Despre păsări, furnici și consecința succesului/visului împlinit cu Jonathan Franzen și Veronica Roth la Serile FILIT 2018

Momentul în care tot spațiul dintre gândurile (tale) se crispează, pulsează dureros, mâncat de o melancolie vagă, imprecisă și inutilă, exagerată. Momentul în care în sfârșit devii capabil să înțelegi că acel ceva s-a consumat. Acel ceva pe care l-ai așteptat toată vara cu cărțile pe masă (atât la propriu, cât și la figurat), despre care ai discutat și ai tot rediscutat (#FILIT2018 #books #smile), pe care ai ajuns să-l trăiești nu doar cu intensitate, ci și cu un soi de dependență stranie.

Timp de cinci zile, m-am hrănit cu energia aceea, indusă și acutizată, marca FILIT; ascultam, întrebam, mă bucuram, incitată de dialog, uimită de oamenii pe care i-am întâlnit. Tendința de a vorbi la superlativ vine din dorința de compensare a acestei lipse înăuntrul căreia suntem nevoiți să ne continuăm luna octombrie. Căci, până la urmă, ce altceva este entuziasmul dacă nu exact această dependență avidă de literatură, pe care ne străduim permanent să o satisfacem? Astfel, dorind să ofer o continuitate plăcută după-amiezelor ALECART la Filit, serile de vineri și de sâmbătă m-au găsit în compania bestseller-urilor lui Jonathan Franzen și ale Veronicăi Roth, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, unde gazde au fost Marius Chivu, respectiv, Iulian Tănase, prezentați de Cătălin Sava.

Când lucrezi din greu să scrii, vrei ca asta să rămână într-o formă permanentă. (J.F)

Poate m-am grăbit să-mi formez o părere, însă pentru mine, timp de două ore, Jonathan Franzen a reprezentat imaginea excentricului, a dinamismului și a literaturii în forma ei brută, autentică. Cu cât îți place mai mult să citești, cu atât ești mai atașat de cartea tipărită. Vrei substanță. Ascultând cuminte din sală, în minte mi se formaseră deja întrebări privind calitatea acestei substanțe, ce sacrificiu presupune actul creator, în ce măsură diminuează succesul radical vitalitatea textului. Cumva neașteptat, o mărturisire dintr-un cu totul alt context al dialogului cu autorul a răspuns indirect gândurilor mele: Nu poți să ai prieteni dacă nu te faci plăcut. Dacă mă pun pe pagină, nu mulți mă plac. Dacă încerc să lupt pentru o cauză, fac mai mult rău decât bine. Dacă rescriu ceva de sute de ori, până la urmă moare.

Și dacă nu m-ar citi nimeni, tot aș scrie. (V.R)

Dialogul cu Veronica Roth, spre deosebire de cel cu Franzen, mi s-a părut a fi umbrit de o anumită reținere, care cred că venea mai mult din caracterul standard a întrebărilor (neutre) decât din timiditatea Veronicăi. Întrebată ce a înțeles concret din succesul răsunător al seriei Divergent, scriitoarea a răspuns cu zâmbetul pe buze că bănuiește că nu înțelesese până acum de cât de multă smerenie avea nevoie ca persoană. A fost o descoperire șocantă. Încă se întâmplă în continuare, tot descopăr noi straturi de mândrie care trebuie rezolvate. În acel moment mi-a devenit mai clară distincția nu doar dintre scriitorul ca scriitor și scriitorul ca om, ci însăși revelația că fiecare critică pozitivă ce vizează romanul tău este, în sine, o confruntare pe care o ai de gestionat cu egoul tău, e o lovitură în mândrie, te smerește.

De ce să nu vorbim (și) despre păsări, zic

Auzisem că Jonathan Franzen este pasionat de păsări, chiar de la început a fost prezentat ca un expert în Birdwatching și, sincer, această mărturisire mi s-a părut din start un moft interesant, care îți conferă statutul de nonconformist; libertatea de a avea o astfel de pasiune ținea (credeam) de spațiul căruia îi aparține scriitorul, de mentalitatea acelei alte lumi și m-am gândit iată fenomenul Filit reușește să estompeze granițe și diferențe culturale încă o dată! Nu îmi închipuiam însă că cineva ar putea vorbi aproximativ jumătate de oră cu atâta înflăcărare despre acest subiect cum ne-a vorbit (și gesticulat!) Jonathan Franzen. Paradoxal, m-a adus mai aproape de romanele sale tocmai prin această pasiune ludică pe care o avea în discurs când povestea despre colorit, habitat, specii rare etc. decât atunci când, presat de public, căuta să-și justifice stângaci anumite strategii pe care le folosește în scris. Puritate, cel mai recent roman al său, și-a luat zborul în imaginația mea întocmai ca o pasăre phoenix și nu, nu este o imagine clișeu, este doar o schimbare de perspectivă. Uneori îmi place să fac asocieri de acest tip; ideea romanului-pasăre mi se pare o metaforă sinceră, mai ales că nu a fost vreo clipă sugerată, scriitorul însuși necăutând nicio asociere de marketing între cele două pasiuni ale sale. Cât despre cuantificarea succesului, cred că nu orgoliul este problema unui scriitor, ci tocmai modul în care se vor raporta ceilalți la opera lui, respectiv la omul care este, după ce îl vor citi.

Nu au făcut nimic toată viața decât să-mi ofere, mi-au dat și iar mi-au dat. Până și când au murit, mi-au oferit un cadou… N-aveam încă 40 de ani, brusc nu mai aveam părinți care să mă îngrijoreze, nu îi puteam dezamăgi și nu îi puteam face de râs. Mi-a părut rău pentru că succesul pe care l-a avut Corecții i-ar fi făcut fericiți, i-ar fi făcut fericiți să vadă că am avut succes. (J.F)

Deși mi s-a părut un om extrem de deschis la orice tip de experiență, am fost zguduită de mărturisirea pe care Franzen a făcut-o la un moment dat: Familia este subiectul scriitorului comod pentru că îți dă toate lucrurile fără să fii nevoit să plătești pentru ele… mamă, fiu, ei bine, iată o poveste interesantă. E ca și cum tot ce trebuie să spui e „mamă și fiu” și ai o întreagă poveste. Admirabil a fost modul în care demontează mitul familiei în literatură; ca spectator nu are cum să nu te facă să te gândești câte drame de familie ai citit și câte erau cu adevărat netrucate. Un exercițiu de imaginație îndrăzneț pe care nu știu câți scriitori îl pot propune publicului tânăr, asumându-și acest risc în condițiile în care ei înșiși scriu despre familii disfuncționale, mai mult sau mai puțin adevărate.

Îți plac furnicile? (Iulian Tănase)

O, da, adică, nu așa cum îi plac lui Franzen păsările, dar, da, sunt adorabile. (Veronica Roth)

Nu am să fiu ipocrită: așteptam de când aveam doisprezece ani întâlnirea cu cea care a creat universul distopic în care majoritatea preadolescenților aveau impresia că se regăsesc la un moment dat, visul intangibil că ești și tu divergent (acest lucru însemnând că deții capacitatea de fi nu doar diferit, ci și special; mic spoiler: nu există nicio divergență/unicitate universală, dar la doisprezece ani ai nevoie cu disperare să te agăți de această mică iluzie).

Însă, exact ca în romanul pretext al întâlnirii, momentul în care îți atingi scopul poate fi, în realitate, clipa ruinării aspirației care te ținea în viață. Nu vreau să spun că nu a fost conform așteptărilor mele idealizate, pentru că dialogul a fost antrenant, iar mărturisirile Veronicăi Roth nu au fost doar relevante, ci extrem de palpabile, cititorii fanatici reușind fără probleme să identifice în traumele ei chiar premisele cutremurătoare ale bestseller-ului: O mulțime din prietenii ei au încetat să îi mai fie prieteni, a mărturisit scriitoarea, vorbind despre alegerile grele pe care mama a trebuit să le ia pentru a ne proteja. În SUA, divorțul încă e perceput ca un lucru rușinos. Cred că, de fapt, percepțiile mele asupra a ceea ce citesc s-au maturizat, așadar, când a afirmat că se gândește serios să încerce să scrie și literatură pentru adulți, și nu doar romane de tip fantasy pentru adolescenți, m-am entuziasmat vizibil.

Ca o încercare de a stabili un verdict, Marius Chivu l-a întrebat nonșalant pe Jonathan Franzen dacă este un om fericit. După o ezitare firească, scriitorul a venit cu un răspuns deopotrivă provocator și interpretabil: Nu cred că fericirea este ceva despre care se poate vorbi la timpul prezent, în timp ce sâmbătă seara, la o întrebare similară, Veronica Roth a conchis: Fericirea adevărată este o povară. Ascultând, aplaudând, înghesuindu-mă pentru autografe, m-am simțit împlinită și, totuși, puțin neliniștită, o dată în plus de cele două răspunsuri pe care le-am corelat dialogului de la Alecart cu Bogdan Răileanu, care vorbind despre problematica din Dinții ascuțiți ai binelui mărturisea că nimeni nu este cu adevărat pregătit să fie fericit.

Eu am fost fericită în cele cinci zile de FILIT, dar acum învăț să trăiesc cu amintirea acestei fericiri și să-mi caut resurse noi de bucurie în realitatea din jurul meu. În preajma cărților, desigur.

 

*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

 

Sursa foto: FILIT

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.