Iubirile care ne macină, iubirea care (ne) construiește

Am ales să credem în puritatea care s-a pierdut sau care nici nu a existat, în frumusețea și adevărurile femeii ce nu pot fi explicate, dar sunt iubite, în relația cu un Dumnezeu ce rămâne mereu cu un pas în urma lumii în care ne situăm și, mai presus de orice, ne-am însușit și am căutat tot ce am pierdut cândva, dar care își impune mereu prezența prin forța gândului. Spațiul lui Marcin Baran – construit în volumul De la vișine putrezite la proceduri amoroase (Editura Charmides, 2018)- este unul disfuncțional, văzut ca printr-o oglindă spartă din care se desprind în cioburi mici sentimentele, resentimentele, nevoile și, în cele din urmă, amintirile pentru că situația e amuzantă,/ tristă și  ușor de înțeles.

Unde e locul fericirii într-o căutare haotică? Poezia lui Marcin Baran construiește imaginea unei  lumi bolnave unde un cadavru care fără să vrea se duce naibii, întrucât are tendința să analizeze în exces, formându-și obsesii incurabile. Realitatea nu este respinsă, ci, dimpotrivă, este ordonată, încadrată într-un tipar standard: femeie-Dumnezeu-sine. Păcatul nu este aruncat asupra femeii, iar senzualitatea-i caracteristică și indiferența de care dă dovadă nu sunt blamate, pentru că sunt reacții organice, simple, ce vin odată cu dezamăgirea și neînțelegerea. Femeile ce populează volumul sunt rezultate ale deziluziei și ale suferinței. În ciuda faptului că întruchipează imagini distincte, grotești, banale sau, din contră, extraordinare, toate tipologiile au în comun anumite reflexe: de a schimba bărbatul de lângă ele, de a deveni indispensabile, ca mai apoi, după ce pleacă, să se transforme în fantome care rătăcesc și obsedează o inimă slăbită și privată de refugiu. ( Iubirea e salvarea, căci din două trupuri face unul.)

Este imposibil să nu resimți senzația eșecului ca o stare generală din care nu poți ieși întrucât fiecare coordonată a vieții este pusă sub semnul întrebării după ce a fost devalorizată inconștient. Când iubirea primită din partea aproapelui se risipește, are loc introspecția, se caută răspunsuri pentru absența violentă a binelui care oferea stabilitate și se analizează răul ce guverna până atunci, dar care nu era sesizat: În fiecare mai este încă loc. Pentru o mică  mârlănie.

Domnul a dat, Domnul a luat

Până la urmă, totul se rezumă la: Să crezi sau să nu crezi./ Să fii de acord sau să nu fii. Relația cu Dumnezeu care educă spiritul este degradată pentru că imaginea divinității în societatea descrisă a fost atinsă de germenii înstrăinării. Astfel, poezia lui Marcin Baran este un manifest, o odă adusă ordinii primordiale, dar totul se reduce, în cele din urmă, la prezența sentimentului ce nu poate fi mutilat și nici oprit: Duhului sfânt nu i se fac fotografii. Oamenii îmbrățișează alte obiceiuri, uitând că cea mai  frumoasă dragoste este doar aceea care nu cere sacrificiul sufletului, ci tocmai vine întru îmbogățirea lui. Aparențele își impun primatul asupra valorii. Cuvintele lui Marcin Baran sunt de o naturalețe frapantă deoarece nu încearcă să impună o concepție, ci să găsească o formă și să dea sens căutării (în care spiritul deja nu mai este ghidat de cea dintâi instanță). Diavolul/ i se arată în el însuși, îi șade/ alături și-așteaptă ca el singur să facă toată treaba. Prin punerea alături a sinelui se dezvăluie, realmente, capacitatea exteriorului de a se impune în fața interiorului, modificându-l, astfel limitele fiind depășite. Se observă, de asemenea, că dezechilibrul se accentuează când stările nu pot fi privite ca un întreg, când nu se găsesc pe deplin, când Creatorul nu se întâlnește cu creația.

Când îl cuprinde teama/ de ireversibil, mormăie:/ De partea mea fie credința, sănătatea, înțelepciunea./ Ocolească-mă durerea, suferința, nenorocul./ Și atunci încearcă să trăiască în pofida înclinațiilor/ înnăscute. Până data viitoare.

Cui te rogi la finalul zilei? Rugăciunea am dat-o la schimb/ la piață. Nu este vorba de o singură entitate, ci de întreagă umanitate absorbită de spiritul gregar care își găsește mângâiere în locul greșit, dar care pe moment o împlinește. Piața este prin excelență un loc al haosului, al vocilor care se pierd una în cealaltă, în care fiecare vine cu o rugă, iar esența rugăciunii se preschimbă după tiparul uman, nu mai are legătură cu divinitatea: țâșnește sângele gras, sună în el monede – la prima vedere,/ din aur.

Drumul către ea

Volumul gravitează în jurul ideii sufletelor îngemănate despărțite și a sinelui bolnav din cauza pierderii. Un singur gând la tine/ răstoarnă universul. Din îndrăgostit, prin absența iubitei, bărbatul se transformă doar într-un sentimental rănit, dezvoltându-și un automatism de a analiza orice prezență feminină, de a o compara,  dar niciodată de a accepta-o în locul celei dintâi. Ființa rămâne permanent lucidă: Lumea-i cum trebuie să fie, pentru că este, dar niciodată pe deplin mulțumită. Unde e Dumnezeu în relația dintre doi? Haosul primordial a fost ordonat din dorință, iar iubirea este însăși dorința ce a pus lumea în mișcare. Prin imaginea pe care o întruchipează, femeia pare să dețină secretele vieții, să o ordoneze în cunoștință de cauză și să stabilească drumul pentru cuplu: Senzuale, bizare, frumoase. Misterioase, căci nu pot fi altfel.

 Femeia poartă misterele lumii cu sine pentru că este parte din procesul creației, având într-o anumită măsură control asupra lui. Se ajunge la ideea că goliciunea și vulnerabilitatea sufletului asigură autenticitatea legăturii încercate de timp, spațiu și oameni. Ghionturile sau mângâierile timpului pe care le invocă Marcin Baran nu fac decât să ducă la cangrenarea lentă, bolnăvicioasă, a unui sentiment, astfel că senzația de disconfort dată de lipsa iubitei este inevitabilă. Relația dintre Dumnezeu și om suferă schimbări când intervine o altă prezență. Ipostaza divinității, a Tatălui este preluată de către bărbat pentru a coordona un proces, cel al îndrăgostirii. Ea are răspunsurile, iar el construiește pe baza lor, căci îndrăgostiții au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt: Cum arată goală, credincioasă domnului ei?

Ce nu poți cuceri, pierzi cel mai tare.

Abandonul sporește ceața. Unde/ ești acum? Când ne vom întâlni din nou? Îndrăgostitul se confruntă cu plictisul și cu grotescul, întrucât, în urma iconizării iubirii sale, în mod evident restul femeilor i se vor părea portrete șterse. Lumea lirică a lui Marcin Baran pulsează timid, iar senzația resimțită în fiecare vers este cea a așteptării unei împăcări cu Dumnezeu, cu sine, cu iubirea pierdută: Pierderile și trădările/ nu te învață ce-i rezistența. Omul este unicul capabil de a-și asigura salvarea și de a evita căderea în gol, încercând constant a impune o ordine proprie pentru a nu se pierde pe sine. Tot ce nu se obține ușor duce la consumarea celui care râvnește, dar fiecare vrea mai mult, fuge, cucerește, abandonează, domină și speră să supraviețuiască atunci când vor cădea zidurile pe care le-a construit în jurul său. Până atunci punem în ordine resturile. Alungăm mucegaiul. Păstrăm iubirea.

 

*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.