Ultima carte a lui Gabriel Liiceanu, Isus al meu, s-a născut (așa cum însuși autorul mărturisește) în tocmai timpurile care ne solicită și se hrănesc din credințele și din speranța noastră, sporind fie cu evlavie, fie cu habotnicie și râvnă sau cu disperarea apelării la ultimul resort, relația fiecăruia cu Dumnezeu. O carte așternută în urma unui travaliu prelung, căutând în istoriile umanității noastre răspunsuri care, deși prin titlu par definitiv revendicate, pot cu ușurință deveni valabile pentru alte și numeroase dezbateri intime ale cititorilor. Aceasta este, în definitiv, una dintre speranțele celor care scriu. Însă cu atât mai mult în acest caz în care, deși persoana întâi nu este ocolită, ea nu pare a sluji unui jurnal de credință sau de luptă cu credința, ci urmărește o intenție ceva mai largă, de cooptare și solidarizare, un preludiu argumentat, solid și seducător al unei posibile rebotezări a cititorului ideal pe care Gabriel Liiceanu nu se sfiește să-l caracterizeze, deci să-l spere: cel ce trăiește în paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere. S-ar putea ca, pe alocuri, însetatul de cunoaștere familiarizat cu lucrările și pozițiile unor nume precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici să găsească pasajele despre instituția Bisericii și inadecvările nevindecabile ale acesteia ușor redundante, odată ce păcatele imposturii multor clerici ajung adesea subiectul știrilor. Însă chiar pasajele revizitate intră în construcția fluidă a unor căutări și dezvrăjiri necesare, iar țesătura aceasta fortifică credo-ul onestității și libertății personale.
Your own personal Jesus
Poziția căutătorului din această lucrare, care se poate sau nu suprapune peste autor, presupune și cere o disponibilitate permanent solicitată, capabilă de alterități și schimbări de ton nebănuite, de pactul tacit încheiat între narator și cititor în interiorul unei povești. Stratagema basmului apare în două sensuri. Mai întâi, în relația directă cu actul lecturii și apoi, în legătură cu subiectul ei. Suntem invitați să renunțăm la strășnicia neiertătoare a propriilor convingeri, la Isușii personali, pentru a întâlni o poveste destul de încăpătoare, de veridică, de adevărată, încât să ne poată cuprinde perspectivele, variantele. Asistăm la construcția unei povești în poveste, pentru că Gabriel Liiceanu pornește de la ipoteza nevoii ființei umane de narațiune nu doar pentru a-și ridica propria ficțiune, ci și pentru a justifica comportamente ale maselor, derapaje, habotnicii, pentru că religia este, pe bună dreptate, un subiect colosal de sensibil prin intimitatea pe care o presupune. Liiceanu observă, pornind de la vechiul atașament al omului față de certitudinea și siguranța unui adevăr îmbrățișat, păienjenișul de rău pe care creștinismul l-a strecurat între oameni și popoare, adesea prelucrând detaliile mitologice ale textului biblic și transformându-le din purtătoare ale esențelor valorilor umane universale, în forță motrice a relației credinciosului cu Dumnezeu, forță fără de care nimic nu e și care a polarizat societățile până la deznodământul morții, doar pentru că fire ale aceleiași pânze se încâlceau între ele. Dacă ne-am depărta însă de unghiul necruțător al încrâncenării întru un adevăr unic, singular pentru toată omenirea (deci pentru toți indivizii), am rămâne, spune Liiceanu, cu unele dintre cele mai îmbucurătoare, nesfârșite în înțelesuri și de admirat povești ale lumii. Cosmogeneza biblică este un poem superb, însă nu împărtășește nimic cu mințile trăind orientate către ele însele, pentru care momentele subiectului, detaliile (slab grăitoare individual) mitologice sunt mai importante decât povestea ca întreg. Mai mult decât atât: Biblia în întregul ei este cel mai tulburător poem al umanității, unul care, în plus față de orice operă de artă, poate stârni credința. Însă ca poem, ca mit sublim, Biblia se pretează la o hermeneutică de tipul celei cerute de opera de artă, și nicidecum la o investigație de tip științific. Or, în loc să se poarte ca interpreți ai Poemului sau, etimologic, ca vorbitori despre Dumnezeu, teologii se poartă în fața Bibliei ca Newton în fața Universului. Iar această variantă a apropierii de textul biblic, și prin el de Dumnezeu, departe de suflet și mai aproape de instanțele de judecată ale minții, este transferată, prin adoptarea unui tip de discurs, către oameni, către credincioși. Aceștia, la rândul lor, folosindu-se cel mai adesea de mijloace empirice de cunoaștere, pitesc limitele naturale ale înțelegerii noastre umane după încăpătorul și pacificatorul mister. Tot ceea ce în Biblie reprezintă elemente de poveste (…) este revendicat de credință ca adevăr pur și simplu, ca logos cu referent real. Poate că aici se află și răspunsul pentru care religia reușește să magnetizeze sufletele atâtor oameni și, cu aceeași neasemuită, forță îi determină să renunțe la propriile facultăți de judecată ori surclasează alte credințe personale, făcându-i loc celei care promite cel mai mult. Vânzarea transcendentului a devenit cel mai înfloritor business din lume. Poate fi vândut sub formă de speranță, de consolare, de loc al virtuții, ca seducător sau înfricoșător, ca opus al vremelniciei, ca loc al ispășirii sau răsplății. Dar de ce această variantă medicinală a credinței, care vindecă, alină și promite mântuire este cea care a seduce? Datorită unui Seducător care a coborât cândva printre oameni și lucrează, de atunci, in absentia, asupra noastră.
I’ll make you a believer
În interiorul teoriei lui Gabriel Liiceanu, Isus este marele seducător, cel care, conform etimologiei termenului, inițiază o schimbare de loc, ia de o parte, modifică poziția oamenilor, călătorind, alături de ei, către mântuire. Genialitatea soluției cristice vine din faptul că pledoaria pentru spirit se va face dinlăuntrul cărnii și laolaltă cu ea, printr-un mecanism grație căruia teritoriul spiritului va fi dobândit tocmai prin acest detur prealabil, (…) pentru a împărtăși condiția celui care trebuie mutat din loc. Deducem de aici o vocație adiacentă și necesară celei de seducător, anume aceea de pedagog. Pentru a oferi omului un alt chip interior, dumnezeirea și-a născocit, și-a născut un chip exterior care purta cu sine toate vocațiile fundamentale posibile pe pământ: Isus avea vocația propovăduitorului, a preotului și a tuturor numelor pe care îndeletnicirea și aplecarea către cuvântul lui Dumnezeu le-a luat. Avea, de asemenea, vocația pedagogului, a educatorului, dar, în interiorul acesteia, Isus a luat și rolul unui scenarist, punându-și, alături de Tatăl, viața și moartea în scenă: De ce Isus lăsa doar să se înțeleagă că este Dumnezeu, de ce păstra secretul mesianic și taina dumnezeirii și le cerea celor din jur să nu povestească lucrurile cu totul ieșite din comun pe care le făcea. Pentru că darea în vileag a dumnezeirii soldată cu răstignirea, cu propriul său martiriu, făcea parte dintr-un scenariu pe care doar Isus îl știa. Metoda ascunzișului lui Isus îi oferă omului șansa neînțeleasă atunci a îmbrățișării unui mare privilegiu, anume libertatea de a păși singur și nestingherit pe calea credinței, ca urmare a voinței și a propriei convingeri. Oamenii au urmat, prin întruparea lui Isus, modelul utopic al unei specii noi, pe care rămașii ar fi trebuit să îl urmeze la rându-le. Misiunea continuă să fie, însă, imposibilă, pentru că modelul propus prin Isus răspundea nevoii oamenilor de a jindui către perfecțiune, către frumusețea plenară, seducătoare, chiar dacă blajină și umilă. Isus a venit pe lume propunându-ne o umanitate superioară. Gabriel Liiceanu dezbate, în analiza acestui model de neatins și reprezentările vizuale pe care omul-Isus le-a luat în mentalul colectiv, fie că e vorba de aparițiile sale cinematografice sau de iconografie. Dar de ce ar fi trebuit Isus să fie frumos? Oare pentru simplul motiv că frumusețea fizică trebuia să fie un acompaniament reflex al splendorii interioare, al divinității sale? Mai degrabă, pentru că oamenii doreau, sperau să fie așa. Pentru că în interiorul lumii noastre mici, idealul uman este însoțirea plinătății interioare, a bunătății, milosteniei, moralității, de un trup care să-i fie echivalent, o înfățișare care să nu contrazică interiorul, ci să-i asigure continuitatea. Așadar, oamenii se situează față de aspectul fizic pe care l-ar fi avut Isus la fel cum se raportează la credința însăși. Cu Dorință și Speranță. Liiceanu numește această situație așezare convenabilă, adică o metodă personală de transformare a lumii în ceva inteligibil, mai aproape de capacitățile de asimilare umane:
În ochii publicului larg va avea întotdeauna trecere poziția bucuriei infantile. Toți, când ne mutăm pe tărâmul speranței și dorinței, resuscităm în noi nevoile vârstei infantile. Povestea care ne place este mai atrăgătoare decât peisajul îndoielii sau decât adevărul cunoașterii exigente. Oricând, în ochii mulțimilor, va avea câștig de cauză discursul care iese în întâmpinarea speranțelor și nevoilor de iluzie ale oamenilor, așadar acela care deschide perspectiva fericirii.
Reach out and touch faith
Desigur, în intimitatea credinței, fiecare dintre noi rămâne în brațe cu Isus al lui. Cei fermecați de amănunte, de coaja unei narațiuni, le vor sluji în continuare, pe când cei care au văzut distanța dintre poveste și esența pe care o conține, anume pilda universală a bunătății și iubirii, vor putea îndepărta cu ușurință balastul, vor ocoli derapajele instituției Bisericii, făcând un ocol larg care va sfârși în interiorul netrucat al dragostei. Îndemnurile religiei în acest sens sunt, explică Liiceanu, departe de a putea fi împlinite de om. A-ți iubi toți semenii ca pe tine însuți este o povară de nepurtat de către ființa umană prin însăși natura ei părtinitoare, iar a face bine necondiționat (deci, a ocoli permanent răul) a fost posibil pe pământ doar prin exemplul lui Isus. Rămâne, însă, o lecție perfect aplicabilă pe care o putem privi în modelul îngerilor. Prin făpturile acestea de contact, oamenilor le este insuflată vocația de a proteja, învățând și înțelegând sentimentul de a te simți ocrotit. Iar grija nu poate urma decât unui sentiment nobil pe care cineva îl transferă asupra noastră, născând un dialog care funcționează în ambele sensuri și care are, în mod fundamental, înțeles de credință. Nu știu să-mi explic propria viață fără credința cuiva în mine. Îngerii își asumă poziția de ocrotitori, câtă vreme le îngăduim grija, oferindu-ne astfel, alături de părinți, una dintre cele mai umane lecții propovăduite de Biserică. Adăugându-i, însă, nuanța nevoii de reciprocitate, eliminând pe cât posibil încrâncenarea unilaterală, a credinciosului, față de promisiunea volatilă a mântuirii. În cele din urmă, omul are nevoie să simtă ca este iubit în aceeași măsură în care iubește. Ceea ce depășește acest algoritm simplu și uman are de-a face cu nuanțele divine din noi.
*Ioana Tătărușanu, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă în anul I la Facultatea de Litere, Universitatea București. În liceu a fost redactor-șef Alecart. a obținut premii la concursuri naționale de creație literară, a avut lecturi publice la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania”- Sibiu și la Institutul Blecher- București.
Pictură foto: Ioniță Benea
