N-am ajuns la Greene îndemnat de tatăl meu, deși avea cărți de-ale lui în bibliotecă(nu în cea magică din cămară, ci în cea serioasă). Nu cred că, în materie de romane de spionaj, ale lui Greene se numărau printre preferatele lui – ceea ce sunt convins că nu avea de-a face cu pro- sau anticomunismul, ci, înclin să cred, cu felul complet deglamorizant în care un „divertisment” ca „Omul nostru din Havana” descrie serviciul secret britanic. Practic nu-i lasă nicio fărâmă de mistică; îl demolează.
Volumul lui Andrei Gorzo înfățișează un fiu și un tată, respectiv, o întreagă familie a cărei temelie este fisurată de regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu, de perioada de tranziție a anilor nouăzeci, de reprimarea protestelor din Piața Universității, de căderea guvernului Petre Roman, de serviciile secrete, de decesele petrecute în condiții suspecte, de cancerul bunicii, dar și de repartiția unei locuințe ce întârzie să vină. Autorul face radiografia unei perioade marcate de instabilitate, de incertitudine și lipsuri pentru poporul român confruntat cu ceea ce ar fi trebuit să însemne libertatea și învățarea regulilor democrației, prin intermediul propriei biografii, pornind de la modul în care s-a raportat el însuși la acea realitate. În adolescență, dar și mai târziu, cărțile lui Graham Greene au fost un sprijin, o gură de oxigen, o grilă prin care încerca să descifreze ceea ce se întâmplă în propria familie, de a anticipa și de a se salva, un mod de a-și înțelege de a-i fi aproape tatălui său, Dan Gorzo, medic legist implicat apoi în serviciile secrete. Totodată, literatura polițistă s-a dovedit a fi pentru cei doi un punct comun de întâlnire, un limbaj secret, căci au reușit mereu să discute despre romane de spionaj în ciuda faptului că acesta părea a fi singurul subiect comun, acel teritoriu sigur de dialog și apropiere. Pentru tânărul Andrei, universul scriitorului englez s-a dovedit a fi nu o „evadare”, ci o reprezentare fidelă a lumii în care trăia, mai ușor de înțeles. Acțiunile personajelor și contextul acțiunilor din romanele lui Greene, biografia autorului (cu toată penumbra, tensiunea și contradicțiile ei) erau mai accesibile pentru mintea băiatului decât pistolul din noptiera de lângă patul tatălui, pașaportul fals pe numele Marian Mermond, vocile nervoase de la telefon sau, anterior, lunile de închisoare petrecute de acesta la Rahova – despre care nu va afla din familie.
N-a venit nicio repartiție. Într-o seară de la sfârșitul lui noiembrie, taică-meu s-a întors acasă de la lucru (se întâlnise cu un intermediar? cu un bad guy?), s-a luat la ceartă cu maică-mea și a căzut cu ochii sticloși în tavan, nu înainte de a cere, cu ceva ce părea ultima lui suflare, să i se aprindă o lumânare, rugăminte care mi-a înghețat sângele în vine. Eu și maică-mea am chemat o ambulanță, care a sosit repede. În secunda în care au intrat în casă, ne-am văzut casa prin ochii lor – frigul, ziarele lipite pe geamuri, puricii sărind peste tot.
Un alt aspect enigmatic pentru copil este sărăcia cu care se confruntă familia. Chiar dacă ambii părinți erau medici, mama lucrând chiar la Policlinica Ministerului de Interne, iar tatăl comunicând și fiind în preajma unor personalități publice precum Gelu Voican Voiculescu și Nicolae Militaru, nu au avut niciodată o locuință stabilă, aflându-se într-o permanentă peregrinare dintr-un spațiu în altul, fiind mereu o povară pentru bunici sau unchi și mătuși. Mai mult, toate apartamentele în care ajung să locuiască pentru un timp se impregnează de un soi de degradare, o moarte treptată a tot ce înseamnă a fi viu, de o alterare a spațiului vital. Viața dublă fusese acceptată de Dan Gorzo tocmai din dorința obținerii unui domiciliu, căci nu avea o funcție oficială și era plătit doar în prime periodice, dar, din nefericire, aspirația sa nu s-a concretizat niciodată. Mai mult, singurul mediu asemănător cu un „acasă”, de unde proveneau și majoritatea resurselor gospodărești pentru familie, casa din Drăgășani în care a crescut tatăl, este demolată în primăvara anului 1989, cu aproximativ opt luni înainte de căderea regimului ceaușist, când operațiunile de acest fel fuseseră încetinite, confirmând astfel un soi de conspirație asupra destinului familiei. Pentru Andrei Gorzo, casa respectivă fusese, probabil și datorită vârstei fragede, o oază de liniște, îndepărtată de toate misterele ce nu puteau fi deslușite: Casa avea camere și cămări dedicate exclusiv depozitării de reviste; teancurile urcau până în tavan și nimic nu mă făcea mai fericit decât să scormonesc printre ele. Nu-mi pot aminti de vreun nor care să fi întunecat fie și fugitiv viața mea în curtea aceea. Ea rămâne singurul spațiu asociat stabilității – frânte apoi brutal de intervenția prin care e demolată de autoritățile comuniste.
Astfel, Dan Gorzo nu a obținut niciun beneficiu de pe urma acestei „afaceri”. Fără a avea o locuință stabilă, o relație normală cu familia sau un venit constant, tatăl s-a confruntat în mod direct cu nedreptatea sistemului politic – din care a făcut o justificare pentru toate eșecurile ulterioare. Care l-a transformat într-un personaj ciudat, pe jumătate ratat, pe jumătate ridicol și, în egală măsură, tragic. Un personaj trăind periculos, încercând să se salveze, fără a reuși, de la ratare. Un bărbat tot mai singur, mai neînțeles, mai inadaptat.
Îmi amintesc tulburarea mea la gândul că tata fusese torturat: o senzație ca de rău fizic, amestecată cu fascinație, cu o dorință de a afla mai multe. E o tulburare ce nu m-a părăsit nici până azi. Țin minte cum, citind pe urmele lui, pe la vârsta de 13 ani, din literatura aia franceză de spionaj, unde tortura e ceva frecvent – ochi scoși cu lingurița, electrozi pe testicule -, întâlneam pasaje subliniate – nu descrieri propriu-zise de cruzimi, ci, de pildă, aforisme despre legătura care se creează între torționar și torturat sau ode pulp închinate unei masculinități de tip samurai sau mai știu eu ce.
În ciuda faptului că familia a beneficiat un timp de o perioadă liniștită, în care situația părea să se remedieze, medicul având chiar o Dacie cu un număr de înmatriculare format din trei cifre, ce era pe atunci asociat puterii, acesta este arestat în anii optzeci, pentru o așa-zisă luare de mită, în realitate fiind legistul la care a ajuns corpul neînsuflețit al lui Virgil Trofin – a cărui moarte (oficial, sinucidere) a rămas imposibil de elucidat până astăzi. Disperarea se abate asupra celor doi părinți: tatăl neștiind ce chinuri îl așteaptă și simțind că nu se va mai întoarce acasă, iar mama tulburată de vorbele profesorului Terbancea, cel căruia i-a cerut ajutorul și care i-a spus că singurul lucru pe care îl poate face este să se roage la Dumnezeu. Doar că în fața politicii partidului comunist, chiar și Dumnezeu se dovedește lipsit de putere – oamenii obișnuiți o pierduseră de mult. Pe 11 februarie 1988, Dan Gorzo a fost eliberat, însă avea să se întoarcă la familia sa mai taciturn și mai plin de secrete decât atunci când plecase, neputând niciodată să vorbească despre experiența închisorii, despre tortura la care a fost supus și tresărind la orice sunet auzit. Copiii nu sunt feriți de această dramă, căci, deși bunica îi minte zicându-le că tatăl lor se află în armată, colegii de școală și profesorii râd de ei, aruncându-le în mod nemilos adevărul în față. Observăm că pe lângă injustiția și atrocitățile comise de regimul comunist, există și o înrăire a oamenilor, cărora pare că le face plăcere să provoace nefericire celorlalți și să se bucure de nenorocul acestora. Condițiile vitrege nu-i transformă într-o comunitate unită, ci îi dezbină. Binele individual primează în fața binelui societății.
Mi s-a părut că existența familiei Gorzo și experiențele tatălui din acea perioadă se aseamănă cu o proză scrisă de Graham Greene și povestită într-un capitol al romanului. În „Dărâmătorii” (1945), un grup de copii distruge casa unui bătrân, locuință ce fusese deja puternic afectată de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe lângă daunele materiale, ei întunecă amintirile bărbatului, care le răspunde cu blândețe oferindu-le ciocolată. În același mod, regimul comunist și societatea putredă, mult prea infestată de răutate, au ruinat traiul familiei și amintirile pe care le-ar fi putut avea împreună. Le-au fost furate demnitatea și fericirea, însă ei au rezistat în felul lor. Atât tatăl, cât și mama au încercat întotdeauna să caute soluții, noi locuri de muncă sau noi locuințe. Dan Gorzo, deși o simplă marionetă a sistemului politic, a izbutit să-și păstreze integritatea într-o oarecare măsură. A dorit să redeschidă dosarul morții suspecte a lui Virgil Trofin, la solicitarea fiului acestuia imediat după Revoluție, dosar ce-i pricinuise în trecut condamnarea la închisoare. Nu a reușit însă să aducă la lumină cazul omului politic ce îndrăznise să dorească demisia lui Nicolae Ceaușescu cu puțin timp înainte de a muri: în mod evident decesul său nu a fost o simplă întâmplare nefericită.
Totodată, în ciuda insuficienței sale cardiace și a faptului că nu mai putea ieși din casă, tatăl merge în 2017 să depună mărturie pentru rechizitoriul mineriadei din 1990. Atunci a fost pentru a treia oară când puterea instaurată în zilele Revoluției a utilizat mineri cu scopul de a reprima protestele opoziției, existând urmări grave. Dan Gorzo a dovedit prin acest gest că sistemul politic nu i-a putut fura niciodată vocea. Medicul legist a continuat să-și exprime opiniile, nelăsându-se îndoctrinat indiferent de relațiile simbolice de „prietenie” pe care le avea cu Gelu Voican Voiculescu și cu alți oameni politici. Și totuși, umbrele a ceea ce a văzut și știa – sau umbrele din romanele polițiste devorate cu patimă – au făcut din bărbatul ce avea toate premisele să continue linia familiei un bărbat straniu, cu o viață ce ar fi putut face și din viețile celor apropiați un roman de mâna a doua, un film de acțiune cu intrigă și final proaste. Ceea ce îl salvează pe fiu este tocmai întâlnirea cu scrierile lui Graham Greene – autorul în care caută urmele tatălui și un salvator pentru a nu se pierde în labirintul unor evenimente a căror spectre, iată, la peste treizeci de ani distanță, apar uneori fantomatic în spațiul public românesc. Anii `90 (și nu numai) sunt mărturia unei societăți neașezate, a unor jocuri de culise în care Dan Gorzo nu a fost neapărat victimă, dar în apropierea cărora s-a aflat și cărora nu a știut să le facă față.
În calitatea asta presimțeam – firește, într-un mod foarte difuz – că are să-mi spună mie ceva personal. Ceva despre tatăl meu și, implicit, despre mine, despre viața noastră- de ce luase și continua să ia formele alarmante pe care le lua.
E important să fim atenți și la modul în care Andrei Gorzo se raportează la evenimentele relatate, găsind mereu o alternativă la ceea ce se petrecea în realitatea familială în literatura lui Graham Greene. Înspăimântat fiind în adolescență de lumea stranie în care se află și în care ai săi parcă nu-și găsesc locul, a fost reconfortant pentru el să descopere povestiri despre spații asemănătoare, la fel de marcate de instabilitate și de inechitate. Băiatul a căutat normalitatea în anormalitate. A cercetat noi metode de a-și înțelege tatăl prin intermediul personajelor lui Greene, simțindu-se mereu atras în mod inexplicabil de acesta, neputând renunța la el precum făcuse sora sa. De aceea, volumul e construit ca un dialog între „povestea” trăită de familia Gorzo și „poveștile” (comentate) prin care trec personajele autorului englez.
Am scris-o pentru self-help, dar nu ca să mă vindec de rana care mi-e el, ci ca să mă întâlnesc cu el zilnic, pe durata scrierii, pe un teritoriu pe care-l avem în comun.
Așadar, după moartea tatălui, literatura a rămas încă limbajul lor secret: singura modalitate de a se apropia, dar și de a nu da uitării existența legăturii dintre ei doi. Graham Greene îl va conduce întotdeauna într-un mod aproape bizar la părintele său și viceversa, iar cartea aceasta e încercarea fiului de a recupera o bucată de viață trăită, de a pune la un loc o parte din piesele unui puzzle la care nu va avea niciodată acces complet, de a reînnoda un dialog, de a mărturisi. În singurul fel în care se poate mărturisi onest o viață: raportând-o, oglindind-o în ceea ce ai iubit la un moment dat (în cazul acesta, cărțile lui Greene).
*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
