A patra zi a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere a zâmbit unui Iași devenit exponentul literaturii contemporane, străbătut de același curent electric al juxtapunerii culturale, al dialogurilor netrucate, un oraș pe străzile căruia circulă acum viitoarele repere, un focar de entuziasm, idei și cunoaștere. Am regăsit această atmosferă, amplificată, în Sala Caudella din Casa Balș, care i-a adus astăzi, în fața lectorilor pasionați, pe James Meek și Fabio Stassi, pe care i-am cunoscut prin prisma romanelor Un gest de iubire și Ultimul dans al lui Charlot. Așa cum ne-a obișnuit, moderatorul Nicoleta Munteanu a facilitat comunicarea dintre invitați și public, prezentându-ne scriitorii care au pășit astăzi în afara cărților în umbra cărora se ascund. Viziunea lor, codificată în romanele pe care le semnează, ne-a fost expusă de alecartieni, care s-au dovedit, ca întotdeauna, capabili de o lectură nuanțată și sensibilă.
În acest sens, Roxana Neamțu a perceput Un gest de iubire, de James Meek, drept „o carte caldă”, deghizată sub forma unui puzzle alcătuit din foarte multe componente reci. În spatele acestui vernisaj de acțiuni, intrigi și idei, Roxana a intuit un roman care „vorbește despre oameni”, care ne revelează ființa umană ca „o esență tare, o esență nebună”. Pentru a ne familiariza cu scriitura lui Fabio Stassi, Irina Popa a fost invitată la microfon și ne-a vorbit cu pasiune despre condiția artistului, care simte o necesitate organică de „a cunoaște lumea sub toate formele ei”. Viziunea pe care Stassi o are asupra morții nu este angoasantă, ci valorizată prin râs, conjugată cu personalitatea legendei care a fost Charlie Chaplin. În subtext, Irina a descoperit „tendința disperată a omului de a fi etern”, pe fundalul căreia cinematograful, ca supra-personaj, devine „unica soluție a omului de a învinge moartea”. În plus, Irina a lecturat un fragment cuceritor din Ultimul dans al lui Charlot, care a condensat originala perspectivă pe care o dezvoltă romanul. Ulterior, Nicoleta Munteanu a selectat câteva pasaje dintr-un alt roman al lui James Meek, Invaziile inimii, care aduce în lumină problema omului modern, ostracizat în spațiul îngust dintre moralitate și compromis.
Cu replica „vă rog să vă uitați la mine ca la un personaj fictiv”, James Meek a deschis dialogul cu tinerii cititori, vorbindu-ne despre una dintre propriile experiențe de jurnalist în război, secvență pe care a transpus-o în romanul Începem coborârea, întrucât ilustrează măsura în care „cuvintele noastre au o anumită putere”, iar „imaginația greșită” poate atrage după sine consecințe tragice. Care este diferența dintre ficțiune și realitate? „În cazul acesta, este de 50 de metri”, ne răspunde James Meek.
Fabio Stassi ne-a vorbit, la început, despre ambivalența sentimentului de nostalgie, pe care îl „clasifică” în nostalgia teritoriului și teritoriul nostalgiei. În viață și în ficțiune deopotrivă, trebuie să „nu ne lăsăm închiși în nostalgia teritoriului”, ci să „recuperăm teritoriul nostalgiei”, să provocăm o „explozie de nostalgie”, care va genera manifestările artistice. Când scriem, adaugă Stassi, îmbrățișăm timpul și, simultan, ne revoltăm împotriva lui.
Întrebat în legătură cu destinul propriilor cărți, văzute ca urme pe care le lasă în timp, James Meek a răspuns că, în momentul în care pășește într-o librărie și descoperă, printre sute de volume, cartea sa, se simte smerit și motivat în același timp. Cărțile sale, încă „tinere”, urmează să fie supuse testului valoric al timpului, al cărui rezultat nu poate fi decât imprevizibil. Sunt cărți care par să reziste, dar și cărți care trag să moară și sunt redescoperite în ultimul moment, ne-a împărtășit Meek.
De ce Charlie Chaplin și de ce tocmai acum? au vrut să știe tinerii cititori. Răspunsul lui Fabio Stassi ne-a surprins și ne-a desenat un zâmbet pe buze. În copilăria sa, la masa de Crăciun, în fiecare an, era, alături de el, un loc liber, destinat lui Charlie Chaplin, întrucât el era emblema condiției de „călători”, sub semnul căreia stătea întreaga lui familie. Vedeau în el omul care „traversase un ocean că să se ducă în căutarea propriului talent”, a adăugat scriitorul. Lumea circului, pe care o trasează Ultimul dans al lui Charlot, păstrează această încărcătură afectivă a locului gol, dar în același timp ocupat, de la masa de Crăciun. Fabio Stassi a mărturisit că ar vrea ca „cineva să intre în această carte așa cum intră în lumea circului”, ca spațiu în care fiecare își găsește o cetățenie, în care rasismul, ca „ordine distrugătoare a lumii”, este pulverizat. „Am scris cu sentimentul infantil al mirabilului”, a recunoscut scriitorul.
Discuția a evoluat spre modul diferit în care femeile și bărbații percep lumea, în special din punct de vedere ontologic. Cu acest prilej, James Meek s susținut că el vede în percepția bărbaților mai curând un „sistem de abstracțiuni”, în timp ce femeile se raportează la lume ca la o sumă de indivizi, ca la „o mulțime de persoane” distincte. Așa cum a remarcat cu subtilitate Nicoleta Munteanu, această viziune este imprimată personajelor lui Meek, care sfârșesc prin a ajunge la consecințe diferite, deși se confruntă cu aceleași probleme.
Tinerii s-au interesat apoi cu privire la cea mai importantă lecție pe care Fabio Stassi și-a însușit-o în calitate de scriitor. Acesta ne-a oferit un răspund indirect, mult mai grăitor, realizând o analogie cu un bunic al său, cizmar. Acest „cizmar-Dostoievski” emana mister și trăda neputința de a se integra în realitate, „vorbind prin ciocanul său”. De aceea, Stassi se raportează, ca scriitor, la bunicul său, căruia astfel „îi dă voce”, construindu-și un pupitru de scriere și descoperind instrumentele, așa cum făcea, în singurătatea sa, acest meșteșugar-model. Discutând în continuare despre modul în care își construiește cărțile, Fabio Stassi a declarat că „aș vrea să scriu ca și cum cineva care ar intra într-un lift nu ar găsi liftul”, întrucât, în opinia sa, atunci când cititorul pătrunde într-un roman, acesta „trebuie să pună piciorul în gol”, să simtă că „nu are unde să își pună picioarele”. Nuanțând această afirmație atât de incitantă intelectual, autorul a adăugat că datoria sa este să „restituie o realitate diversă”, în care lectorul să fie la început confuz, luat prin surprindere, pentru ca mai apoi să desfășoare un traseu concentric de regăsire, de revanșă, ca un orb care „poate atinge mâna personajelor”.
Timpul a trecut parcă mai repede ca niciodată și am realizat că cele două ore s-au scurs, iar noi am rămas cu atât de multe întrebări pentru cei doi invitați. Întâlnirea a culminat, așa cum ne-am obișnuit, în note muzicale, emanate de trompetele elevilor Ciprian Chirvas și Roman David și de clapele doamnei profesor Smaranda Acatrinei. Și încă ceva: la sfârșitul sesiunii de autografe, impresionat de prezentarea cărților, James Meek i-a mărturisit moderatoarei că ar lua-o cu el la Londra să-i lanseze și ultimul roman.
Când scriu aceste rânduri, alături de mine, fără să mă observe, James Meek discută înflăcărat despre cât de încântătoare a fost întâlnirea cu „generația ALECART”, cât de plăcut impresionat a fost de curiozitatea și cultura tinerilor, ce întrebări provocatoare i-au fost adresate și ce viitor promițător, sub semnul culturii, va construi ALECART.
de Laura Ștreangă
