Pentru mine FILIT înseamnă să cunoști cărțile și prin ochii autorilor, certându-te sau împăcându-te cu ideile și poveștile lor. Am așteptat cu nerăbdare să-l cunosc pe autorul celebrei cărți Băiatul cu pijamale în dungi, pe John Boyne. La întâlnirea cu scriitorul, în cadrul „Serilor Filit” de la Teatrul Național, am aflat că Boyne scrie zilnic 275 de cuvinte, citește anual cam 100 de cărți, nu lucrează la mai multe romane în același timp, concepe un plan de idei, scrie scene încă de la primul manuscris, este relaxat, pasionat și disciplinat în privința scrisului, ceea ce este dovedit de curgerea lină, firească a poveștilor, de ușurința lecturii și de cuvintele simple prin care relatează natural fapte nu întotdeauna plăcute.
Prin intermediul Slido, o aplicație ce mi-a permis să adresez întrebări fără a fi nevoită să ridic mâna și să mă asculte o sală întreagă, dar și să arunc o privire la întrebările celorlalți participanți la eveniment, am reușit să-mi fac auzită „vocea”. Am fost foarte emoționată când întrebarea mea a fost selectată chiar prima de către moderator! Gândindu-mă că orice copil este pur și frumos, l-am întrebat pe John Boyne cum i-ar descrie frumusețea lui Shmuel, băiețelul care simte că nu are nicio șansă. Iată răspunsul dumnealui:
„Shmuel nu este naiv, este chiar mai inteligent decât Bruno, este conștient de realitatea lagărului și încearcă practic să evadeze un pic, să se simtă normal în acele momente pe care le petrece alături de Bruno. La un moment dat, Bruno îl întreabă De când ești aici? și Shmuel răspunde Cred că dintotdeauna! E ca și cum ar fi un copil, dar cu suflet de bătrân, știind că toate se vor termina rău pentru el, dar încercând să trăiască fiecare clipă și să facă fiecare moment să conteze.”
Pe de altă parte, FILIT-ul este ocazia de a descoperi noi apariții editoriale. Iar surpriza a fost anunțul că o nouă carte, scrisă de John Boyne, se lansase la Editura Rao: Ruinele timpului. Pe parcursul serii am aflat că este chiar continuarea romanului Băiatul cu pijamale în dungi. Întrebat de public de ce a scris o continuare pentru această carte, John Boyne a mărturisit că timp de 15 ani a avut pe laptop un folder numit Povestea lui Gretel. De când a lansat Băiatul cu pijamale în dungi a știut că va reveni mai devreme sau mai târziu la Gretel. Intenționa inițial să scrie despre ea la bătrânețe, dar și-a dat seama că noua carte ar fi devenit un fel de roman istoric, Gretel neputând să trăiască atât timp, iar el își dorea să scrie o carte contemporană, cât mai credibilă. Pandemia i-a dat ocazia să deschidă folderul și să realizeze continuarea.
Ruinele timpului o prezintă pe Gretel în două ipostaze, alternând realitatea din 2022, când ea are 92 de ani și locuiește în Londra, cu ceea ce a trăit din 1946 până în 1953 în Paris, Sydney și Londra.
În prezentul acțiunii, Gretel are 92 de ani, soțul ei Edgar este mort de 16 ani, fiul ei se căsătorește cu a patra soție, insistând să îi vândă apartamentul de care este atât de atașată, iar moartea vecinului de la apartamentul 1 o face să se teamă că noii vecini nu vor fi așa cum își dorește. Se gândește că vor fi gălăgioși, că vor avea un băiat și se întreabă dacă acesta va semăna el cu fratele ei. Îngrijorările se dovedesc parțial întemeiate. Când se mută noii vecini, familia unui star de cinema, băiatul în vâstă de 9 ani se atașează de Gretel, la fel ca mama lui, dar tatăl, Alex Darcy-Witt, este un om violent, îi ceartă și îi agresează regulat pe cei doi. Gretel trebuie să aleagă: își ascunde trecutul sau încearcă să îi salveze pe băiat și pe mamă.
În cel de al doilea plan narativ, imediat după terminarea războiului, Gretel și mama ei fug din Germania, stabilindu-se la Paris. Forțată de faptul că identitatea ei a fost descoperită, apoi de moartea mamei, pleacă spre Sydney, unde își găsește un loc de muncă și începe o viață nouă. Reîntâlnirea cu ofițerul Kurt, mâna dreaptă a tatălui ei, o determină să fugă de vinovăție și decide să părăsească Sydney-ul. Ajungând în Londra, se angajează, apoi începe să trăiască o poveste de dragoste cu colegul ei David. În contextul dezvăluirilor provocate de acest început, se dovedește că David, evreu fiind, nu îi poate accepta trecutul și o părăsește. Devastată, știind că urmează să devină mamă, își găsește treptat liniștea în prietenia cu Edgar, un tânăr pasionat de istorie, care o înțelege și o acceptă așa cum este, ajungând să se căsătorească.
Pe parcursul poveștii, timp de 80 de ani, Gretel este urmărită de trecutul ei și de sentimentul de vinovăție pentru moartea fratelui, deoarece ea știa că se întâlnea cu Shmuel și cumva îl încurajase să treacă dincolo de gard. Se site responsabilă și pentru morțile atâtor oameni nevinovați, căci a știut ce se întâmplă și a tăcut, deși ar fi putut să mărturisească adevărul, oferind informații despre vinovați, adică despre locotenentul Kurt.
Voiam să-i spun că odată am dat mâna cu Adolf Hitler și am sărutat-o pe obraz pe Eva Braun. M-am jucat cu copiii lui Goebbles și am fost invitată la o petrecere organizată pentru ziua de naștere a lui Gudrul Himmler.
Singura imagine comună celor două cărți este cea a gardului de sârmă, a trecerii dincolo de el – o trecere care o umple de vinovăție pe Gretel. Reconstituirea acestei imagini este unul dintre cele mai emoționante momente din Ruinele timpului, ea reprezentând ilustrarea neputinței lui Gretel de a schimba ceva la vederea gardului rupt într-un colț.
Am avut ocazia să prezint cartea colegilor mei, ceea ce a stârnit o discuție aprinsă despre alegerea dintre demnitate și viață. Am ajuns la concluzia că demnitatea este mai importantă decât viața, deși uneori alegem precum Gretel să tăcem și să fugim de adevăr. Optând pentru viață, a avut unele zile liniștite, dar au urmat multe nopți nedormite. Alegerea demnității i-ar fi putut aduce zile și nopți liniștite, chiar dacă ea s-ar fi aflat în închisoare. Simplul fapt că ar fi procedat corect (ajutând la prinderea celor vinovați pentru atâtea morți și familii distruse), deși ar fi însemnat pierderea libertății, i-ar fi adus liniște în suflet, scăpând-o de vinovăție.
Metaforic vorbind, aș spune că ruinele timpului printre care s-a pierdut Gretel nu sunt cele ale războiului, ci sunt ilustrate de eliminarea fără regrete a violențelor la care erau supuși nefericiții ei vecini. Căci violența domestică afecta viața familiei mutate în apartamentul din Winterville Court. Mama și băiatul o determină pe Gretel să arunce o privire înapoi, spre propriul trecut și să mediteze la ceea ce i-a oferit viața ei, mamei fratelui ei. Cei doi devin astfel imboldul pentru a începe să trăiască o viață fără frică și o determină pe Gretel să mărturisească:
Dacă am învățat un lucru în cele peste nouă decenii, acela este că nu are rost să negi la nesfârșit adevărul.
Autorul încheie povestea lui Gretel propunându-ne imaginea ei într-o celulă, împăcată cu sine, reușind să deschidă cutia de bijuterii rămasă închisă timp de 80 de ani. Gretel se vede pe sine, pe locotenentul Kurt din spatele aparatului de fotografiat, într-un colț sunt părinții discutând, iar fratele ei se leagănă fericit pe banala roata de cauciuc. Seara, înainte de a se stinge lumina, privește fotografia de deasupra capului, adormind liniștită și mulțumită că poate pronunța numele pe care nu l-a putut rosti zeci de ani: Bruno, numele băiatului pe care l-am iubit mai mult decât pe oricare altul, așteptând acum ea însăși ca viața să i se sfârșească:
Să mă trezesc alergând în brațele lui ca să fim din nou împreună. Când voi putea să-i spun cât de rău îmi pare. Când voi putea să le spun tuturor cât de rău îmi pare.
Finalul cărții m-a făcut să îmi doresc ca, peste câțiva ani, John Boyne să mărturisească faptul că a valorificat un folder din calculator cu povestea celor doi îngeri, Shmuel și Bruno!
*Amalia Albianu este elevă în clasa a VII-a la Colegiul Național Iași.
