John McCain: Aproape președinte sau Cronica unei morți amânate

Nu credeam să-nvăț a muri… Pe 25 august 2018, Senatorul John McCain a plecat zâmbind pe un drum fără întoarcere, după ce și-a luat rămas bun într-un mod cu totul neașteptat, dând cu tifla propriului partid și președintelui actual. Învins de un cancer pe creier, după ce în tinerețe supraviețuise de două ori, ca pilot în războiul din Vietnam, prăbușirii avionului și apoi se întorsese zâmbind (printre lacrimi) după cinci ani de tortură în închisorile vietnameze. Mulți ani mai târziu, când un avion al campaniei lui politice se clătina groaznic de furtună, de începuseră toți să se roage și să se țină de mână, McCain a răsărit pe culoarul de mijloc, cu o vodcă în mână și a râs de ei spunând: „Pe mine nu mă omoară un avion”. Mulți prieteni (și dușmani) își amintesc de umorul lui, uneori negru, dar plin de căldură umană. Morala unei vieți și a unei morți neconvenționale răsună astăzi în multe colțuri ale lumii, acum că a aflat și el pentru cine bat clopotele, cum spunea Hemingway, scriitorul lui preferat.

Puține lucruri mai surprind astăzi în politica americană. După opt ani cu un președinte de culoare și după ce opoziția a sărit ca arsă și l-a ales pe Trump, nimeni nu se mai miră de atmosfera antagonică și de noua recuzită de invective care a invadat Casa Albă odată cu suita de bufoni ai Președintelui. De la mare la mic, de la politicieni la profeții de doi bani ai internetului, fiecare arată cu degetul în toate părțile, încât chiar și „regele e gol!” e depășit și nu mai știi care rege a rămas, de fapt, îmbrăcat. În țara care s-a proclamat model al democrației moderne, cele două tabere (republicani și democrați) resping astăzi noțiunea de compromis și de multe ori este clar că o fac din spirit de contradicție mai mult decât din principiu. Nu vreau să plictisesc cu detalii (sau să supăr, fiindcă sigur n-aș fi nici eu obiectivă).

Pe fundalul lipsei de lecții de viață demne de admirat, cel mai surprinzător episod recent pe scena politică a fost lecția de moarte dată de senatorul John McCain. Recunosc, nu prea l-am luat în seamă în 2008, când a candidat la președinție împotriva lui Obama. Îl vedeam ca pe un omuleț naiv, poate nu cel mai turbat republican, dar cel puțin un bunicuț nechibzuit (cum altfel ar fi ales-o pe trăsnita de Sarah Palin pentru vicepreședinte?). N-am dat mare atenție la gestul nobil de a-l apăra pe rivalul lui în fața propriilor fani, explicându-le că Obama nu e arab, nu e terorist și că s-a născut în America. Când vorbea, dădea din mâini ca o marionetă și părea de-a dreptul caraghios atunci când îl comparai cu alura de rock star a lui Obama.

În 2000, când candidase în Partidul Republican împotriva lui George W. Bush, nici atât nu îl remarcasem. Pe atunci nu știam că avea o reputație de rebel (prin moderație) în funcția de senator republican și că apărase aurita cale de mijloc de nenumărate ori. E foarte probabil că el ar fi luat decizii mult mai cumpătate după atacul de pe11 septembrie. Chiar și relațiile cu Vietnam, țara pe care americanii n-au reușit s-o învingă, tot el a insistat să fie reluate. Vizita des Vietnamul și îi iertase chiar și pe cei care l-au torturat și i-au scurtat brațele (acesta fiind, de fapt, motivul mișcărilor de marionetă pe care le-a avut tot restul vieții).

Viața, așadar, i-a fost controversată, dar cu multe de admirat. Dar moartea? Cum să iasă moartea în evidență? Când a fost întrebat într-un interviu dacă se teme de cancerul pe creier, l-a parafrazat pe William Saroyan: știam că toată lumea moare, dar credeam că eu am să fiu excepția. Apoi a completat, râzând, că, sigur, toate au un sfârșit, inclusiv el. Dar a ținut să își lase amprenta în peisajul polarizat al politicii actuale prin câteva gesturi cu tâlc pe care le-a făcut înainte de a închide ochii.

Bănuindu-l pus pe fapte mari, republicanii (pe care îi reprezenta în Senat) au spus că trebuie înlocuit, de cum au auzit de cancer. Vezi bine, erau pe cale să ia o mare hotărâre în Senat, cea de a distruge sistemul medical mai democratic și mai uman pentru care se luptase Obama (sistem poreclit Obamacare). Democrații, fiind minoritari în Senat, aveau nevoie de cel puțin un vot republican de partea lor. În ziua deciziei finale, McCain, proaspăt ieșit din operația pe creier și pornit să popească și el „pre mulți”, a insistat împotriva rugăminților familiei să ia un avion spre Washington ca să voteze. Partidul lui l-a aplaudat când a intrat în sala Senatului, crezând că a venit să dea votul decisiv ca să îngroape Obamacare. La momentul cheie, McCain a îndreptat degetul mare în jos, în stil roman, acordând, cu alte cuvinte, votul democraților. Lovitura de grație dată mai ales președintelui Trump l-a făcut persona non grata tot restul anului pe care l-a mai avut de trăit. Trump, care pe vremuri se sustrăsese războiului din Vietnam pe motiv că avea un pinten pe călcâi, a declarat că McCain nu e, de fapt, erou, pentru că eroii nu-s făcuți prizonieri. Iar McCain și-a frecat palmele (așa-mi imaginez eu cel puțin) și și-a zis, dacă viu nu te-am impresionat, să vedem cum o să-ți pice moartea mea.

La moartea lui McCain, așadar, a urmat un mic circ: Trump n-a spus nimic în onoarea lui decât după ce l-a implorat propria familie și după ce refuzase să dea curs laudelor pregătite oficial de Casa Albă. Atât a zis, pe Twitter (ca nu cumva să pară că-i pasă prea tare): mă gândesc și mă rog pentru familia lui. Cam așa. În statul unde fusese senator, Arizona, se luau hotărâri să-l onoreze timp de o săptămână pe McCain, iar Washingtonul îi pregătea o înmormântare fastuoasă. Trump a dat ordin după doar jumătate de zi să fie ridicat înapoi steagul coborât la jumătate, de doliu, de pe Casa Albă. Toți i-au sărit în cap, așa că l-a coborât din nou a doua zi, iar asta nu mai știu cât a ținut. McCain, la rândul lui, își pregătise meticulos propria înmormântare până la cel mai mic detaliu. În mod paradoxal, a cerut să îi citească elogii foștii președinți și foștii rivali Bush și Obama, iar pe Trump, pur și simplu, nu l-a vrut la înmormântare. Trei zile, la știri s-au perindat imagini cu militari și rafale de armă, cu discursuri, cu trecerea în revistă a unei vieți trăite onorabil, cu o coadă imensă la Capitoliu pentru a se ajunge la un sicriu îmbrăcat în steagul american, cu personalități nenumărate luându-și rămas bun cu ochii în lacrimi. În tot acest timp, Trump juca golf pe undeva. N-a reapărut la Twitter decât să spună „MAKE AMERICA GREAT AGAIN”, îmbufnat și supărat pe sat.

Mi-l imaginez pe John McCain privind (de sus? de jos?) vânzoleala lăsată în urmă și râzând, dar cred ca noi n-ar trebui să râdem. În America, ca și în Romania, foarte puțin a rămas din calea de mijloc și nu văd prea mulți care să se ghideze, cum a făcut McCain, după principii, în loc să tragă pur și simplu de sforile politice care li s-au dat pe mână. Da, a murit un om, pentru că toți murim mai devreme sau mai târziu, dar prin moartea lui a vrut să ne întrebe pe toți: Cine suntem noi, cei rămași în viață, și în ce lume vrem să trăim?

 

( (c) Foto: Andrei RUSU; Articol preluat din ALECART 21.)

 *Liana Vrăjitoru-Andreasen este profesor de literatură și eseistică la South Texas College, SUA. A publicat multe texte de proză scurtă în reviste precum Fiction International, Calliope, The Willow Review, Mobius, Weave Magazine etc.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.