Jocul dragostei și-al întâmplării sau jocul de-a revizuirea realității, TNI

O oră și jumătate în care pandemia se ascunde sub scaune și ne lasă din nou în compania vuietului vieții și a măștilor pe care ni le punem ca să ne protejăm pe noi de ceilalți, nu ca să-i protejăm pe ceilalți de noi. O oră și jumătate în care teatrul în aer liber a regenerat încrederea în „întâmplările” mari și mici. În forța lor de a declanșa excese de adevăr. În forța artei care ne transmite mai multe decât pașii și aproprierile care s-ar fi putut produce organic, fără intervenții spinoase și problematice. Trebuie doar să intervenim asupra a ceea ce supără în speranța că vom obloji neajunsurile cotidianului.

Amintiți-vă că nimeni nu este stăpânul sorții sale.

Umeri dezgoliți, flori de tei care-mi aterizau în poală după ce plonjau grațios prin aer, priviri curioase, urechi și mai curioase, glasuri contrariate de după plasa verde care ne separa pe noi, cei din parcul de lângă Teatrul la CUB, de realitatea care urma să se construiască în fața noastră. Cât de chinuitor poate fi să te întrebi cât se datorează ție și cât conjuncturii faptul că celălalt te-a ales tocmai pe tine? Sfințesc oare hainele omul sau omul sfințește hainele? Mai au exprimarea și perceperea realității cu luciditatea un rol major în viața noastră sau au devenit aspecte neglijabile? Putem construi un baraj rezistent între cine suntem și cât lăsăm să se vadă în afară din cine suntem și să-l demontăm oricând fără nicio consecință? Tind acum să cred că orice alterare a lentilei prin care ne înregistrează celălalt conduce la o deviere a cursului firesc a ceea ce numim „miracolul întâlnirii”. Dacă inserăm probe de loialitate afectivă în celălalt și inițiem un proces al dezvăluirii coabitării întâmplătoare reușim să cauterizăm inexplicabilul sau doar să îl anesteziem? Acestea sunt întrebările la care regizorul Ovidiu Lazăr ne propune să medităm pe durata și după vizionarea Jocului dragostei și-al întâmplării.

Realități a căror esență e îndoită cu apă, realități care devin un mediu de cultură al durerii atunci când totul se derulează de la sine, ca într-un perpetuum mobile pe care nimeni nu îl poate opri. De unul singur. De parcă tot ceea ce se va petrece e învățat mecanic precum o poezioară pe care e util să o ai mereu proaspătă în minte. Am simțit că la nivel scenografic și regizoral s-a optat pentru o adaptare cuminte, în care accentul e pus pe ceea ce se zice, pe ceea ce se petrece. Mai puțin pe cum și mai mult pe de ce. Mai mult pe indiciile care ajută publicul să dibuie ce și de ce ascund protagoniștii de restul lumii și, în primul rând, de ei înșiși.

Domnul Orgon, interpretat de Daniel Busuioc, și Marion sunt la început singurii care cunosc faptul că din ambele părți s-au produs inversări de rol, dar nu și de personalitate. Că inversările nu se produc integral e vizibil de la începutul până la sfârșitul piesei. Dorante deghizat în Burguinon e, chiar și pentru un ochi neavizat, incompatibil cu felul de a fi al unui valet. Limbajul e mult prea îngrijit, gesturile (prea) atent alese, personajul are o cordialitate înnăscută. Demascarea am simțit că nici măcar nu mai era necesar să fie spusă cu voce tare. Căci se vede(a) limpede cine își mimează poziția și cine încearcă să intervină și asupra propriilor gânduri. Lizeta (cea reală) și Burguinon (cel real) sunt cei care rămân în interiorul cutiuței muzicale care semnaliza debutul și încheierea piesei. Purtați dintr-o parte într-alta la comanda altora. Purtați spre inima celuilalt la îndemnul celorlalți.

Esențele veritabile și esențele contrafăcute din noi

Ceea ce poate că se lasă mai greu decodat, fiind o inserție subtilă în țesătura piesei, e faptul că iubirea dintre servitorii deghizați în altețe se deosebește fundamental de cea dintre prințul și prințesa deghizați în menajeră și valet. Primul cuplu (actorii Mălina Lazăr și Horia Veriveș) trece cu vederea modestia comportamentului și gândirii celuilalt, iar cel de al doilea (Livia Iorga și Dumitru Georgescu) dă la o parte modestia aspectului și a poziției sociale. Nimicnicia (esenței) primilor și nimicnicia (socială) a celor din urmă e o dovadă vie a faptului că balanța, nu de puține ori, înclină spre o sferă pe care cei doi o stăpânesc mai bine, prin pânza căreia se perindă cu pricepere. Cei din urmă se detașează de faldurile care doar întrețin conversația, adâncind atât taina, cât și gradul de intimitate.

Jocul de-a recondiționarea realității se dovedește treptat un joc al recondiționării sinelui. Al punerii reflectorului pe ceea ce atrage, fără însă a putea evita pe de-a întregul dezvăluirea trăsăturilor care oripilează. Hainele și accesoriile prețioase nu vin la pachet cu o revigorare a raportării la lume și la ceea ce au oamenii mai de valoare. Cei veritabili se cern încet, dar sigur, de cei care nu fac altceva decât să imite ceea ce au văzut în alții.

Întâmplarea noastră e unică

Această testare a rezistenței valorilor celuilalt, a neajunsurilor care influențează alegerile afective spune în fond foarte multe despre cel care recurge la o astfel de metodă. Categoric, simptomele celuilalt care pot fi astfel scoase la suprafață sunt esențiale: Mă iubește pentru ceea ce sunt sau pentru cine sunt? M-ar mai iubi dacă aș avea o condiție socială modestă? Am simțit mereu că aceste întâlniri al căror curs a fost deviat aduc substanța sub microscop, dar nu o transfigurează, ci îi păstrează formula intactă.

O componentă a decorului care mi-a atras în mod special atenția a fost balansoarul roșu cu două locuri delimitate între ele. Un loc al întâlnirii în care se păstrează distanța și care e un reminder vizual al faptului că apărarea propriei intimități poate deveni sinonimă cu respingerea intimității față de celălalt & din partea celuilalt. Faptul că nu e o simplă bancă, ci una care se mișcă păstrează permanent sub ochii publicului gândul că alizeele pot în orice moment mișca nisipul de sub picioarele noastre. Și crea dune – uneori cu acordul nostru, dar, de cele mai multe ori, fără, formându-se de la sine și cedând de la sine sub presiunea unui „destin” aducător de neliniști (doar celor care își percep și înțeleg îndeajuns neajunsurile).

Adaptarea comediei în trei acte Jocul dragostei și al întâmplării, de Pierre de Marivaux, în momente precum cel pe care îl traversează acum umanitatea reface aproprierea de celălalt, cu hematoamele sale cu tot, apropriere care nu însănătoșește atâta timp cât intimitatea nu e îmbrățișată și generată de către ambii. Apropiere care dezvăluie limitele fiecăruia și cât de constrângătoare sau de vaste sunt granițele acestor limite. Protagoniștii forează după adevăruri brute, pe care corsetul normelor nu le-a compromis încă sau pe care nu le-a alterat într-o manieră ireversibilă. Deși rocada rolurilor aduce o rocadă a adevărurilor care nu s-ar fi înfiripat în absența acestor inversări de roluri, oare nu rămâne, în fond, fiecare cu un rol al său dat din afară și doar acceptat de cel dinăuntru? Să nu uităm, așadar, ceea ce îi spunea Lizeta, deghizată în Silvia, lui Burguinon, deghizat în Dorante: Amintiți-vă că nimeni nu este stăpânul sorții sale. E la fel de valabil acum ca în urmă cu 290 de ani.

Direcția de scenă: Ovidiu Lazăr/ Scenografia: Alina Dincă-Pușcașu/ Distribuția: Livia Iorga,  Mălina Lazăr, Daniel Busuioc, Horia Veriveș, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Ioan Ursulescu

 

*Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart, trece în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național. Este olimpică la istorie și a obținut anul acesta Premiul al III-lea la Concursul Național „Rețeaua Literară” (secțiunea Poezie).

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!