Întrezăriri ale miracolului de lângă și din noi: Iubire, semne și minuni, de Kaya de Vos

Într-adevăr, viața putea fi în multe feluri surprinzătoare și miraculoasă. Totul era să înțelegi asta la timp.

Volumul Kayei de Vos nu se desfășoară pe orizontală, ci fiecare dintre cele zece povestiri ale lui te face să plonjezi spre un spațiu al adâncimii, al unei lumi pe jumătate cunoscute, pe jumătate străbătute de fiorul posibilului, al umbrelor, al misterului. Foarte aproape de realitate, dar fisurând-o, făcând să pătrundă adierea unui alt timp, aroma altor spații, amprenta unor experiențe, încercări și mirări, întâlniri cu neprevăzutul, așadar, ceea ce e firesc și ceea ce e neobișnuit, particular, în viețile fiecăruia. Sunt momente cheie în jurul cărora se adună imagini, amintiri, întâmplări trecute. Sunt momente în care în existența unui om intervine neprevăzutul, se rupe ceva sau doar se întredeschide o falie prin care acesta privește către ceva de dincolo. Și care schimbă, fie și milimetric, modul lui de a fi. Un semn, o minune. Care se arată, dobândește o vagă consistență și apoi dispare. Cei care trăiesc sau se află în imediata apropiere a „revelației” pot alege să creadă sau să ignore, să se îndepărteze sau să considere imposibil ceea ce se întâmplă, dar, pentru o clipă cel puțin, ceva în consistența realității pe care o trăiesc personajele se schimbă. Pentru că fiecare dintre cele zece povestiri are în centru o întâlnire. Fie că este vorba despre prietenie, despre iubire sau despre moarte, întâlnirea tulbură și obligă personajele să accepte și altceva despre sine și despre viața pe care o duc sau despre alegerile pe care le-au făcut.

[…] acel loc care mie îmi părea vrăjit.

Purtându-ne prin apartamente bucureștene sau prin case care păstrează amprenta unui alt timp, care par a respira în același ritm cu proprietarii lor, care ascund nenumărate comori din vremuri trecute și trimit mesaje pentru cei ce știu să înțeleagă, conducându-ne prin New York sau prin Barcelona, evocând doar din câteva tușe viața în Stockholm, Frankfurt sau în cartierele rezidențiale din Mendrisio, plimbându-ne pe străduțe, în saloane de spital, într-un trecut nu chiar îndepărtat sau foarte aproape de prezent, Kaya de Vos recuperează prin povestirile ei plăcerea de a se lăsa vrăjit a oricărui cititor. Spațiul nu pierde niciodată coerența pe care o presupune realul, imediatul, însă el rămâne definitoriu și pentru relația pe care o stabilește fiecare personaj cu propria viață.

Spațiul în aceste povestiri are, așadar, o structură duală: există atât autonom, cât și transfigurat de felul de a fi al celor care îl tranzitează sau îl fac al lor. El poate dobândi brusc o anumită consistență sau devine volatil, pliabil. E geografie și atmosferă în egală măsură. De asemenea, obiectele care personalizează interiorul sunt cufere, sertare, dulapuri, vitrine, bibelouri, toate ascunzători și posibile deschideri către călătorii prin alte vremuri sau alte lumi, permițând timpului să devină fluid, prezentului să se intersecteze cu trecutul și să primească semne dinspre viitor. Nu în mod vădit, ci în subtile translații care așază finalurile sub semnul incertitudinii. Destinul celor mai multe personaje o poate lua din acel punct în orice direcție. Iar naratorul nu are nicio intenție de a trasa definitiv contururile și de a căuta o semnificație univocă, ci lasă sub semnul incertitudinii faptele petrecute.

Fără a fi povestiri fantastice, ele revelă cititorului posibila existență a minunii. Oare unde se închiseseră porțile lumii reale și unde începuse închipuirea să-și țeasă pânza complicată? se întreabă Adrian ușor contrariat de ceea ce pare să fi trăit în chiar apartamentul lui, într-o noapte barceloneză în care suprapunerea și dedublarea, dorința și povestea fac posibilă întâlnirea cu celălalt (Astre). Odată cu el se întreabă același lucru fiecare cititor care pătrunde pentru un timp în lumea întâmplărilor Kayei de Vos.

Ca o lovitură zdravănă care lasă pentru multă vreme de neatins locul pe care a căzut.

În această lume ceva/cineva pare a trimite semne dintr-un alt timp și dintr-o altă dimensiune, iar unele personaje sunt înzestrate cu un straniu simț de a intui că e pe cale să se întâmple ceva. Formele acestei deschideri-comunicări cu un dincolo care pentru o clipă se apropie de prezentul în care trăiesc personajele sunt diferite. E visul prevestitor al morții mamei despre care vorbește Marina sau visele pe care aceasta le are în legătură cu viitorul ei departe de țară, e visul anticipând dezastrul călătoriei cu avionul la Belgrad sau capacitatea de a ghici viitorul în cafea (Supraviețuitorii); e firul negru, aproape invizibil despicând sticla vitrinei și care îi dă bunicii Oma certitudinea că va muri într-un an, ceea ce o face apoi a părea că aleargă în întâmpinarea a ceea ce trebuie să i se întâmple sau mișcarea-respirație ca pieptul unui uriaș nevăzut a peretelui din bucătărie, din care mamă și fiică înțeleg că timpul pe care îl au împreună se subțiază tot mai mult; e apoi convingerea că pasărea necunoscută ce cântă timp de trei zile la fereastră este chiar ea, mama ce se desparte de lumea de aici (Semne). În Destine, este oglinda spartă a mașinii lui Michel și avertismentul unei paciente – Văd ceva ca un nor mare și negru care vine și vă împresoară, dar acestea își vădesc sensul abia când e prea târziu, după ce Dominick e lăsat să-și urmeze destinul și alunecă în crevasa ghețarului, iar totul schimbă fața realității sub puterea vinovăției și a neputinței de a fi văzut la timp, de a fi înțeles.

Nu toate personajele însă știu sau vor să citească aceste semne, deși ele există. Semn e și visul Anei în povestirea Aram și spaima ei de lucrul teribil pe care nu și-l poate aminti la trezire sau brusca rememorare a lungului drum dinspre blocul plin de crăpături după cutremurul din `77 din București către viața împlinită din New York a lui Aram înainte de a cădea ca săgetat de atacul cerebral ce îi va provoca o comă pentru care niciun medic nu are o explicație științifică, așa cum, în final, nu există nicio cheie de înțelegere a ceea ce se întâmplă în viața Anei și a soțului ei. În disputa cu mesagerul morții care venise să îl ia din această lume, el fusese învingătorul, dar nu știm în ce măsură această victorie a vieții este reală sau e doar dorința Anei de a recupera ceea ce fusese viața ei de până atunci.

În alte povestiri chiar trupul ajunge să fie atins de aceste prevestiri sau să poarte semnele minunii pe care a cunoscut-o, o minune ce leagă viața de moarte într-o subtilă coregrafie. În Semne, fiica vede pe chipul mamei umbra ca un văl de cenușă a sfârșitului, iar trupul Yolandei păstrează în Impulsul cicatricile peste care trece privirea ei rece, înregistrând ceea ce înseamnă viața ei de peste un an. Nu pentru a-și aminti că ele sunt consecința unui moment în care ceva indescifrabil, petrecut în interiorul ei s-a întâmplat, ci pentru că orgoliul ei nu poate suferi privirea celorlalți asupra a ceea ce a rămas din ceea ce într-o zi i s-a întâmplat să trăiască. Momentul acela care provocase o transformare a sinelui și care îi aduce o neașteptată frumusețe pe chip, care o făcuse să-l perceapă diferit pe Esteban, bărbatul până atunci neobservat al unei prietene și căderea lor în prăpastia unei îmbrățișări atotcuprinzătoare. În chiar prima povestire a volumului, Pescărușul, trupul Marinei în barca în care aceasta vâslește pentru a salva un pescăruș devine, în lumina albă a soarelui lichefiat și sub privirea prietenei ei, o siluetă aproape transparentă, cu mâini opalin-luminoase. Corpul înregistrează astfel, în feluri diferite, metamorfozele stării interioare pe care o traversează personajele sau urmele experiențelor trăite de ele.

Iubea viața mai presus de orice pe fața pământului.

Pe un spațiu narativ limitat, Kaya de Vos fixează câteva scene pe care le sustrage cursului vieții de zi cu zi, impregnându-le aura unei taine care nu se cere descifrată, ci doar se manifestă. Indiferent dacă momentul e deslușit în cheia realului sau așezat sub semnul unei minuni de către personajul care îl trăiește ori e martor la manifestarea lui, el reverberează către cititor și îi lasă posibilitatea unei priviri către un dincolo în care frumusețea vieții se intersectează cu tristețea, șovăiala, suferința, încordarea, obsesia și le transfigurează în căutarea unui sens. De aceea, fiecare dintre cele zece povestiri, cu o arhitectură în care golurile și plinurile se luminează reciproc, iar rigoarea narativă nu vine din liniaritatea acțiunii, ci din tentaculele întinse către alte vremuri, și oameni, și întâmplări, vorbesc despre prezența unor inefabile sau cutremurătoare momente care lasă cicatrici în devenirea personajelor și ne reamintesc că nimic nu este și nu ar putea fi întâmplător.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului de lectură Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!