Acolo era griul cerului. // Erau râul și sălciile. // Câmpia întinsă și singurătatea. // Erau marginea și centrul. // Da-ul și Nu-ul. // Incertitudinea.
O femeie alături de un necunoscut într-o căruță din care se revarsă un miros puternic de hering sărat, înotând printr-un ocean de ninsoare pentru a putea ajunge la gară și a lua trenul spre oraș. O femeie ținându-și strâns pântecele umflat cu amândouă mâinile, încercând să protejeze viața ce nu mai are astâmpăr în ea. O străină crescută la oraș care nu apucase să se obișnuiască nici cu camerele casei ce păreau a-i analiza fiecare mișcare, nici cu gutuii și vița-de vie din curte, cu nimic din noua ei viață de la granița de vest a țării unde își urmase soțul să ia în primire prima lui parohie. O femeie care dacă ar fi fost nevoită să numească ceva ce-i definea noua viață ar fi numit liniștea aceasta. Liniștea dată de zăpada ce exilase orice zgomot în case, care amuțise până și lătratul câinilor. Și albul nesfârșit de sub pleoape. Liniștea care e o oglindă a felul ei de a fi, al unei anumite ordini interioare, al unei stânjeneli în fața cuvintelor ce se transformă în ezitarea de a le arunca între sine și ceilalți prea des. Culcușirea aceasta în liniște e una dintre moștenirile ce i le va transmite și fiului ei, Samuel. Dar deocamdată Florentine, căci acesta este numele tinerei femei, face o călătorie pentru a proteja o viață pe punctul de a se frânge. O rugăciune, zvâcnind în gând, împrăștiindu-se în tot trupul, purtându-i îndărătnicia, e singura care o urmează: Lasă-mi copilul. În spitalul de la oraș femei de toate vârstele, un cor de voci, de țipete, de rugăminți; femei aduse la un loc pentru că medicii erau exonerați astfel de a le privi ca pe ființe umane separate. Și două brațe scheletice, coloana vertebrală deja formată, capul reptilian și pleoapele închise. Sânge și un miros insuportabil. În Republica Populară Română nu se făceau avorturi. Dar în Republica Populară Română femeile se loveau cu pumnii în burtă, săreau de pe mese înalte, consumau salvie, rozmarin sau pelin în doze mari, foloseau andrele sau, ca Nica, prietena lui Florentine, bucovineanca cu ochi verzi și deja trei copii acasă, își injectau o substanță care, în mod normal, se administra vacilor. Florentine merge în spitalul de la oraș pentru a-și salva copilul, deși nimeni de acolo nu crede că și-l dorește, în timp ce Nica va muri fiindcă medicii refuză să o trateze.
Existau un timp care se grăbea să curgă înainte și un timp care mergea înapoi. Un timp care se învârtea în cerc și unul care nu mișca și nu era niciodată mai mult decât un moment unic.
Iris Wolf urmărește destinele a patru generații și încearcă să recupereze adevărurile simple ale unei lumi, ale unor timpuri și ale unor oameni. Care au trăit înainte, în timpul și imediat după căderea comunismului, în satul bănățean fără nume în care se aud atâtea limbi și clopotele a trei biserici își înnoadă glasurile sub un cer prea des indiferent, în care viața curge cu suișuri și coborâșuri și fiecare își știe rostul – pe al său și pe al celorlalți, dar și dincolo, în Germania de Vest unde Samuel și Oswald, Oz cum e numit de prietenul lui, pleacă pentru ca acesta să scape de dragonul care îl urmărea pretutindeni. Dragonul apărut în timp ce își face stagiul militar, după moartea unui deținut care în fiecare noapte încerca să trăiască pentru câteva clipe iluzia libertății. Dragonul care ia forma fricii, a zgomotelor și a privirilor acuzatoare, a perchezițiilor și a interogatoriilor tot mai dese după ce Oz încercase să facă rost de o hârtie din dosarul de la starea civilă ce ar fi trebuit apoi să aibă lângă numele lui pe cel al unei străine alături de care să poată pleca departe. Pentru că în țara asta aerul devenise insuportabil. În țara asta din mama lui cu ochi verzi nu rămăsese decât un capot agățat de ușa băii, acum și el o amintire îndepărtată, totul reducându-se la voci amenințătoare și la ochii de foc ai dragonului care-l urmăresc peste tot. Pentru prietenul lui, Samuel renunță la tot. La curtea părintească și la cei doi părinți, Hannes și Florentine, dar mai ales la sine. La ceea ce a descoperit despre sine din momentul în care trupul alb al Stanei i s-a arătat pentru o clipă în toată goliciunea lui tăind o graniță între copilăria lor și sălbăticia unei iubiri pe care nu știu cum să o împartă. Pleacă, renunțând la Stana, așa cum înainte renunțase la t-ul din numele ei, transformând-o într-o ființă diferită, cu adevărat ea însăși, nu fiica turnătorului și torționarului Konstanty Novac, crescută între zilele proaste ale tatălui și prietenia tandră a băiatului lui Florentine, singurul pe care nu putea să-l păcălească, singurul care atunci când avea un ochi umflat sau o buză crăpată nu se comporta ca și când nimic n-ar fi fost crăpat, nimic n-ar fi fost umflat. Pentru că noul nume ajungea la ceva ce era încă neatins și îi dădea fetei senzația că are voie să se reinventeze. La iveală ieșea ceva gingaș, generos, dar totodată și o nouă vulnerabilitate, ca și când ceva ar lipsi, ca și când Samuel ar fi păstrat pentru sine mai mult decât o simplă literă înaltă. Între prietenul care are nevoie de el și sine însuși, Samuel nu ezită să aleagă. Chiar dacă în decizia lui e și propria nevoie de a porni într-o aventură, de a testa limitele, de a pune între tinerețea lor și și dragonul cu ochi de foc mai mult decât o graniță. Chiar dacă viața îi va dovedi curând că nu a putut să-l salveze pe Oz. Că e mai ușor să treci granița unui stat comunist pilotând un avion decât să lupți cu vulnerabilitatea și cu sentimentul că tu nu poți fi iubit. Că încă o dată ai pierdut ființa care ți-e dragă, de care te-ai agățat cu disperare, alături de care ți s-a refuzat un timp plin, îndelung, firesc.
Ceva din peisajul acela îl mișca. Nemărginirea lui, deschiderea lipsită de apărare, ca și când nu era mai mult decât o trecere.
Citind Lumea estompată e aproape imposibil să nu îți amintești de universul romanelor lui Cătălin Dorian Florescu. De forța acestuia de a recupera o lume. E ceva, atât la Iris Wolf, cât și la Cătălin Dorian Florescu care tânjește după ceea ce a fost lăsat în urmă, după consistența deopotrivă molcomă și colțuroasă, cu irizări solare și o violență latentă, cu acceptări și înverșunări, cu o poezie a existenței ce irupe brusc în imagini de o frumusețe iradiantă, ca un diamant perfect șlefuit, ceva specific spațiului în care cei doi au trăit un timp. O lume pe care cel plecat presimte probabil că o are undeva în sine și simte că e dator să o aducă la suprafață. Mărturie pentru apartenența la un spațiu care în cumințenia lui a îndurat neașezarea atâtor timpuri, dar și pentru despărțirea de el. Cu o vibrație interioară ce se impregnează în acest tip de scriitură și care vine, cred, din dubla locuire a autorului, din amprenta unei moșteniri pe care proza o scoate la suprafață. Într-un demers aproape arheologic, de recuperare, de recunoaștere și de resuscitare a ceea ce nu-ți mai aparține decât de la distanță, dar de care nu te poți despărți.
Unele lucruri pot fi povestite atât de des și de impresionant, încât ai impresia că îți amintești tu însuți de ele.
La Iris Wolf se simte efortul de documentare, de impregnare de istoria unei lumi acum estompate în memoria personală, umbrită poate, dar nu întru totul pierdută. E o anumită scrâșnire, o ușoare forțare a felului în care sunt introduse personajele și epocile lor (Karline, cu amintirile ei despre regele Mihai și Casa Pescărușilor de la malul mării, cu averea năruită a familiei după venirea comuniștilor la putere, din afacerea tatălui nemairămânând decât clădirea dărăpănată a vechii fabrici de lângă Cisnădie, cu manierele ei aristocrate de a lua masa și poveștile despre care știe că se întâmplă în o sută de moduri posibile și toate erau în același timp adevărate și neadevărate; Bene și vizita lui în casa parohială a lui Hannes, precum și reîntâlnirea peste ani cu Samuel și revenirea alături de el în locurile care, deși mai mici și mai înghesuite acum, poartă încă aura poveștii de dragoste trăite aici alături de Lothar; Liv și adolescența ei de nemțoaică în care dragostea pentru Noah are în ea ceva din pericolul și miraculosul pe care relatările părinților ei, Samuel și Stana, le imprimă întâmplării de când ea era foarte mică și a pășit afară din barcă, pe apa adâncă a râului, ca și cum între cele două nu ar fi fost nicio diferență și doar mâna puternică a tatălui a salvat-o de la înec). O stângăcie care dă impresia că romanul ar fi putut fi un volum de povestiri dacă nu ar fi existat voința de a ține la un loc și de a face să trăiască, uniți prin glasul sângelui și prin întâmplările vieții, prin poveștile spuse și prin tăcere, pentru un timp, toți acești oameni din epoci diferite, care sunt despărțiți de viață pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă și care au în comun firescul cu care nu încetează să accepte ceea ce li se întâmplă. Și dacă peste ani, când Samuel intră în curtea casei după revenirea din Germania și căderea comunismului, semințele din castronul lui Florentine se vor risipi pentru că mâna ei se dovedește mai slabă decât inima care susținuse atâta timp o absență, Liv, nepoata ei, cu pasiunea sa pentru magie, știe că publicul privește într-acolo unde privește magicianul și că priveliștea magicianului este priveliștea publicului. De aceea, privindu-și tatăl, își concentrează atenția către istoria lui și, prin ea, către istoria iubirii lui pentru Stana, a vieților lui Florentine și Hannes, ale lui Konstanty Novac și Malvei, ale Karlinei și Johannes, spre colțul de lume din Banatul în care comunitatea de nemți, de slovaci, de evrei și de români au trăit vorbindu-și unii altora limba, plângându-și și îngropându-și morții, crezând, asemenea lui Severin, că o vițică poate să viseze, că în fiecare vânt se ascundea un drac, cum spuneau românii, că pot face suportabilă viața într-un sistem care se hrănea cu faptul că fiecare om era vinovat. Și apoi spre celălalt colț de lume, în Germania, unde Samuel a ajuns cel dintâi și viața i-a adus și pe unii dintre ai săi, deși îmbrăcămintea lor, vestele tricotate și baticurile, limba lor, mereu diferită de germana literară, cum constată Liv, arată că ei vin dintr-un loc în care identitatea li s-a modelat după vremuri și după oamenii alături de care au trăit, acolo în satul în care ea însăși s-a născut.
Pentru fiecare persoană există un loc de care acea persoană aparține. Unii oameni trebuie să plece pentru a găsi acel loc, pe când alții nu îl găsesc niciodată dacă pleacă.
Romanul lui Iris Wolf e o acumulare de scene din viața unor oameni care suportă istoria, pentru că existența lor presupune o sumă de gesturi mărunte, o privire senină, în care încrâncenarea, suferința, spaima, revoltele, grijile de zi cu zi, intruziunile morții, nedreptățile sunt interiorizate. Ei nu luptă împotriva a ceva, ci își pliază ritmurile vieții personale peste ceea ce înseamnă bucuriile, grijile, necazurile celorlalți. Și se apropie sau se îndepărtează de ceilalți, revenind mereu la matca unui sine adânc, modelat de puterea de a înfrunta totul fără a face din această luptă altceva decât ceea ce este: un dat de zi cu zi la care se adaptează, găsind puterea de a rămâne ei înșiși. Indiferent de spațiile în care ajung să trăiască. Marea reușită a acestui roman e poezia existenței, lumina care învăluie totul și se infiltrează printre firele unor povești de viață nu întotdeauna luminoase și, mai ales, frumusețea, crudă, dar de netăgăduit a imaginilor care păstrează amprenta unui alt timp.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
