Iubirea ca obsesie în Colecționarul, de John Fowles

Romanul impune încă din primele pagini un personaj foarte interesant, cu o poveste de viață doar aparent banală. Este vorba despre un bărbat care e un mărunt funcționar la primărie și a cărui pasiune este de a colecționa fluturi. De aici și numele cărții, Colecționarul.

Acesta este un tânăr retras, asocial și foarte timid, educat după principiile rigide ale mătușii sale Mabel. Nu și-a cunoscut părinții și a crescut mereu în umbra surorii vitrege, care era invalidă. Se observă relația destul de apropiată cu unchiul său, singurul care-i acceptă și încurajează pasiunea pentru speciile rare de fluturi. Din nefericire, acesta moare când băiatul avea 15 ani, iar după, Frederick se retrage și mai mult în sine, crezând că nimeni nu îl înțelege și că viața adevărată nu este pentru el. Maturizându-se, devine lipsit de inițiativă, un funcționar neînsemnat, care nu are prieteni.

Pe parcurs descoperim că se îndrăgostește de o foarte frumoasă tânără, studentă la Arte. Ulterior, iubirea aceasta ajunge să devină o obsesie, Frederick proiectând în Miranda întreaga frumusețe a lumii, idealizând-o, însă fiind conștient că sentimentele lui nu sunt altceva decât vise, că fata nu va fi niciodată interesată de el.

Totul se schimbă atunci când câștigă o sumă imensă la pronosport, pe care ajunge să o asocieze cu puterea: „Banii înseamnă putere”, înțelege el foarte repede. Nu poți să nu te întrebi, puțin după acest moment, cum ar fi evoluat viața lui Frederick dacă destinul nu i-ar fi pus la dispoziție mijloacele de a scoate la lumină ceea ce exista deja în el. Urmarea e că renunță la slujbă și începe să o urmărească peste tot pe Miranda. Treptat, iubirea pentru ea se transformă în necesitate și obsesie, ajungând să o dorească tot mai mult. Așa se ivește gândul de a o răpi pentru a o avea alături doar pentru el și împotriva voinței ei.

Este evident că banii nu au reprezentat niciun moment scopul existenței personajului, ci au devenit un mijloc spre a-și atinge visele.

Iubirea e un sentiment frumos, nevinovat la început, dar treptat se transformă în ceva bolnav, într-o dependență în care spaima de a o pierde pe Miranda coexistă cu nevoia de a o face dependentă total de el.

Cumpără o casă retrasă și o răpește destul de ușor, căci fata nu-i bănuiește prezența și, cu atât mai puțin, obsesia pe care a provocat-o. Interesant este că Frederick pare a acționa aproape în transă, parcă nici lui nevenindu-i să creadă cât de ușor poate îndeplini planul migălos gândit anterior. În ciuda atențiilor la detalii, nu dă impresia că înțelege pe deplin ceea ce se întâmplă. Nu conștientizează (de fapt, nu-l interesează) gravitatea faptei, crezând că în timp Miranda se va îndrăgosti de el.

Fata este sechestrată o perioadă foarte lungă de timp în beciul casei, unde Frederick îi aduce regulat mâncare și apă. Ordinea pe care o instaurează, regulile și măsurile de siguranță luate anterior fac evadarea imposibilă.

Mi s-a părut interesantă maniera în care conformismul și banalitatea personajului ajung să nască o anumită curiozitate și chiar fascinație. Tânăra simte și ea dorința de a-l înțelege pe cel care o ține prizonieră, face eforturi să se apropie de el, trece de la dispreț și ostilitate la milă pentru a ajunge în final să refuze orice instinct de a se mai agăța de viața pe care acesta i-o oferă.

În primă fază, lui Frederick îi este rușine de gestul său, mințind că ar fi fost angajat de cineva să o răpească. E uimirea în fața reușitei, dar și gândul că ceea ce a făcut nu poate fi înțeles de nimeni în aceeași termeni ca ai săi. Treptat, începe să simtă puterea pe care o deține și devine mândru, recunoscându-și sentimentele în fața tinerii.

Cadrul acțiunii, limitat, devine scena confruntării dintre cei doi. Perspectiva se modifică, trecându-se de la modul bărbatului de a înțelege lumea și situația la cel al femeii captive. Spre deosebire de el, Miranda e deschisă, creativă, iubește libertatea și frumusețea, e inițial echilibrată și încrezătoare. Încearcă să se elibereze, să-l convingă să o lase să plece. Opune spiritului său conformist, plin de frustrări, personalitatea ei luminoasă.

Singurul lucru pe care-l au în comun e inflexibilitatea, care la Miranda vine din dorința de a fi din nou liberă, de a trăi bucurându-se de viață, iar în cazul lui, din obsesie și teama de a nu pierde persoana pe care crede că o iubește. Ei i se dă tot ceea ce își dorește, mai puțin libertatea, el are tot ceea ce a visat, mai puțin dragostea ființei iubite.

Toate încercările Mirandei de a evada se soldează cu un eșec, indiferent cât de ingenioase ar fi, căci fata refuză să folosească forța și mult timp crede că îl poate face pe călăul ei să înțeleagă absurditatea gestului făcut. Între ei se creează o legătură neobișnuită, o dependență aproape stranie, în care puterea alternează, dar această legătură nu are niciun moment nimic de a face cu dragostea.

Finalul este unul previzibil. Miranda moare, nemaiputând suporta captivitatea și astfel se evidențiază legătura între colecționarul de frumos și ideea de închisoare. Fluturii sunt un simbol al libertății și așa ar trebui să rămână. Plăcerea lui Frederick de a-i colecționa, în special exemplarele rare, de a-i ține doar pentru el, se transformă în dorința de a avea pentru sine o altă ființă vie, ale cărei aripi ajunge să le smulgă, a cărei viață o risipește.

Până într-un punct, cititorul poate empatiza cu personajul (și acesta e marele merit al lui Fowles), însă finalul răstoarnă perspectiva. După moartea Mirandei, Frederick se gândește să se sinucidă pentru a fi astfel împreună, apoi să se predea poliției, dar revine și hotărăște să își continue nestingherit viața. Se îndrăgostește din nou de o vânzătoare de dulciuri, căreia probabil i se pregătește același destin tragic. Personajul rămâne închis în nevoia de a colecționa  și de a păstra pentru sine tot ce i se pare frumos, chiar dacă frumusețea aceasta este a unei vieți omenești.

Orice om poate simți nevoia de a colecționa. Dorința aceasta se îndreaptă de cele mai multe ori către obiecte, ea poate fi până la un punct nevinovată. Când însă se depășește linia subțire dintre tine și ceilalți, când crezi că sentimentele și voința ta sunt singurele care contează și ele se îndreaptă către celălalt ignorându-i libertatea ajungem pe teritoriul obsesiei și al bolii. Colecționarul este un roman cutremurător despre monștrii care stau la pândă în noi.

 

*Horia-David Munteanu este elev în clasa a VII-a la Colegiul Național Iași. În anul 2016 a publicat la editura Adenium volumul Harta sufletului meu (călătorie în lumea părinților).

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.