Jedi de provincie, eroul science-fiction anacronic al lui Radu Andriescu

Cu o indiferență cerebrală, cineva încearcă să recupereze, dintre o mie de fețe mărunte, un sine rătăcit undeva între flashback și mit, supus unui du-te-vino existențial pentru care nu există nicio variantă de mijloc, iar realitățile paralele își dobândesc consistența la nivelul unei lumi interioare autosustenabile, populată de avataruri, cu o geografie improprie, în volumul Jedi de provincie al lui Radu Andriescu (apărut anul acesta la Casa de Editură Max Blecher).

Ultima parte a trilogiei începute în 2016 cu volumul Când nu mai e aer și continuată în 2017 cu Gerul dintre ei, Jedi de provincie lasă impresia unei cărți a recuperării și a recuperărilor, ca o linie de finish înspre care totul se îndreaptă, (poate) unica destinație, sub forma, așa cum scrie Radu Andriescu, unei regăsiri la persoana întâi. Construit în interiorul acelorași accente epice, volumul nu este unul al trăirilor sau stărilor, ci al poveștilor impregnate de trăire și de stare, care, la confluența multiplelor direcții urmărite, cristalizează imaginea unui erou redescoperit: jedi-ul (cu sabia stinsă).

Poezia lui Radu Andriescu crește dintr-o interioritate caleidoscopică, o dimensiune în care sinele își face loc printre eroi și avataruri, într-un continuu proces de demitizare și demistificare, părând a reveni întotdeauna la câteva repere esențiale: amintirile cenușii ale tranziției – tabloul est-european, mitul nordic (ambele impregnate de violență), flashuri dintr-un prezent care reinterpretează familia la persoana întâi și o estetică incontestabilă a detaliului. Toate acestea prefațează incursiunea într-un spațiu al cărui relief este supus unor atente observații, păstrându-se totuși, în permanență, o oarecare răceală față de obiectul analizei, întrucât poetul însuși se apropie de interioritatea sa cu ochiul critic al unui cercetător, urmărind diferiți exponenți ai propriei existențe, până la decantarea realității celei mai apropiate de „eu”.

Dronele amintirilor țes web după web de uitare

Impresia pe care o lasă Jedi de provincie este aceea de lume ce se întoarce întotdeauna în sine ca simulare a unei alte forme de adevăr; poemele cu nuanță epică și, inerent, poveștile construite astfel se răsfrâng asupra lor însele, fără a aduce în prim-plan personaje, ci doar avataruri ale unor posibile momente și trăiri recognoscibile: poate, de fapt, sinele este mistificat la nivelul unor entități cu o mai mare libertate de desprindere, capabile să de-mistifice ulterior „eu-l” în dimensiuni adiacente.

Lirica de substrat a volumului lui Radu Andriescu pare să fie o meditație cinică asupra continuității temporale  și coerenței lăuntrice, de vreme ce este subliniat raportul intern/extern, iar trecutul și prezentul sunt încadrate într-o interdependență și cauzalitate inflexibile: grotescul zilei de ieri (re)construiește ziua de azi, la fel cum societatea iese din comunism pe mod de supraviețuire și începe tranziția într-un spațiu în prealabil extenuat și epuizat de resurse. (Târg cu vitrine goale./ Orașul proletar de jos, la gară/ și orașul de sus, dacă urcai scările./ Al doctorilor, al polițiștilor,/ al nomenclaturii și al celor norocoși.// Ajungeam foarte rar, în orașul de sus.// (…) stăteam de vorbă cu proful de geografie,/șef de promoție și el./ Era căsătorit și avea lumânări./ Mai râdeam.). Flashback-urile sunt pretextul unei autoanalize, cu toate că mimează orientarea către exterioritate – ba chiar, cu cât mai consistentă topografia acestor lumi, cu atât mai lin și drumul înapoi spre „eu-l” dizolvat în detalii; am rămas cu impresia că, de fapt, poezia din Jedi de provincie are nevoie de rețele complexe (de avataruri și întâmplări) pentru a se face înțeleasă și, mai mult decât atât, pentru a face cele mai simple lucruri înțelese: gesturi elementare sunt ascunse după imagini dezvoltate sistematic din amintiri.

Sentimente bine înrădăcinate sunt sondate, devenind fundamentul unei dimensiuni deopotrivă personală și colectivă: o anumită frică, o teroare specifică, măsurată, traversează poezia lui Radu Andriescu și se coagulează în jurul unei instanțe invizibile, dictatoriale. (Beria: Cucuruzul se coace, în zori./ Lavrenti Pavlovici se scoală./ Cucuruzul tremură/ și sughite.)

Este ceva ce aduce a regăsire în interiorizarea tuturor luptelor trecutului care ar fi trebuit purtate de jedi, care, parcă scăpat dintr-un timp agresiv și haotic, îmblânzește un prezent deja obosit, șantierul suprasolicitărilor receptate cu aceeași ignoranță pragmatică, intelectuală, rece. Astfel, familia este reconstituită cu o nesiguranță blândă, iar prezențe invizibile dublează pașii eroului în provincie, probând realitatea.

Jedi, totuși, relativ melancolic pe tăpșanul bucolic, pare să încerce o recuperare dintr-un paralelism existențial, mereu la mijlocul distanței dintre eternitate și noapte, dintre flashback și mit. (Eternitatea// durează cel mult trei ani/ și poartă voal. În schimb noaptea/ e relativ lungă.)

(…)

Sunt făcut din plastic, dar mă doare.

Radu Andriescu își lasă poezia să reintre în dialog cu un sine uzat, și, dându-și pe față ascunzișurile, scoate la iveală o lume în care, treptat, măștile-personaje(lor) se topesc, iar sub ele rămâne același chip obosit. (Cum fac de doi ani, mă ascund și acum/ în spatele unor personaje./ Le spun erou sau jedi, de-o vreme/ și caut alibiuri prin cărți.) De fapt, recuperarea persoanei întâi începe odată cu identificarea „eroului”, un supraviețuitor dezarmat, cinic, ce pare să oscileze între a-și căuta locul și a nu îi păsa dacă și-l găsește. (Locul e gol. Gol e și el./ Doar bandana/ și platoșa de preconcepții., Ceva legende/îl obligă la atitudine și poză./Ar vrea să se culce. Să fie mult mai mic/ decât povestea./ Să se chircească. De la bătălie/ la filosofia morală – molfăie pruna -/ e doar o crampă./ Îi este frică să le zică.//(…) Iese din cort doar când lumina iartă./ Statutul îi cere victorii.(…) Fraudulos, fără să știe rostul vieții,/ în discuții publice sau private,/ eroul încercănat induce ideea că victoria/ e doar o chestiune de percepție.)

Ceva în poezia lui Radu Andriescu încearcă întotdeauna să fie mai mic decât povestea, iar, printr-o estetică a detaliilor, lumea este descompusă în micro-ființe și micro-spații, care recuperează echilibrul la nivelul unui macro-eu. (Fiecare dintre noi are câte un chinez în suflet,/ chiar dacă nu vrem să recunoaștem./ Al meu îmi ține de urât,/ când sunt singur./ Îmi spune what the fuck, Radule, în mandarină.) În timp ce percepția reorganizează lumi mici și din ce în ce mai mici, personajele și regiunile pe care le populează acestea sunt blocate într-o buclă temporală, antrenate la nesfârșit în gesturi-idei, antipoetice, de recuperare; avatarul apare ca un instinct cameleonic, iar desprinderea de acesta este neașteptată, dublată de o funcție terapeutică (Nu./ azi își lasă măștile în sertar./ Vrea să uite de moarte și poză./ De singurătate).

Eroul science-fiction anacronic, cutreierând, oripilat de sine, provincia, testează, cu sabia laser ne-luminoasă, constantele unei realități coerente doar la nivel verbal; ceea ce oferă certitudine mișcării este gestul grotesc, încărcat de căldura tactilă de a(-și) verifica în permanență textura: Nu pricepe de ce i se spune/ că realitatea e doar o undă./ A văzut măruntaiele./ A simțit mirosul./ Și-a băgat degetele.

(…)

Sper să fie ok. (și tot restul)

De Jedi de provincie m-am apropiat deopotrivă nerăbdătoare și timidă (sau, mai bine zis, intimidată) pentru a ajunge față în față cu o poezie matură și o lirică antipoetică, a demitizării și demistificării, a amintirilor cenușii din tranziție și a celor luminate rece din dragoste și copilărie, cu un discurs puternic atât la persoana a treia, cât și la persoana întâi, ce nu lasă să se întrevadă care este, cu adevărat, zona de confort; pentru că, în volumul lui Radu Andriescu confortul este înlocuit de un freamăt permanent și de neliniște, iar cititorul este antrenat în geografia de uzură a unei lumi interioare la marginea extenuării. Echilibrul înseamnă cinism, iar ochiul critic revitalizează o realitate obosită.

 

*Articolul Andradei STRUGARU (redactor Alecart și elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național Iași) va putea fi citit integral în numărul 22 al revistei „Alecart” ce va apărea în luna aprilie.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.