Niciunul dintre noi n-a știut să iubească și nici n-am reușit să învățăm împreună, și poate că, oricum, nici măcar n-a fost asta intenția. Dar am încercat din toate puterile noastre, ne-am agățat unul de altul și nu ne-am dat drumul, chiar dacă am repetat iar și iar aceleași greșeli. Oare tocmai lupta aceasta ne-a oferit un sens, sentimentul familiar de acasă?
Prima mărturisire pe care trebuie să o fac: m-am documentat mult după ce am început să citesc romanul Zeruyei Shalev, fiindcă simțeam că îmi scapă ceva și că doar cunoscând mai multe despre contextul în care trăiesc și acționează personajele scriitoarei din Israel voi înțelege ceea ce se află dincolo de relația care se stabilește între Atara și Rahel, voi avea acces la ceea ce macină viețile acestor oameni, la felul în care istoria personală, cu alegerile ei, și istoria dinainte și de după constituirea statului Israel (până în zilele noastre) se întretaie și își pun amprenta asupra felului lor de a fi și de a acționa.
Destin a fost publicat în anul 2021 și tradus în limba română în 2023. În versiunea originală, în limba ebraică, cartea poartă titlul Miracol. Romanul prezintă firele invizibile care unesc destinele a două femei din generații diferite: Rahel și Atara. Legătură dintre ele nu este întâmplătoare, întrucât Rahel este cea pe care tatăl Atarei, Manu, a iubit-o în tinerețe, cea pe care o caută Atara fără a ști ce va însemna pentru fiecare dintre ele întâlnirea lor. Rahel va înțelege astfel că destinul a fost mai puternic decât el, mai puternic decât ea. Căci, deși Manu a îndepărtat-o în mod brutal din viața lui, provocându-i o cumplită suferință, destinele lor nu au putut fi cu adevărat separate – fie și pentru că în tăcerea și durerea provocată, iubirea respinsă s-a transformat în rană niciodată pe deplin vindecată.
Atât de multe amintiri o năpădesc dintr-odată, asemenea rostogolirii la vale a unor stânci, nimicind în calea lor tot ce e viu.
Rahel și Manu sunt doi tineri care aderă la gruparea Lehi, o grupare paramilitară care lupta pentru libertatea Israelului și eliminarea protectoratului britanic. În urma unui atentat, Rahel este rănită, iar Manu promite că, dacă aceasta va scăpa cu viață, se vor căsători și nu va mai exista nicio altă femeie în viața lui. În timpul luptelor de gherilă, în care cei doi tineri activau punând la cale acțiuni teroriste (deși pentru niciunul dintre adepții Lehi cauza organizației nu este altfel decât întru totul îndreptățită), Manu îi mărturisește lui Rahel crezul lui: odată ce englezii vor pleca din țară, evreii și arabii vor putea trăi în pace.
Ruptura dintre Manu și Rahel survine în urma unui episod aparent fără o semnificație majoră în viața plină de violență și de pericole pe care o duc cei doi. Ei se întâlnesc cu o tânără pe nume Atara Shamir, care își sărbătorește a douăzecea zi de naștere cu prietenii săi, și se alătură petrecerii grupului. Atara va muri într-un autobuz bombardat a doua zi. Este momentul în care Manu a înțeles că între ei, luptătorii de gherilă pentru eliberarea teritoriilor israeliene, și cei care au aruncat în aer cu cruzime un autobuz plin de civili nu este nicio diferență. Tânărul trăiește o profundă criză, înțelegând că ceea ce face alături de tovarășii lui, deși înseamnă să slujească o cauză, este pentru unii un act eroic, iar, din perspectiva altora, o barbarie, un act de terorism. În acest mod, întâmplarea prin care Manu a primit scrisoarea ce l-a condus către Atara a devenit motivul datorită căruia i s-au deschis ochii asupra cruzimii pe care o implică războiul și asupra acțiunilor la care luase parte până atunci, dar și ceea ce provoacă despărțirea de Rahel. Ruptura brutală și bruscă de aceasta a fost modul lui Manu de a se desprinde de gruparea pe care o susținuse și de a o proteja pe tânăra pe care o iubea. Credința lui se prăbușește atunci când nu reușește să răspundă la întrebarea: cine este de fapt dușmanul?. El crezuse cu naivitate că adevărații dușmani sunt britanicii și că israelienii vor reuși să realizeze o înțelegere cu arabii palestinieni, dar uciderea Atarei Shamir a fisurat ireversibil acest raționament. Adevărul legat de modul de a acționa al celor din Lehi îi este brutal aruncat peste ani în față lui Rahel de către fiul ei cel mare, Yair: Ce te șochează? Și voi ați luptat împotriva ocupației! Și voi ați fost teroriști! Ce diferență e între luptătorii pentru eliberarea Israelului și luptătorii pentru eliberarea Palestinei? Cum v-ați putut închipui că, după ce vor pleca britanicii, aici va fi liniște? Cum ați putut fi atât de orbi?
În zilele acelea, până și lui Dumnezeu îi era teamă să intre în Ierusalimul asediat.
Bineînțeles că romanul poate fi citit și din perspectiva ideii de familie, a iubirii și a trădării, a incompatibilității dintre soți, a tensiunilor dintre părinți și copii. Totuși, realitatea societății israeliene nu e niciun moment doar element de fundal. E suficient să observăm că există în text numeroase simboluri ale religiei iudaice, iar numele alese de autoare pentru personajele sale nu sunt întâmplătoare, acestea prefigurându-le destinul și circumscriindu-l unuia mai larg, celui colectiv. Astfel, numele Rahelei are rezonanță biblică – ea a fost a doua soție a lui Iacob, numit ulterior Israel, cea pe care acesta a iubit-o cel mai mult. De asemenea, în tradiția iudeo-creștină, Rahel este văzută ca simbolul suferinței materne (Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt. – Ieremia, capitolul 31, versetul 15), e cea care își plânge copiii exact așa cum personajul lui Shalev îi plânge pe toți camarazii alături de care a luptat pentru ca israelienii să nu fie asupriți de arabi. Suferința ei este redată prin rememorarea, ca într-un kaddish, a numelor celor ce au murit și pe care i-a cunoscut. Astfel, Rahel nu o protejează numai pe Atara, alinându-i tristețea și oblojindu-i rănile, ajutând-o să rămână în picioare, să se împace cu ea și cu ceilalți, ci un întreg popor care, pentru ea, nu și-a găsit încă un cămin sigur. Numele Manu este prescurtarea de la Menahem, care în limba ebraică înseamnă „mângâietor” sau „cel care aduce alinarea”. Menahem a fost, de asemenea, un rege al vechiului Israel, menționat în Cartea Regilor. În roman, Manu se identifică cu Iefta, un alt personaj al Vechiului Testament ce, la fel ca Agamemnon, își sacrifică propria fiică pentru a obține victoria împotriva troienilor. Deși Manu crede că aduce alinarea, acest lucru nu se întâmplă; mai mult, el însuși nu își va găsi niciodată seninătatea după despărțirea de Atara. Ca substantiv, „atara” înseamnă „coroană”, iar ca adjectiv, „autoritate, onoare, măreție”. În gândirea mistică iudaică, în Cabala, termenul este uneori utilizat pentru a face referire la sfere spirituale înalte sau la calități divine. Atara suferă, dar, în același timp, va căuta un sens în tot ceea ce i se întâmplă și, deloc întâmplător, se ocupă de refacerea clădirilor afectate, de păstrarea memoriei unui loc, reconstruind, simbolic, o istorie.
Dar cine era mireasa? Patria, pericolul, eroismul, maturizarea?
Manu realizează că, de fapt, nimic nu justifică crimele săvârșite și se desparte fără nicio explicație de Rahel. Dar traumele lui ajung să se răsfrângă asupra membrilor noii sale familii, în special asupra fiicei mai mari, pe care o numește Atara și care pare a semăna perfect cu Rahel. Manu nu știe să își manifeste afecțiunea față de fiica lui, o îndepărtează și o rănește prin tăcere și ostilitate, astfel că aceasta se va refugia mai târziu într-o relație stabilă, protectivă, dar lipsită de iubire, cu Doron. Din această relație se naște Abigail, față de care Atara dezvoltă o relație de codependență, punând părerile și iubirea fiicei mai presus de orice, deși aceasta va ajunge să se îndepărteze treptat de ea, ascunzându-i viața personală și văzând în al doilea soț al Atarei, Alex, un obstacol între ea și mamă, neputând să se bucure pentru ea.
Destinul îl aduce în viața Atarei pe Alex, marea ei iubire, și cei doi își numesc copilulis Eden – ca și cum familia în care s-a născut acest fiu ar tinde către fericirea primordială, cea a lui Adam și a Evei, ca și cum viața lui ar garanta liniștea, paradisul cuplului. În ciuda acestui fapt, Atara trăiește vinovăția că a renunțat la prima căsnicie pentru a fi cu Alex, remușcări ce duc la relația ultra protectivă cu Abigail. Romanul surprinde astfel efectele unei traume transgeneraționale, impactul războiului asupra lui Manu proiectându-se și asupra destinului lui Eden, care s-a întors de pe front cu gânduri suicidale.
Ipostaza de ființă scindată a Rahelei, este, la rândul ei, accentuată de cei doi fii ai săi, Yair și Amichai, care își aleg drumuri de viață opuse, precum personajele biblice Cain și Abel – unul fiind devotat religiei și familiei, iar altul fiind acaparat de vâltoarea lumii materiale, plin de o furie pe care o revarsă constant asupra mamei sale. Inițial, Rahel manifestă aceeași atitudine de respingere față de Atara ca cea pe care o avuse Manu față de ea atunci când s-au despărțit, căci ambii au dorit să închidă un capitol dureros din viața lor, dar, din nou, destinul se dovedește mai puternic. La urma urmelor, nu-i e străină, într-un fel e fiica ei, pentru că viețile lor s-au unit una cu cealaltă cu mult înainte ca ea să fi venit pe lume. Atingerea trezește acum în ea un sentiment neașteptat de liniște, venit parcă dintr-un alt timp și loc, ca și cum s-ar reuni în sfârșit cu o parte din ea, a cărei absență îi provoca o durere nedefinită.
Adevărata fericire nu neagă tristețea, ci crește din ea.
Întâlnirea dintre cele două femei este terapeutică, ambele reușind ca, prin intermediul experiențelor împărtășite, să depășească traumele. Venind să își împărtășească regretul față de moartea lui Alex, bărbatul pe care Atara nu mai știuse cum să îl iubească, dar a cărui pierdere o face să înțeleagă singurătatea și greșelile făcute, Rahel a înțeles că este și ocrotitoarea fiicei lui Manu, că destinul le-a legat indestructibil și că împărtășesc aceeași soartă în care suferința nu poate fi evitată. Moartea lui Alex aduce în sufletul Atarei cele mai cumplite contradicții: ea suferă, regretă și se simte vinovată și neputincioasă. Totuși, suferința ei se dovedește cathartică, o mistuie și, în același timp, o transformă într-o altă persoană care își aruncă lanțurile de dependență nesănătoasă reprezentate de relația cu copiii: își să seama că Abigail nu jelește dispariția tatălui vitreg, că, de fapt, fata l-a văzut întotdeauna pe Alex ca pe un obstacol între ea și mamă. De asemenea, Atara va vedea puterea adusă de suferință fiului ei Eden și acceptă că tânărul trebuie să se confrunte cu propria durere pentru a se maturiza. Prin prietenia cu Rahel, ea are impresia că ordinea s-a întors cumva în lume și găsește forța de a-și elibera copiii de lanțurile iubirii ei protectoare și egoiste, încercând să rupă astfel ciclul traumei transgeneraționale.
Poate că tocmai acesta e motivul pentru care a ales să vindece și să pună laolaltă fragmente disparate ale unor clădiri vechi, existențe pierdute și uitate, pe care nu le apără nimeni de ravagiile timpului.
Destin e un roman despre traumă: trauma poporului israelian mereu în exil, transferată asupra Statului Israel, născut și menținut prin suferință și violență – transferate asupra locuitorilor acestei țări, personajele romanului. Astfel, Zeruya Shalev prezintă suferința individuală și realitatea politică și socială israeliană. Destinele lor sunt legate de un fir roșu al durerii, Atara ridicându-se precum o coroană din ghemul roșu ce s-a încâlcit în jurul ei.
Și, pentru că răspunsul va fi mereu o poveste, secvența care explică titlul original al cărții se constituie din cuvintele lui Amichai, spuse atunci când Rahel e nedumerită în legătură cu pasiunea fiului pentru povesti: Poveștile astea ne trezesc, ne fac să căutăm metode de a face corecții în scenariul propriilor noastre vieți. Povestea în sine este un act de mântuire. Adică, un miracol. Și se poate constitui, pentru cei aleși, în destin.
- ZERUYA SHALEV VA FI INVITATA NOASTRĂ LA ÎNTÂLNIREA ALECART de la FILIT VINERI 25 OCT., ORA 15.30. PROGRAMUL COMPLET al ÎNTÂLNIRILOR ALECART la FILIT, AICI!
*Ioana POPA, elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, debutează cu această recenzie în Alecart.
