„Încerc să scriu cu regularitate, ceea ce face ca de multe ori textele să se alimenteze prin ele însele. Nu știu în ce măsură (mai) încerc să transmit ceva anume; de multe ori scriu pentru bucuria de a mă arunca gratuit în jocul cuvintelor, de a vedea până unde mă poate duce un text, fără să trimită în mod necesar la ceva mai mult decât la versurile în sine.”- Anastasia Fuioagă, Poetic Stand
#1
Pentru Grace, după un party (Frank O’Hara – Meditații în imponderabil)
Tu nu știi întotdeauna ce simt.
Azi noapte în aerul de primăvară șuierându-mi
tirada împotriva cuiva de care nu-mi
pasă
doar iubirea ce ți-o port mă
aprinsese,
nu-i straniu? căci în încăperi pline de
necunoscuți simțămintele mele cele mai tandre
se zvârcolesc și
rodesc fructele țipătului. Întinde mâna
nu-i acolo
o scrumieră, fără veste
acolo lângă
pat ? Și cineva pe care-l iubești intră-n odaie
și spune n-ai vrea
ouăle puțin mai
altfel astăzi ?
Și când sosesc sunt
pur și simplu ouă jumări iar vremea caldă
se menține.
- intensitate a stărilor interioare, alternate cu sentimentele față de celălalt
- fructele țipătului se transformă în banalul cotidian, în pur și simplu oră jumări
- ce înseamnă să trăiești cu altcineva, realitatea imediată, a unei scrumiere
- vremea caldă, o anume tihnă care se menține prin prezența celuilalt
#2
Radu Vancu – Psalmi (p. 39)
[…]
Am văzut azi filmulețele cu copii cu capete sparte
& degete rupte, am văzut fete târâte de părul strălucitor
& indestructibil de jandarmi cu scuturi transparente
[…]Orice cantitate de frumusețe mă terciuiește.
O frumusețe indestructibilă într-o lume făcută țăndări –
cinismul Tău e divin, într-adevăr.
Am văzut un câine lingându-și pe fața însângerată
stăpâna prăbușită sub cizmele jandarmilor,
nepăsător la șuturile care-i striveau și lui coastele.
A dat atât de bucuros din coadă
când ea și-a ridicat mâna zdrelită & l-a mângâiat,
era atâta lumină indestructibilă în jurul lui,
pentru el răul trecuse absolut întâmplător prin lume,
Un jandarm cu viziera ridicată, un copil blond & pur,
s-a apropiat în fugă & a lovit-o iar.
[…]Și că cei mai fericiți dintre noi dăm din coadă,
lingând fețele însângerate ale celor dragi. Terciuiți
sub bocancii unităților de intervenție rapidă ale serafimilor.
Terorizați de unitățile anti-teroriste ale îngerilor.
- dialog cu Dumnezeu, mai mult un conflict
- o disperare provocată de lume așa cum este ea concepută
- de ce e permis ca lângă asemenea de cantități de rău să stea o astfel de frumusețe – de ce rău e atât de abundent și frumusețea atât de evanescentă
- frumusețea fragilă, trecătoare, suficientă cât să salveze & insuficientă cât să stârpească răul
- între toți oamenii, câinele e de fapt cel mai uman, e singurul care păstrează ceva din normalitate
- cum îi poți spune lui Dumnezeu că lumea pe care a făcut-o e strâmbă și totuși bună, căci se salvează singură?
#3
APROAPE UN MILIARD DE EURO (Timotei Drob – Tone de aur)
Am vrut toată viața să câștig
și să înving viața
Eu, atunci când m-am născut,
nu am primit decât viața,
și numai una bucată din astea.
Un catralion de roboței demenți în mine
mă fac să fac bani mulți
tone de aur
pentru ca viața mea
să fie viață.
De ce să nu îmi dau singur miliardul
când am atâtea,
și când mă iubesc atâta,
că nu pot să dorm
decât singur în pat
cu mine?
Iubirea mea este ca un miliard
făcut din bancnote mici
topite într-un morman
diform
de plastic fumegând
care se prelinge încet
La picioarele tale, iubito,
ca să îți fie și ție cald,
atunci când voi dormi
singur în pat
fără tine.
- clișeul transformat în poezie, păstrând ceva din ceea ce îl face atât de comun și devenind totuși un poem aparte
- viața aceea în care simți că trebuie să te zbați ca să reușești/ supraviețuiești și din care nu rămâne de fapt nimic, pentru că nu te aduce mai aproape de ce-ți dorești cu adevărat
- tone de aur și-un miliard de bancnote mici – devin folositoare numai atunci când pot ține de cald, ție și unui altuia, pe care-l iubești & care nici nu se știe dacă există
viața în consistența textului & ceva mai mult:
(Deniz Otay – Loredana).
propriul joc în 4 cuvinte, scurse din viața mai apropiată sau mai depărtată
tigru, neon, oraș, noroi
Urc dealul prin noroiul proaspăt
Prin mocirla rece, care îmi înghite călcâiele și gleznele.
Ce n-aș da să am un tigru siberian,
să mă așez călare pe el și să mă poarte
acolo unde aveam să ajung.
La tine, la copacul cel din vârf, ale cărui flori
radiază un roșu neon.
Îmi întorc trunchiul, văd orașul în spate
răsucesc gâtul – copacul în față
întorc iarăși privirea, nimic.
Expir, mă desprind de aer
Cum din călcâie și din glezne încep a mă înălța,
cum încep să cuprind cu mâinile tot orașul, tot noroiul
florile radiază un roșu neon.
(Ana Vrabie)
Inimi de tigru tremură tunând
În negura noroiului unde lin s-afundă
Oraș de neon, în ritmuri halucinante,
Cu simfonia serenității alternânde,
Oniric ondulat dedublare
Lasă-te plutind plenar pueril
Unde umanul uluit se regăsește divin.
În cumul de contrast, contururi intercalate
Iar mentalul murmură tenebrul.
Prinzându-te la limita percepției, în abolit etern,
absolut – abstract – matern
(Flavia Crețu)
Vreau să simt fiorii calzi când cineva îmi strânge mâna
Vreau să simt vibrațiile ascuțite ale unei îmbrățișări
Vreau să văd flash-urile neon când deschid ochii dimineața
Vreau să simt căldura unui trup ce alungă răceala noroiului de dinainte
Vreau să simt sfâșierea unui tigru bengalez cu fiecare sărut
Vreau să mă simt ca o oală sub presiune, gata să explodeze.
În această lume există iubire.
(Raluca Hrib)
calupuri de sunete scârțâie sub roțile de autobuz
îmi imaginez lumea ca pe un castron plin cu noroi
din care ies degețele fine și capete blonde
sunt oasele celor morți și buni
celor morți și fericiți
care se plimbă ca un tigru în încercarea de a da târcoale
asfaltului adâncit de cei care apasă și plâng
iar eu îmi arunc tăcut piatra neon din piept
și plonjez cu precizia unui șoarece ochit de vulturi
din oraș
în noroi.
(Ana Huțanu)
„Nu-mi doresc neapărat să clarific ceva, cât să concentrez în cuvinte un amalgam de stimuli din jurul meu. Mi-e destul de greu să spun exact ce mă împinge să scriu, întrucât de cele mai multe ori e ceva difuz, la limita dintre spontan și indus. În schimb, muzica e mereu acolo, susținând aproape cinematic textul.” (A.F.)
*Anastasia Fuioagă, fost redactor-șef Alecart, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă în anul I la Facultatea de Litere, UAIC. Anul trecut a obținut Premiul al II-lea la Concursul Național „Rețeaua Literară” (secțiunea poezie) și Premiul al III-lea la Colocviul Național Studențesc „Mihai Eminescu”, a fost invitată ca poetă nedebutată la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”. A publicat poezie, cronici de carte și de film, eseuri în „Orizont”, „Revista de Povestiri”, „O mie de semne”, „Poetic Stand”, „Alecart”.
Foto: Andrei Rusu
