„Literatura este un act de rezistență, ea dă o voce celor care nu au una, pune periferia în centru și îi reumanizează pe cei ce au fost profund dezumanizați.”
Povestea unor generații pierdute, a unor promisiuni uitate și a unor visuri de mult apuse
Romanul Gabrielei Adameșteanu Dimineață pierdută este una dintre acele cărți ce depășește definițiile simpliste pe care le putem da atunci când vorbim despre literatură. Cuvintele din care se țese sunt ele însele exponatele unui muzeu neobișnuit, un muzeu care nu ne vorbește numai despre trecut, ci și despre ființa umană însăși – mai profundă decât întreg universul. Dincolo de complexitatea planurilor narative și deopotrivă a personajelor, Dimineață pierdută rămâne una dintre cele mai importante cărți ale literaturii române sub comunism, întrucât ea a dat o senzație de libertate, fie și iluzorie, dar mai ales ceva ce se pierduse – un adevăr care devenea aproape inexistent într-o lume cuprinsă de minciună, speranța că putem rezista și recupera trecutul individual și colectiv prin cultură. Chiar dacă această rezistență devenise în acele timpuri sisifică într-un București ce, la fel ca întreaga țară, își îngropa trecutul, identitatea și patrimoniul.
Gabriela Adameșteanu alege unul dintre cele mai tumultuoase secole ale istoriei, construind înăuntrul acestuia un portret complex de familie și un personaj memorabil, Vica Delcă. Romanul dezvăluie o serie de voci, o înlănțuire de gânduri, un spectacol al cărui actor principal este chiar ființa umană, nici pe departe perfectă, dimpotrivă, de cele mai multe ori aceasta neputându-se raporta corect la sentimentele celor din jur. Dimineață pierdută devine astfel povestea unor generații pierdute, a unor promisiuni uitate și a unor visuri de mult apuse. O generație pentru care suferința a fost un sentiment aproape firesc, o generație brutalizată de vremurile tulburi, o generație de sacrificiu – așa cum ne este amintit de atât de multe ori în roman. Trecutul prinde viață prin intermediul monologului interior al fiecărui personaj, iar istoria devine ea însăși personaj. Cele două narațiuni pun sub lupă, cu o autenticitate izbitoare, două zile, două epoci diferite, două istorii, două trecuturi, două mentalității și feluri de a fi.
Un portret impresionant al ființei umane
Prin suita de voci și narațiunea stratificată, Gabriela Adameșteanu readuce la lumină tabloul unui secol teribil, redat cu autenticitate. Un tablou care, într-o epocă dominată de compromisuri, recuperează adevărul de zi cu zi pentru societatea de atunci, iar pentru cei care îl descoperă patruzeci de ani mai târziu nu reprezintă doar o serie de povești ori o plăsmuire a imaginației, ci o mărturie a unor vremuri întunecate. Dimineața pierdută este un roman care explorează viețile oamenilor și, odată cu ele, scoate la suprafață povești și tăceri. La fel de importante se dovedesc și întrebările pe care le naște în cititor, apelul la memorie. E aproape imposibil să nu te întrebi care este diferența dintre oglinzile uriașe ale Bucureștiului în care locuia familia Profesorului Mironescu față de ale celui în care Vica Delcă, odată ajunsă la bătrânețe, își petrece o zi întreagă.
Gabriela Adameșteanu construiește două lumi și, chiar dacă ambele se află sub imperiul fricii, sunt extraordinar de diferite. Prima, cea de la 1916, surprinde mai curând procesul de construcție a unei noi societăți, a unei noi Românii. Chiar dacă este un drum anevoios, speranța este prezentă în sufletul celor care luptă, direct sau indirect, pentru crearea unei singure națiuni, pentru libertate. Cea de-a doua este una în care frigul domină – în case și în suflete. Istoria se pierde și ajunge să fie dată uitării de cei mulți dintre noi, oamenii își pierd speranța, iar suferințele care îi amenință îi fac să aleagă calea mai ușoară, să se supună, să creadă doar în versiunea oficială. „Dacă nu ne acordăm credit unii altora, cum să mai trăim? Cea mai machiavelică născocire a comuniștilor a fost să facă din fiecare un posibil suspect: să ne suspectăm unii pe alții – iată pe ce se bazează, de fapt, puterea lor!”
Puține opere sunt mai fascinante, mai strălucitoare decât romanul Gabrielei Adameșteanu. Autoarea a propus un portret impresionant al ființei umane – de la personaje înălțătoare, precum Profesorul Mironescu, ori personaje de o autenticitate izbitoare, precum Vica Delcă, până la cele lipsite de scrupule și respingătoare, ca Titi Ialomițeanu. Dimineață pierdută readuce la viață, așadar, o lume aproape dată uitării, cea a Bucureștiului din timpul Primului Război Mondial și se scufundă în adâncimile sufletului și ale conștiinței umane, în care singura formă de viață este eternul omenesc – melancolic în cazul Ivonei, liric și plin devotament, în cazul Profesorului Mironescu, plin de nesiguranță, ca pentru adolescenta Margot, autentic și fermecător în ceea ce o privește pe Vica Delcă. De aceea, lectura acestei cărți nu ne poartă doar prin epoca comunistă sau prin cea a Primului Război Mondial, ci ne oferă o lentilă specială care trece de granițele timpului și ne ajută să vedem altfel lumea, literatura, pe noi înșine. În egală măsură, se surprinde cu finețe felul de a vorbi al fiecărei clase sociale, trecându-se de la dezacordurile gramaticale ale Vicăi la numeroasele fraze în limba franceză pe care le folosește Profesorul Mironescu – oameni atât de diferiți pe care îi unește istoria.
O călătorie prin istorie, prin memoria colectivă, o călătorie la finalul căreia ne este dezvăluită însăși firea umană
Galeria diversă a personajelor este atent analizată mai ales în cadrul celei de-a doua părți. Avem acces la perspectiva lui Margot, o adolescentă care atunci când izbucnește războiul se dovedește curajoasă, la cea a lui Sophie Mironescu, o femeie care nu este mulțumită de căsnicia ei, a lui Titi Ialomițeanu, un arivist, și nu în cele din urmă, la perspectiva Profesorului Mironescu, poate unul dintre cele mai complexe personaje ale volumului. Deși romanul o are în centru pe Vica Delcă, și celelalte voci au consistență și autonomie. Personaje care au fost cândva tinere, adolescente cu poftă de viață, au devenit femei însoțite de o nostalgie permanentă și de un regret care aproape că ajunge să le definească. Majoritatea bărbaților sunt descriși prin ochii femeilor din viața lor: Niki prin ochii Ivonei, soțul Vicăi – „lighioana bătrână” – din perspectiva acesteia, iar Profesorul Mironescu prin ochii Sophiei.
O temă adiacentă este reprezentată de modul în care sunt priviți și tratați bolnavii de propria lor familie, dar și de societate în general. Boala lui Ștefan Mironescu, scleroza Sophiei, spitalizarea Vicăi nu sunt decât alte mijloace de care autoarea se folosește pentru a cerceta ființa umană, care, odată ajunsă la pat, îi simte pe cei din jur, îi înțelege altfel, uneori cu mai multă acuitate sau nu îi mai înțelege întru totul.
Vica este personajul în a cărui construcție contează foarte mult limbajul, cu oralitatea și autenticitatea lui: „Muieri nemuncite, bolborosește ea încet, că bine v-a făcut comuniștii! Mi-a luat ei prăvălia, da vouă v-a luat mai mult!” Chiar dacă de cele mai multe ori Vica una gândește și alta spune, ea nu este lipsită de compasiune. Suntem antrenați de cleveteala ei, căci, deși nu a avut parte de o viață ușoară, găsește puterea să meargă mai departe, nu se plânge și nu își dorește mila celor din jur. Limbajul său colorat se află în antiteză cu vorbirea de modă veche a unei familii educate din anii de dinaintea comunismului – descrisă cu minuțiozitate atât prin intermediul Jurnalului Profesorului Mironescu, cât și în partea a doua a romanului. Călătoria Vicăi poate fi într-o anumită măsură similară cu cea a lui Leopold Bloom, eroul romanului Ulise de James Joyce. Călătoria de o zi prin Bucureștiul sub comunism, respectiv, în Dublinul începutului de secol XX devine o călătorie prin istorie, prin memoria colectivă, o călătorie la finalul căreia ne este dezvăluită însăși firea umană – imuabilă. Toate personajele cu care se întâlnește Vica în Bucureștiul anilor ‘70 sunt prinse în complicata plasă a amintirilor. Monologul ei, de cele mai multe ori unul jignitor la adresa celor cu care se întâlnește, trezește ecouri, iar prezența mai multor naratori (exact ca în romanele lui Faulkner) care se succedă multiplică ecourile, timpurile.
La o vârstă înaintată, Vica a asistat la toate momentele grele ale secolului trecut, știe totul despre oameni, povestește, dar le și ascultă pe celelalte femei vorbind despre ele înseși. Astfel, e conturat portretul splendid al doamnei Ioaniu, al fiicei ei Ivona și al ginerelui Niki – care, conform spuselor Ivonei, aleargă tot timpul după „matracuci”, al surorii ei, Margot, adolescenta ce își afirmase cu multă forță libertatea. Deși Vica Delcă este o femeie simplă, lipsită de educație, adâncimile sufletești ale acestui personaj dau o forță incredibilă Dimineții pierdute.
Adevărul printre amintiri care se degradează tot mai mult odată cu trecerea anilor
Părăsim lumea Vicăi și ajungem într-un salon burghez unde se discută cu intensitate intrarea României în Primul Război Mondial. Dorința de a parveni, căutarea iubirii, ambiția, mila, seducția, inocența, toate aceste motive se îngână și dansează într-o după-amiază senină și liniștită, înainte ca începerea războiului să îi distrugă pe cei mai slabi, să scoată la iveală ce-i mai rău din oameni. Jurnalul Profesorului Mironescu dezvăluie povestea anilor de război, viziunea sa fiind de multe ori contrazisă de amintirile celorlalte personaje, ceea ce-i dă cititorului o senzație de fluiditate, cartea simțindu-se în consecință precum o călătorie în timp. Avem de-a face, pe rând, cu iluzia unei realități, conturată de amintirile fiecărui personaj în parte, care este imediat spulberată de realitatea altuia. Astfel, cititorul încearcă în permanență să găsească adevărul printre amintiri care se degradează tot mai mult odată cu trecerea anilor.
Astfel, Ivona pare că trăiește într-o stare de melancolie profundă, într-un timp care nu mai este de mult cel al prezentului. Într-o lume ce și-a pierdut strălucirea, ea conservă parfumul unor vremuri îndepărtate în niște sticluțe murdare, pe care alege să le deschidă atunci când valurile înalte ale prezentului o lovesc cu putere. Deși Vica Delcă este privită atât de critici, cât și de cei mai mulți cititori drept personajul principal al romanului, din punctul meu de vedere, Ivona are rolul-central în narațiunea Gabrielei Adameșteanu. Ea poate fi văzută drept liantul între cele două părți ale volumului. Fără amintirile ei despre o lume pierdută, fără introspecțiile, fără grija față de etichetă și nostalgia față de un univers în care toate acestea contau, fără toate poveștile pe care i le spune Vicăi, fără toată dragostea ei față de Profesorul Mironescu care învie și reînvie fără să apună niciodată în sufletul Ivonei, fără atașamentul față de casa bătrânească în care a locuit și pe care nu își dorește să o vândă pentru nimic în lume, Dimineață pierdută ar fi rămas o lume în care prezentul este atotputernic, iar trecutul nu poate decât să tacă și să se supună. O lume care și-ar fi pierdut căldura și culoarea, un spațiu care ar fi fost invadat de o ceață inexplicabilă și de un frig ce ar cuprinde sufletul fiecărui personaj.
Profesorul Mironescu joacă rolul vizionarului în romanul Gabrielei Adameșteanu, fiind reprezentantul unei întregi clase sociale. Ștefan critică adesea mai ales lașitatea societății românești, lăcomia și dorința nemăsurată a unor figuri grotești de a ajunge în vârful piramidei. Luptă pentru occidentalizarea spațiului românesc, pentru bine, pentru libertate, dar și pentru familie. Asistăm pe parcursul romanului la decăderea profesorului, numit și Papa de către Ivona, și la dispariția acestuia în cele din urmă. Deși, în cadrul primului capitol al celei de-a doua părți, el este încă respectat, doi ani mai târziu, decăderea sa este evidentă. Fiecare personaj râde în sinea lui de capul familiei Mironescu, mințindu-l în față, bârfindu-l, ascultându-i opiniile despre război cu o falsă atenție și reținându-și un enorm căscat interior.
În epilogul romanului, un sentiment de regret și de milă își face loc în sufletul cititorului atunci când o vede pe Vica spitalizată, ruinată, în pragul demenței. În acest nou plan al narațiunii, Vica Delcă pare aceeași, o persoană guralivă și plină de viață, totuși pierzându-și speranța și rămânând fără istorisirile interminabile de altădată. În interiorul ei nu rămâne decât o fărâmă aproape imperceptibilă a ceea ce a fost odată, restul nu este decât un gol infinit, o tăcere adâncă.
Iar un bun scriitor, se știe, este interesat de povești, dar mai ales de tăceri.
Dimineață pierdută e un roman care nu analizează doar replicile unor personaje sau gândurile acestora, ci și tăcerile lor. Iar un bun scriitor, se știe, este interesat de povești, dar mai ales de tăceri. De la o poveste la alta, de la un plan narativ la altul, de la o istorie la alta, de la un personaj la altul, Istoria devine o marionetă, controlată uneori de cine nu trebuie, în această dimineață pierdută pentru totdeauna: „Cum vechii greci își cunoșteau legendele mult prea bine, nici acțiunea, nici caracterele nu îi interesau în tragedie, ci modul în care poetul dramatic justifica derularea întâmplărilor de demult, după felul cel nou de a gândi, al timpului lor: pentru că vechiul fel de a gândi parte se uitase, parte ajunsese de neînțeles. Ceea ce înseamnă că imaginația poeților nu ne restituie decât prezentul! Dar, atunci, fiece moment se pierde în întuneric?”
”Șerban Matei este elev în clasa a X-a la Colegiul Național „Emil Racoviță” Iași.
Foto: Petronela Dumitriu
