Cu creionul meu, m-am scris întru ființare.
Huckleberry Finn și Tom Sawyer rămân în memoria tuturor doi puști care se bucură din plin de copilărie, cu libertatea și aventurile ei. Nu cred că la vârsta la care sunt citite îndeobște cele două romane ale lui Mark Twain realitatea socială, inechitatea ei cruntă și diferențele inter rasiale rețin în primul rând atenția (ele rămân elemente de fundal), ci chipul luminos și caracterul năstrușnic al celor doi, ingeniozitatea cu care fac față provocărilor, șotiile și nonconformismul, felul în care se descurcă în lumea adulților – injustă, rapace, meschină, cu oameni care-și ascund cruzimea, indiferența, impostura având de partea lor legile din Sudul încă sclavagist. Este evident că mai ales Aventurile lui Huckleberry Finn nu e doar cartea unei evadări ce implică o aventură pe Mississippi – nu întâmplător, romanul a fost interzis o perioadă în unele state sudiste. Ce face Percival Everett în James (remarcabil tradus în română de Bogdan Perdivară) este un act curajos, provocator (și riscant) de a plonja în universul creat de Mark Twain în Aventurile lui Huckleberry Finn și de a-l recupera, oferind o altă perspectivă și având o altă miză: repunerea în discuție a condiției persoanelor de culoare, jocul complex dintre imaginea devenită canonică din romanul lui Twain și noul puzzle narativ, multe elemente de intertextualitate și o adevărată aventură a limbajului.
În palimpsest cititorul regăsește ceea ce știe, însă liniile de forță sunt altele, totul este ușor (dar esențial) mișcat, golurile sunt umplute și se deschid alte perspective. Nu Huck și fuga de acasă sunt în prim-plan, ci ceea ce i se întâmplă lui Jim, sclavul care evadează, căutându-și libertatea. Dar mai ales cine este acest Jim, ce simte și ce gândește, cum vede lumea, ce înseamnă pentru el viața. Aici aventura își pierde orice aură extraordinară și orice farmec, devenind o luptă pentru supraviețuire și pentru demnitate, o modalitate de a condamna ipocrizia și „supremația” albă, de a pune sub lupă nu doar inechitatea, ci vidul uman pe care aceasta îl acoperă. James devine astfel o acuzație fățișă și o formă de a recupera demnitatea ultragiată a oamenilor de culoare, de a le oferi o voce, un destin, o viață interioară.
Everett îl păstrează pe Huck, figura centrală a romanului lui Twain, pentru a face din el elementul de legătură între cele două lumi, a albilor și a negrilor. El nu aparține acum pe deplin niciuneia dintre ele, rămâne în plan secund, transformat în „oglinda” în care Jim se privește, căreia ajunge să îi împărtășească cine este, în fața căreia se dezvăluie treptat. Huck e un dublu imperfect, un dublu care, spre deosebire de Jim, are libertatea de a alege cine este/cine vrea să fie. Spectaculos, mizând pe o anumită doză de senzațional, Everett face din Huck fiul natural al lui Jim – un tată despre care puștiul află târziu, spre finalul aventurii lor, într-un moment de epuizare a bărbatului, când măștile cad și acesta decide să mărturisească de ce a ales să salveze viața unui băiat alb și nu pe cea a prietenului său Norman, fost sclav ca el, chiar dacă pielea nu îi trăda condiția. Introducând subtema paternității, Everett nu face decât să adâncească adevărata temă, cea a identității. Sunt cine sunt sau cine mă văd ceilalți? În ce măsură culoarea pielii determină cine sunt? Alegând să fiu cine mă cred ceilalți (Norman, deși fost sclav, având pielea deschisă, e considerat de toți o persoană onorabilă, un om de încredere, pe care nimeni nu îl consideră lipsit de drepturi) devin cu adevărat liber, mai sunt eu însumi? Nu întâmplător, Norman simte nevoia să-i mărturisească lui Jim cine este cu adevărat și revine față de el la adevărata identitate, alegând să îl urmeze – e felul lui de a fi onest față de sine. În ceea ce-l privește pe Huck, fiu de sclav (deși nimeni în afară de cei doi, tată și fiu, nu cunoaște adevărul), revelația nu schimbă cu adevărat nimic în relația cu ceilalți, ci doar îi oferă băiatului libertatea de a ști cine este și de a alege cine vrea să fie pentru restul: Îs cioroi ca tine, ca tăticu’ meu. // Eu nu sunt cioroi, l-am informat. Poți fi ceea ce vrei să fii. Mai ales tu. Poți fi alb sau negru. Nu te va lua nimeni la întrebări. Așadar, între ceea ce cred ceilalți și ceea ce știi că ești, între realitatea din afara conștiinței și adevărul interior se joacă problema identității în romanul lui Percival Everett.
Mi se spune Jim. Încă nu mi-am ales un nume. […] Mă interesează însă în ce chip semnele pe care le trasez pe pagina asta pot însemna ceva, orice. Dacă ele au sens, atunci viața poate avea sens și atunci pot avea sens și eu.
Jim însuși nu este Jim din romanul lui Mark Twain. El e Jim și James, cel care este pentru ceilalți și cel care alege să fie. Culoarea pielii, condiția de sclav fugar nu le poate schimba, dar felul în care se vede pe sine și decide să arate celorlalți cine este, da. Iar acest fapt nu se întâmplă în primul rând datorită întâmplărilor prin care trece navigând cu pluta, cu lotca sau ascunzându-se prin pădurile de pe malurile fluviului Mississippi, pândit la tot pasul de pericole, vândut din nou ca sclav și evadând, ajungând să înțeleagă necesitatea întoarcerii pentru a-și elibera soția și fiica, devenind astfel cu adevărat el însuși – James -, ucigând și sperând că va exista o formă de libertate și pentru el și ai lui, ci prin actul de a scrie, de a-și spune povestea, de a construi (pentru sine și pentru ceilalți) această identitate – despre care trebuie mărturisit și care trebuie văzută/acceptată de restul, oameni de culoare și albi deopotrivă. În Jim care alege să devină James proiectează Everett imaginea unui spirit superior. Nu aflăm nimic despre cum a ajuns să citească volumele din biblioteca judecătorului Thatcher, să învețe să scrie și să polemizeze cu mințile cele mai strălucite (Voltaire, John Locke), dar Jim-James e construit ca o replică (de culoare) a omului alb care se hrănește – la nivelul gândului – din marile idei progresiste, punându-și problema libertății, a egalității, a drepturilor sociale, a demnității. Mai mult, prin această latură a personajului (abia întrezărită, căci față de cei mai mulți masca trebuie păstrată – a menține imaginea convențională despre lipsa de discernământ și despre incapacitatea de a gândi înseamnă a rămâne în viață, adică a fi ceea ce toți ceilalți consideră că ești) toți albii din jur par de o cutremurătoare prostie și autosuficiență, prinși în forme de impostură aproape grotești, ridicole – chiar și atunci când casa le e plină de cărți, iar profesia presupune capacitatea de a gândi liber și de a înțelege natura umană. Până și judecătorul Thatcher se dovedește nimic altceva decât o persoană înspăimântată de ideea că cineva ca Jim, sclavul pe care l-a hrănit și care a muncit pentru el, ar fi putut fie și numai să atingă volumele din biblioteca lui. A fi un „stăpân bun” nu are nimic de-a face cu acceptarea umanității celui de culoare, ci doar cu numărul mai mic de bice, cu un trai un pic mai suportabil, cu maniere mai „blânde” de a făptui răul. Nu-ți pot nutri fantasma că ești un stăpân bun și milos. Cu oricâtă gingășie ai pus biciul pe mine, oricâtă compasiune vei fi arătat când ai siluit. Ai aplicat, fie, mai puține bice când pedepseai. Ne-ai lăsat adeseori să ne mai tragem sufletul când se întețea vipia. Ceea ce provoacă un adevărat șoc, ceea ce îl înspăimântă cu adevărat pe Thatcher (dar și pe Huck în mare măsură) e limbajul lui Jim, felul în care limba devine reflexia gândului și a unui spirit cu adevărat liber. Nu mai văzusem un alb atât de înfricoșat. Remarcabilul adevăr, totuși, era că nu pistolul, ci limbajul meu, faptul că nu mă conformam așteptărilor sale, că știam să citesc, îl zguduise și-l înspăimântase într-atât.
Ești ipotecat, Jim. Ca o fermă, ca o casă. Te afli, la drept vorbind, în proprietatea băncii. Viețuiești. Ești parte a capitalului unei bănci, așa că oameni din lumea întreagă fac bani pe pielea ta tuciurie și brăzdată de cicatrici. Are vreun sens? Nimeni nu te vrea om liber.
Ceea ce trăiește Jim-James în romanul lui Percival Everett nu este decât modalitatea de a reconstitui realitatea din Sudul american dinainte de războiul de secesiune. În tonuri mai întunecate decât în romanul lui Mark Twain, căci perspectiva îi aparține unui bărbat de culoare ce trebuie să se ascundă pentru a supraviețui, vânat, amenințat, urmărit ca sclav fugar, fără niciun drept, amenințat mereu de umbra ștreangului atârnat de creanga unui sicomor, de glonțul unui pistol. Nu sălbăticia naturii, ci cruzimea omului alb, legile făcute de acesta sunt adevărata amenințare pentru viața lui. Într-o lume în care un sclav este biciuit și apoi ucis pentru că a furat (nu pentru el, ci pentru un alt sclav fugar, pentru Jim) un capăt de creion de la stăpânul lui, în care familiile celor de culoare sunt despărțite și membrii lor vânduți unor stăpâni diferiți, în care viețile negrilor prețuiesc mai puțin decât cuvântul oricărui netrebnic cu pielea deschisă la culoare, în care sclavii sunt mărfuri cu o valoare dată exclusiv de capacitatea de a munci în condiții inumane și de toanele stăpânilor, față de care orice abuz e permis nu există decât nuanțe ale cruzimii. Drăcie, omule, a zis ducele. Nu-i om ca toț’ oamenii. Nu simte durerea ca noi. Îi trebe o lecție s-o ție minte. Că altminteri iară-și pune-n cap să fugă. Așa-i construite lighioanele ăstea. În absența libertății nicio formă de demnitate nu e permisă. Niciun drept nu există. Nicio posibilitate de a fi văzut și tratat ca om. Așadar, ceea ce trăiește Jim alături de Huck sau împreună cu alții e chipul hâd al unei realități istorice atroce. Totuși, miza romanului lui Everett e în altă parte, căci altfel nu ar fi fost decât încă o poveste din Sudul sclavagist.
Ce lume stranie, ce bizară existență, când egalul cuiva trebuie să-și argumenteze egalitatea.
Miza e în dimensiunea intertextuală a demersului său narativ, în maniera în care scriitorul recuperează (adeseori polemic, deși fără adâncime, lăsând sugestia să sape în eșafodajul progresist al timpului) ideile ce au făcut posibilă abolirea sclaviei. Jim-James în acele „dialoguri” imaginare cu Voltaire (inclusiv cu Cunégonde din Candid) sau cu John Locke nu ezită să submineze imaginea luminoasă a gândirii progresiste, să observe nuanțele, tensiunea dintre dreptul la libertate pe care îl promovează și inferioritatea care ține de diferențele biologice în care cred partizanii lor (Africanul poate fi cu ușurință instruit întru purtări europene, firește. Poate ajunge mai mult decât ceea ce este în mod natural, învățând acele maniere și abilități care îi vor permite să devină egal. // Da? // Asta înseamnă egalitatea, Jim. Capacitatea de a deveni egal. […] // Te urăsc, i-am zis printre fiori și fierbințeală. […] // Bine, bine, dar toți oamenii sunt egali. Asta vreau să subliniez. Însă până și tu va trebui să admiți procentajul de… hai să-i spunem demonic … din voi, umanii africani.), retractările ulterioare, în cazul lui Locke, ipocrizia. Spui, prin urmare, că dacă un oarecare te plătește destul, e în regulă să abandonezi ceea ce ai pretins că înțelegi drept moral și just. // Voiau o constituție care să le justifice purtările. Dacă nu le-aș fi scris-o eu, ar fi făcut-o altcineva. Ce-ar fi fost altfel în lume dacă s-ar fi petrecut asta?
„Dialogul” polemic nu vizează doar marile idei iluministe, ci și literatura americană, de la Melville la Colsom Whitehead, romanul lui Everett devenind o adevărată epopee a limbajului – a dublului limbaj, a codurilor, stereotipiilor, a constrângerilor și a libertăților oferite de el. O meditație care folosește mijloacele satirei și ale ironiei, purtându-ne în timp, dar vizând mereu permanența în felul de a funcționa al societății.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
