune marelui întreg. Pe lângă activitatea lui de observație, Huber se implica în ameliorarea condițiilor de viață ale albinelor, propunându-și să construiască un nou tip de stup, din care procesul de recoltare a mierii să fie simplificat (și, implicit, să se evite distrugerea fundamentului supraviețuirii albinelor). Un stup care se deschide ca o carte în care fiecare filă este o ramă pentru larve și miere: stupul cu rame.

Am simțit deodată cum tremuram de surescitare. Asta voiam, aici se afla pasiunea mea.

În câteva fracțiuni de secundă, bărbatul astenic și puhav de altădată dispare și este înlocuit de cineva care a avut o intuiție, a simțit flacăra unei idei aprinzându-i dorința de a trăi și a cărui înfățișare amintește de un călător pe mare care se reîntoarce după luni de zile petrecute în larg sau de un cercetător în drum spre casă, în urma unei expediții lungi și periculoase în junglă. Era un bărbat cu trăsături  marcante, zvelt, înzestrat cu eleganță. Era o viață trăită.

Aprofundând studiile lui Swammerdam, om de știință care a demonstrat că oul, larva și nimfa nu sunt altceva decât diferitele stadii din viața uneia și aceleiași insecte, citind reviste despre apicultură și analizând stupul proiectat de Huber, William a inventat stupul ideal, care mai târziu s-a dovedit a fi foarte asemănător cu cel al lui Dzierzon. Deși ușile erau poziționate diferit și înclinația acoperișului era mai mică, principiile erau identice, iar modul de folosință, același. Eșec. Cu toate că timpul părea unul irosit pentru un nimic, o imitație a vieții altcuiva, Charlotte, una dintre fiicele lui William, nu se lasă demoralizată și îi prezintă tatălui său un desen cu un stup diferit, întors invers, care ar facilita supravegherea activității albinelor de sus, nu din lateral, iar punctul zero, distanța milimetrică între marginea exterioară a ramei și peretele interior al stupului, ar opri extinderea fagurilor transversali. Un ultim strop de speranță este distrus de răspunsul lui Johan Dzierzon la epistola lui William Savage; modul său de gândire urmează exact cursul unui cercetător de pe cealaltă parte a Oceanului Atlantic, Lorenzo Langstroth.

Era prea târziu. Nu eram egalul nimănui. Eu trebuia să fiu cel plasat într-o cutie cu capac, ca să fiu studiat și controlat de sus. Dar nu mai era nevoie, căci acum viața însăși mă îmblânzise.

Pasiunea lui William, speranța, motivația sunt umbrite de eșec, de conștiința faptului că nu a contribuit cu nimic în decursul propriei vieți, că nu a fost un tată bun pentru Charlotte, că nu a adus faima și onoarea promise familiei. Cu gândul că este un ratat, se complace în starea din început, redevine bolnavul fără diagnostic. Charlotte este cea care traversează Atlanticul, împreună cu un copil al cărui tată este necunoscut celorlalți și cu un cufăr în care se află toată averea ei, inclusiv schițele stupului standard al lui William, ajunse în rame impunătoare și aurite pe peretele lui George.

George, SUA 2007

Provenind dintr-o veche familie de apicultori și dezvoltând aceiași pasiune ca predecesorii săi, George își dedică viața albinelor, refuzând implementarea metodelor industriale folosite de către concurență. Acesta este un adept al apiculturii ecologice, prin urmare nu forțează albinele la drumuri lungi și nu colectează mai multă miere decât este necesar. Știe că nu mierea aduce profitul, ci polenizarea; kilometri întregi cu flori de migdali sau cu tufe de afin nu au nici o valoare în absența albinelor care să transporte polenul de la o floare la alta.

Fără ele, florile sunt inutile. Plăcute la vedere, atâta timp cât țineau, dar fără nici o valoare în perspectivă.

George vrea să își lase moștenire meșteșugul și afacerea fiului său, Tom, care, spre dezamăgirea tatălui, este mult mai interesat de studii și de visul de a deveni scriitor. Relația dintre cei doi este tensionată, marcată de neînțelegeri, de vise și aspirații diferite, dar apariția CCD – Colony Colapse Disorder – ameliorează treptat fisura ce s-a produs între ei. Nu se știe că dispariția neobișnuită a câtorva colonii de albine este începutul sfârșitului. CCD s-a răspândit într-un timp foarte scurt, apicultorii și reporterii de la diverse posturi de televiziune conștientizând gravitatea problemei mult prea târziu. Deși multe zone au fost afectate de moartea albinelor încă din anul 1980, colapsul a primit un nume doar când în SUA apicultori cu mii de stupi au fost afectați de dispariția în masă, în decurs de câteva săptămâni.

Pe vremea aceea nimic nu era cu adevărat măreț dacă nu se întâmpla prima oară în SUA.

Nu putea fi stabilită o cauză anume pentru acest fenomen, întrucât nu exista un singur factor declanșator: inițial s-a constatat că pesticidele erau o problemă majoră, după care a urmat accelerarea schimbărilor climatice, identificarea parazitului varroa și viteza copleșitoare a dezvoltării civilizației. După ce CCD a afectat o mare parte din populația globului, produsele agricole se găseau tot mai rar, furajele pentru animale erau inexistente, iar producția de resurse alternative devenise de neconceput în absența polenizării. Concomitent, creșterea demografică a stagnat; pentru început s-a stabilizat, apoi s-a înregistrat o scădere.

Specia intrase în declin.

Ficțiunea Majei Lunde m-a făcut să îmi pun multe semne de întrebare cu privire la ce se poate întâmpla cu noi toți. Cu toate că sunt conștientă de lumea imaginară din Istoria albinelor, nu pot exclude o suprapunere a celor spații. Ce ar fi dacă? După ce Colapsul a distrus atât albinele, cât și oamenii, cei care au supraviețuit infernului sunt nevoiți să realizeze polenizarea manual.

Tao, Sichuan 2098

Povestea lui Tao este cea care oferă speranța necesară unui popor pentru a nu renunța și pentru a continua să lupte pentru un viitor mai bun, pentru a transforma o lume decăzută în normalitatea ce a fost odată. Oamenii, dorind să evite criza alimentară și să diminueze golul lăsat de dispariția albinelor, încep să lucreze la ceea ce se numește polenizare manuală: douăsprezece ore pe zi, cu un recipient mic de plastic (plin cu aur) în mână, ei trebuie să polenizeze fiecare floare în parte cu o pensulă din pene de găină. În singura zi liberă pe care o primesc după luni nesfârșite de muncă, Wei-Wen, fiul lui Tao, devine o victimă a înțepăturii de albină, fapt ce duce la despărțirea lui de părinți pentru ca medicii să investigheze anomalia. Un sacrificiu pentru speranță; albinele încă există, iar schimbarea face ca viziunea lui Thomas Savage să devină, în cele din urmă, realitate. Salvarea, descrisă în Apicultorul orb, constă în abandonarea controlului, iar astfel se evită o repetare a trecutului, a greșelilor făcute de oamenii care au pus profitul și dezvoltarea mai presus de ritmurile naturii.

Wei-Wen era imaginea timpurilor noi. Pentru că milioane de oameni se regăseau în chipul lui rotund, cu ochi luminoși, privind spre cerul de un albastru intens, uniți printr-un singur cuvânt. Un singur sentiment care ne lega într-un tot: speranța.

Romanul stârnește un amalgam de sentimente și captează atenția de la primele rânduri, ajungând în final să frapeze prin distopia care nu este departe de a fi acceptată ca viitor al speciei umane. Imaginile revelatoare și emoționante din cele trei epoci diferite rămân amintiri vii și readuc cititorul în starea tensionată din timpul parcurgerii Istoriei albinelor. Romanul, scris sub forma alternativă a unor fragmente ce recompun aspecte din viața a trei familii, e o contemplare asupra vieții, a lumii și a viitorului, pe care oricine o poate interpreta și reinterpreta, reflectând asupra întregii istorii; a albinelor și a oamenilor.

 

*Mălina Curpăn, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.