„Există o capcană în întâlnirile cu un scriitor”, așa îmi încep eu conferințele, „și chiar de la început vreau să vă previn. Pentru că întâlnirea cu adevărat importantă a avut loc deja. Și dacă nu a avut loc, va avea loc – acea întâlnire intimă și unică cu cartea însăși”.
Un om vorbește. Răspunde la întrebări, astâmpără curiozitatea unor necunoscuți. Vorbește, păstrând convenția dialogului (la distanță, e adevărat), dar în realitate e singur cu sine însuși, cu propria viață, față în față cu nucleele obsesionale ale cărților scrise, cu visurile împlinite sau doar tatonate ca posibilitate, cu acele momente nodale ce îi alcătuiesc viața. Vorbind, în fapt scriind, se scrie și se desparte de ceea ce scrie. Se inventează în măsura în care se cufundă în sine. Vorbind despre sine, nu vorbește despre sine. Povestea îl ia în stăpânire, îi permite să se dezvăluie și să se ascundă. Să proiecteze nenumărate chipuri ale sale. Reale sau posibile. Ca într-un joc de oglinzi în care aceeași persoană e reflectată la nesfârșit. Fiecare oglindă îi redă imaginea, dar niciuna nu o face cu exactitate. Deformarea e mai mult sau mai puțin vizibilă, dar e inevitabilă, este consecința unghiului în care e poziționată oglinda, a mărimii acesteia, a acuității cu care reflectă sau nu originalul, a distanței la care e situată. Iar suma acestor imagini poate, abia ea, să reconstituie o parte (să ofere o perspectivă!) a celui care se caută în ele.
Păcătuiam prin imaginație.
Acolo, înăuntrul acestui labirint de oglindiri, este și nu este el însuși. E senzația pe care, copil fiind, mărturisește Eshkol Nevo că a trăit-o când a ajuns în parcul de distracții, în labirintul oglinzilor. A început bine. Am făcut prima și a doua cotitură destul de sigur pe mine, dar m-am trezit prins în propriile reflexii. Îmi aduc aminte de momentul acela: eram înconjurat de o mulțime de imagini distorsionate care semănau și nu semănau cu mine: unele cu cap mare și picioare subțiri, altele invers, picioare groase și cap de marțian. M-a apucat o amețeală ușoară, și o senzație puternică necunoscută până atunci, că nu există nicio ieșire. Am încercat să merg mai departe, dar în orice direcție mă îndreptam mă loveam de mine distorsionat. Iată că răspunsul la întrebarea simplă ce fel de copil a fost ne poartă în chiar miezul poeticii demersului lui Nevo din acest volum, definind natura sincerității autorului. Pentru el, interviul nu este o formă de a atinge autoreferențialitatea, ci o permanentă testare-provocare a limitelor dintre realitatea a ceea ce i se întâmplă și proiecția acestei realități, a fragilei delimitări dintre viață și ficțiune, dintre ceea ce este și ceea ce vrea să fie, nu poate să fie, îi place să fie și nu își dorește să fie. Cu intrări și apoi ieșiri de pe și dintr-un teritoriu în altul, ascunzând urmele, lăsând din când în când indicii sau false indicii, avertizând că poți fi în același timp „aici” și „acolo” și că această libertate nu o oferă decât scrisul, literatura. Către ea se îndreaptă, cu alte mijloace decât în romanele anterioare (două traduse până acum în română, Trei etaje și Simetria dorințelor, ambele publicate în colecția Raftul Denisei, la Humanitas Fiction) Nevo, căci există similitudini uluitoare între întâmplări sau reacții atribuite când sinelui (aici), când personajelor (în romanele menționate, în special în Simetria dorințelor). O face invocând o stare de criză. O multiplă stare de criză. E un impas legat de dificultatea de a scrie. În locul romanului anului la care visează, el ajunge să scrie răspunsuri la un interviu realizat pe baza culegerii de întrebări ale internauților noștri transmise de editorul unui site. „V-ați simțit vreodată blocat în fața paginii albe?” Vreodată? În fiecare dimineață mă simt blocat. Tot interviul ăsta – ca să recunoaștem adevărul – e o încercare de a înfrunta blocajul în ce privește un nou text. E apoi distimia, tristețea aceea care nu e depresie, ci te însoțește permanent și care s-ar traduce prin cândva mă sculam vesel. Astăzi mă scol trist. Și e confruntarea cu posibilitatea unei pierderi, a unei despărțiri, transformată într-o căutare frisonantă a răspunsului la o întrebare esențială: ce îi face pe oameni să rămână împreună și ce îi face să se despartă la un moment dat?
Acolo trebuie să mă întâlnesc cu cititorii mei. În imaginație. Față în față. Nu singur în fața publicului.
Dialogul se transformă astfel în monolog, într-o călătorie către sine, căci întrebările nu sunt altceva decât pretexte ale gândului care coboară spre ceea ce este esențial, luând ca punct de plecare momente de viață – biografia – și viața fictivă, amestecul dintre cele două: Tot ce mi se întâmplă în viața mea reală e procesat, din momentul în care se întâmplă, într-o poveste pe care să o pot povesti cândva. La vreo întâlnire cu cititorii. Într-un interviu. În timpul conversației cu Ari, care închide ochii în mijlocul vorbăriei mele, mă prinde de mână spunând: Hai să tăcem puțin. Așadar, nu natura întrebărilor, adâncimea pe care o au contează, ci libertatea pe care o lasă celui ce a acceptat jocul de a trece dincolo de ele. Întrebările sunt convenționale și de la acest convențional absolut pornește Nevo pentru a-l transfigura, a-l face să iradieze extraordinarul, a-l pune să dinamiteze – inițial mimând, apoi îndepărtându-se fățiș de ea – convenția, punându-l în slujba poveștii. Amestecând adevărul și ficțiunea, dezvăluind și ascunzând, evocând crâmpeie de viață reală, pe care, odată recuperate, le relochează într-un excepțional spectacol al sincerității și al autenticității. Ca orice spectacol, opera lui Nevo e un construct minuțios, presupunând o ordine și o simetrie, un nucleu obsesional care se dezvăluie dincolo de varietatea pretextelor oferite de întrebări, o punere în scenă atent regizată. Și, ca în orice spectacol, în miezul ei adânc pulsează sinceritatea liminară, gândul cutremurător despre niște adevăruri ce nu pot fi ocolite. Aceste adevăruri constituie axele care conferă unitate cărții: scrisul (raportarea la succes și impasul pe care îl presupune, singurătatea funciară și măștile sociabilității, felul în care ficțiunea se insinuează în realitatea autorului, iar viața adevărată e transfigurată, recognoscibil sau nu, în ficțiune), iubirea și eșecul, dezamăgirile, înstrăinarea, teama de a nu o pierde pe femeia pe care o iubește încă și pe cei care îi sunt cei mai dragi, copiii, urmele pe care iubirea le lasă în noi și, nu în ultimul rând, prietenia, camaraderia aceea virilă, care presupune cele mai simple și mai adevărate gesturi de recunoaștere și de acceptare a celuilalt.
Trebuia să fie un interviu simplu, și încet-încet – probabil că nu sunt în stare altfel – se transformă în povestire.
Într-adevăr, o amplă povestire despre sine ca despre un altul sau despre un altul care are corespondențe cu sine e întreg volumul. O povestire cu multiple intrări. Fiecare întrebare este o nouă șansă de a pătrunde înăuntru. La început, rămânând mai aproape de imediatul pe care îl implică interogația, apoi, treptat, scriitorul îndepărtându-se tot mai mult de acesta, aproape ignorând curiozitatea celuilalt. Iată un fragment din răspunsul la întrebarea „Sunteți implicat în concepția coperților cărților dumneavoastră?”: Acțiunea cărții, personajele și numele menționate sunt luate chiar din viața autorului. Orice asemănare între acțiunea cărții și evenimente care au avut loc în realitate, ca și între personajele și numele amintite și persoane reale în viață sau moarte, nu e deloc întâmplătoare. Cu toate acestea, autorul fiind un povestitor compulsiv, orice afirmație pe care o face trebuie luată cu circumspecție, inclusiv aceasta. De fapt, sinele, adevăratul sine, relația cu Dikla, teama că a rănit-o și s-a înstrăinat definitiv de Shira, fiica cea mare, apropierea petrecerii de bar-mitzvah a fiicei mijlocii și spaima ca după Dikla să nu îi ceară să se despartă definitiv, îngrijorarea legată de plăcerea lui Yanai de a minți, dragostea tandră pe care o revarsă asupra băiatului, boala netratabilă a lui Ari sunt rana acoperită de bucăți de țesătură peste bucăți de țesătură peste bucăți de țesătură. Exact ca în carpeta mătușii lui, Noa Eshkol, pe care o evocă atunci când e întrebat „Ce artiști sau opere de artă v-au influențat în tinerețe?”. Nu o face în primul rând pentru a atrage atenția asupra personalității mătușii, o femeie care prefera să fie mereu contra, sau a pasiunii ei de a face carpete, adevărate opere de artă, ci pentru clarviziunea pe care o are atunci când, după nuntă, a mers pentru prima dată la ea cu Dikla: mătușa Noa și-a aprins o țigară, uitându-se lung la mine și a oftat spunând – vai, ce dureros va fi. Ce va fi dureros? am întrebat. Trăgând din țigară, mătușa Noa a spus – când va pleca ea. Dar remarcând că mă înroșisem la față expiră fumul de țigară: N-am spus că nu merită, copile. E specială într-adevăr nevasta ta. O frumoasă combinație între orgoliu și finețe cum nu vezi în fiecare zi.
Tot mai mult, după tatonarea începutului, Nevo se îndepărtează de orizontalitatea întrebării, căutându-i potențialul de a vorbi despre omul Eshkol Nevo și nu doar despre scriitorul Eshkol Nevo. Într-un efort de a refuza confruntarea cu crizele ce sunt pe punctul de a-i schimba viața. Ascunzându-se. Căci cărțile sunt uneori – și pentru cititori și pentru scriitori – o gaură în care să se ascundă. Așa cum se întâmplă cu Iosif, cel la destinul căruia se gândește când e provocat să răspundă dacă este vreun personaj din Biblie la care ține în mod deosebit. Pentru că a scrie înseamnă, în egală măsură, un transfer de energie între personalitatea scriitorului și cea a personajelor sale. „Cărțile dumneavoastră sunt destul de triste. De ce?”. Înainte de a începe să scriu așa trăiam: tristețea sângera în mine. Fără întrerupere. Când am început să scriu, m-am trezit împărțind tristețea cu personajele pe care le inventasem. Fiecare își primea partea lui după nevoi. Iar în mine, în viața reală, s-a eliberat loc pentru bucurie. Iar acum, confruntat și cu impasul de a scrie și cu cel din viața pe care o trăiește, apelează din nou la această încercare de a transpune în altceva realitatea vieții. Într-un proces nu de transfigurare, ci de contaminare între ceea ce a fost și ceea ce ar fi putut să fie. „Ce parte din dumneavoastră apare în personajele din cărți?”. Ele se topesc în mine, și eu mă topesc în ele. În asemenea măsură, că uneori e greu să deosebești în aliajul acesta cine e cine. Chiar și în acest interviu, a sosit timpul să recunosc: O parte din lucrurile pe care le-am dezvăluit mi s-au întâmplat cu adevărat. O parte – mă tem îngrozitor să nu mi se întâmple. O parte – sunt dornic să mi se întâmple. Exact ceea ce presupune viața fiecăruia. Exact ceea ce presupune orice poveste. Exact ceea ce leagă povestea de viață: puțin adevăr, puțină frică, puțină dorință. Frica de necunoscut și dorința de a trăi ceva memorabil. Între, clipa ce ni s-a dat. Prinsă și reconstituită prin prisma tuturor fricilor și a tuturor dorințelor noastre.
Lumea va continua să aibă nevoie de povești. Iar povestitori ca mine vor avea nevoie de lume.
Dacă ar fi să încerc să găsesc un singur cuvânt pe care să-l asociez demersului pe care îl realizează Eshkol Nevo în Ultimul interviu, cred că m-aș opri la virtuozitate. E un exercițiu de prestidigitație această plimbare prin propria viață și prin viețile celor dragi pentru a prinde sensul a ceea ce ți se întâmplă. Atunci când tot ceea ce știi pare a se prăbuși în jurul tău. Să ajungi la sens pornind dinspre tine și, în cercuri concentrice, să-i cuprinzi pe toți ceilalți și întâmplările pe care le-ai trăit pentru a te reîntoarce la tine. Devenind tu însuți și făcând din viața ta o mare poveste. Care te devorează și te naște în măsura în care tu însuți o naști. După despărțirea de Dikla și moartea lui Ari, după reîntoarcerea lui Hagai Carmeli, prietenul dispărut de ani buni și căutat prin toate locurile pe unde a mers, Nevo ajunge și aproape de finalul interviului: „Cum știți că ați ajuns la finalul cărții?”. Mint întotdeauna în astfel de interviuri, știi, dau răspunsuri de scriitor. De data asta, m-am străduit să răspund cu sinceritate, sau măcar am avut intenția de a fi sincer, ceea ce m-a eliberat. În orice caz, mai am doar câteva rânduri și termin, după care voi începe o viață cu totul diferită. Sunt cuvinte care își dobândesc sensul atât din perspectiva a ceea ce a trăit în ultimul an, în timp ce răspundea întrebărilor internauților, adică a faliilor care s-au căscat în viața propriu-zisă, cât și din aceea a noii libertăți de a putea căuta o altă fantasmă și prin ea un nou adevăr de viață. Virtuozitate și pentru că volumul acesta se scrie exersând parcă tehnicile pe care scriitorul le predă la cursurile de creative writing: se ia o situație (aici o întrebare) și din ea se poate naște un fragment de lume. Iar din aceste fragmente este posibil sa creezi o întreagă nouă lume. Legând bucăți peste bucăți peste bucăți. La care cititorul din România ajunge grație excepționalei traduceri din ebraică a Marlenei Braeșter, într-un demers copleșitor de a reconstitui lumea de gânduri și perspectiva asupra vieții și a literaturii a acestui minunat scriitor care este Eshkol Nevo.
[AICI și AICI puteți citi și cronica romanelor lui Eshko Nevo Simetria dorințelor și Trei Etaje.]
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart și profesor MERITO la Colegiul Național Iași, va modera, alături de Emil Munteanu, Întâlnirile Alecart la FILIT unde Eshkol Nevo este invitat.)
