Jucăria Mortului, de Constantin Acosmei – poezia între a privi și a simți

O prezență destul de rezervată în spațiul poeziei românești, Constantin Acosmei propunea în 1995 primul (și, până în prezent, singurul) său volum: o sinteză concentrată, fundamentată pe infuzia straniului și grotescului într-o banalitate refiltrată prin prisma unui ochi atent la fiecare detaliu, ochiul omului singur, care disecă și analizează până la ultima piesă tot ceea ce se află în exteriorul și în interiorul său. Jucăria Mortului definește o lume în care normalitatea este recompusă, aparent aducând la suprafață reacțiile și intențiile spontane, aproape de instinctual, pe care fiecare dintre noi încearcă să și le refuze; poezia lui Acosmei aduce în prim-plan o lume de graniță, în care pete obscure se ivesc la fiecare pas, iar întunericul și răceala devin principiile unui nou cod de existență.

week-end cardiac

Susținută de un ton original, în același timp grav și ludic, lirica din Jucăria Mortului confruntă în permanență imaginea cu starea poetică; textul devine un spațiu în care nu mai există delimitări între contemplativ și confesiv, întrucât trăirea înseamnă reprezentare, iar gândul este transpus într-un act (de fiecare dată) surprinzător. Astfel, propria prezență devine pentru poet principalul instrument stilistic, întocmai prin natura sa plurivalentă, în același timp plastică și elastică, păstrând rigurozitatea unor coordonate incontestabile ale realității, dar și maleabilitatea meditațiilor introspective. (închid ochii deschid gura/ niște scursori sunt zilele/ străzile tremură cu burta la stele/ mațele cântă duios – / închid ochii deschid gura/ în locul lacrimilor din orbite/ se scurg bucăți de scuipat). Discursul se păstrează simplu, fluid, cu tăieturi și întreruperi aproape insesizabile în frazele scurte, oscilând între un oarecare patetism (temperat) și o obiectivitate clinică, aparent rezultată din necesitatea de a consemna cât mai mult și cât mai aproape de adevăr; Constantin Acosmei construiește imagini șocante, dure, față de care însă, el însuși pare detașat, impasibil în interiorul vârtejului de senzații dintr-un week-end cardiac. Poezia lui păstrează un ritm propriu, placid, la nivelul căruia freamătul lăuntric și tulburarea par să fie anulate – poetul însuși apare ca o ființă flegmatică, imposibil de surprins, cu toate că încearcă să se plaseze cât mai aproape de nucleul crizelor pe care le traversează (stau cu fața în sus/ îmi țin de urât/ spune și tu./ șchiopătez pe saltea/ aranjez cu mâna/ un fleac lângă altul/ spune și tu./ strănut de tristețe/ când se face noapte/ și zboară toate/ muștele pe gură).

Reeditat după prima publicare (1995) în 2002 (Vasiliana), 2007 (Vinea) și 2012 (Casa de Pariuri Literare), volumul este alcătuit din 5 părți (sau 5 etape de creație): maledicat, sic cogito, texte poetice, relatări și ce s-a întâmplat, acestea putând fi identificate drept purtătoare ale evoluției dimensiunii lirice, care traversează atât contemplări și meditații solitare concentrate, cât și proze poetice. Ele ar putea sintetiza, de fapt, interioritatea poetului, care se poziționează prin notațiile de la începutul fiecărei secvențe undeva în exteriorul propriului imaginar: de la un așa-zis manifest pentru o lirică de graniță (poate chiar lirică-experiment) în maledicat, urmată de întoarcerea către sine ca formă de conștientizare a disponibilităților meditative (sic cogito) care ar putea reconfigura textul (texte poetice), până la o a doua cădere (de această dată în retrospectiv), unde relatările devin pretextul unei călătorii atemporale prin propria existență ipotetică, iar „explicația” și „fundamentul” devin necesități ale confirmării și resusținerii spațiului poetic (ce s-a întâmplat).

(mă așez pe scaun și stau/ cuminte – nu mă pârlește/ soarele nu mă prinde ploaia/ fără multă milă mă uit la/ pozele unor străini rătăcite/ în sertar printre fleacuri/ „fotografii cu cei dragi”/ cînd nu mai pot de frică/ îmi țin mâna –  nu sînt în/ stare să îmi astup urechile/ cu degetul și să țip – /un musafir abandonat în/ sufragerie pufnește în râs)

mi-am închis pleoapele cu mâna/ și mi-am tras pătura peste ochi

Singurătatea pare mai degrabă un reflex în poezia lui Constantin Acosmei; izolarea și solitudinea se află sub semnul unei anumite nevoi de integrare în straniu: în spatele geamului de tablă începe o lume hipnotică, în care omul pare să desfășoare coregrafia mecanică a integrării în propriul trup. Ceea ce se află dincolo de fereastra închisă nu este decât fotografia unor străini, placată în straturi de neînțelegere și dezgust. Odată cu această delimitare începe, de fapt, sfidarea normalității: nu există repulsie și aversiune, ci doar un profund plictis de a fi, până la urmă concretizat într-un refuz de sine. Meditația și versul devin ceva rezidual, fiind rezultatul unui exces de existență. (zeii sînt vii/ numai în sudalme/ și ce dacă./ îmi arunc ochii/ scuip în muzicuță/ și cânt/ până când fața/ mi se îmbălează/ și ce dacă./ sub fereastra/ deschisă un om/ ascute coasa/ cu o cută) Am rămas cu impresia că Jucăria Mortului propune o lirică nihilistă, în care nu mai există firesc sau nefiresc, iar totul, de la gând până la act/ritual sfidează coordonatele realității cunoscute până atunci. Versurile lui Acosmei deschid un spațiu în care intențiile proliferează și se concretizează în expresii naturale ale cruzimii și grotescului: singura mărginire este cea a propriei spontaneități (nu mai pot de frig – am deschis/ geamurile ca să nu arunce la/ noapte cu pietre și să le spargă/ azi m-am întors târziu – pe o stradă/ se spărsese o țeavă de canal și/ m-am oprit acolo să mă dau pe gheață/ acum stau în pat și mă uit la/ casa de peste drum –  ziua când treci/ prin fața porții deschise un copil/ își îndeamnă câinele să te muște). Chiar la mai mult de 20 de ani de la publicare, am rămas cu sentimentul că volumul a redefinit, sau cel puțin a adăugat o direcție nouă în poezia românească, reprezentând în același timp și o dimensiune în care poetul ieșean experimentează prin imagini și cuvinte (Cu ochii ațintiți spre Crucifix,/ Visând la Scara lui Ioan Climax,/ În timp ce preotul rostește: „Pax/ Vobiscum” – gata, s-a sfârșit, dau chix.). Ceea ce rămâne neschimbat însă este expunerea poeziei ca un act (stare) inseparabil de cel care scrie – aceeași mână care mai devreme spălase vasele acum transcrie întocmai cele mai simple experiențe (de cele mai multe ori integrabile banalității cotidianului) în momente de o intensitate aparte.

am deschis radioul și am așteptat cu nădejde să anunțe ora exactă

Timpul apare ca o problemă de percepție, devine maleabil și este stilizat, fiind un pretext pentru explorarea dimensiunii experimentale ample. În Relatări, este inaugurat un joc al transpunerilor și al ipostazelor temporale, confruntate în permanență cu interioritatea stranie a aceleiași ființe singure și instinctuale: Într-o zi stăteam la masă cu părinții mei. Eu mestecam de mai multă vreme o bucată de brânză goală, sfărâmicioasă și acră. Am încercat s-o înghit, strângând din ochi, însă brânza mi s-a oprit în gâtlej. Am tușit încet, dar cînd am tras aer în piept, m-am înecat. Am început să horcăi și să icnesc, printre hohote de plâns, zvîrcolindu-mă pe scaun. Mama s-a repezit și m-a luat în brațe, m-a înturnat cu capul în jos și a început să mă lovească cu pumnul după ceafă, până când am vărsat tot ce aveam în stomac. Apoi m-a așezat pe scaun, m-a șters pe la gură cu șorțul și mi-a dat să beau niște apă. Tatăl meu a mușcat din pâine și niște slănină, a mestecat bine înghițitura, apoi a luat-o cu degetele și mi-a băgat-o în gură. (Relatarea unui copil) Ceea ce frapează în poezia lui Acosmei este distanța pe care reușește să o păstreze față de sentiment și de trăire: totul este inserat, de fapt, la nivelul imaginii și al senzației; versurile transmit pentru și despre ele însele, lăsând impresia adesea că poetul se află în exterior și consemnează sau construiește o lirică a notațiilor, alcătuită din reminiscențele unor crize și traume subzistente. Acestea sunt proiectate în dimensiunea temporală ipotetică, prin construirea unor avataruri, a căror asemănare cu ființa confesivă din primele părți ale volumul tulbură: omul apare, de fapt, ca sumă a distrugerilor (inerent și a autodistrugerilor) pe care le-a traversat și le-a provocat. Nu mai țin minte cum am luat-o razna. Dădeam târcoale prin niște hîrtoape, cu noaptea în cap. Mergeam crăcănat peste bălării și făceam gălăgie, ca să nu mă rupă niște câini. Am auzit de departe un huruit înfundat, apoi am zărit prin fumul de păcură, chiar în mijlocul drumului, o rablă ruginită care trepida din toate șuruburile. Pompa trăgea cu putere – un furtun lung și gros, vîrît printre șipcile gardului într-un veceu, se încolăcea în convulsii. Am simțit că mă apucă leșinul, am întors spatele și am luat-o la sănătoasa. Când m-am dezmeticit mă aflam în lift. Eram desculț, aveam capul spart și urcam.(Relatarea unui bătrân)

mă trec fiorii

Când nu este aer închis, frig sau toamnă în Jucăria Mortului, se lasă noaptea. Întunericul devine o obișnuință a meditației și a contururilor simplificate – liniile pe care le trasează Acosmei par uneori rudimentare, necomplicate. Sfidând dimensiunea confesivă a discursului, printr-o poezie fragmentată, concentrată, ce lasă loc multor goluri pe paginile volumului său, Acosmei dă formă unei lirici a stărilor subînțelese din gesturi și imagini. Prin aceeași prismă este privită și iubirea, care este trăită undeva la granița dintre dramatic și patetic, dintre banal și instinctual; ars amandi a poetului se rezumă la momente de o simplitate implacabilă, care păstrează totuși, caracterul unui ritual bizar. Dragostea este, în poezia lui Constantin Acosmei un spațiu închis, o legătură care încifrează straniul (mă ascund în/ spatele tău și îți acopăr/ urechile cu palmele/ aștept să pui/ paharul cu limonadă/ pe etajera de teracotă/ îți întind mâna/ te invit să ne plimbăm/ pe lângă șifonier/ cu un picior încălțat și/ cu unul desculț). Cu atât mai tulburătoare devine prezența omului care încearcă să premediteze și să regizeze întâmplătorul, pierzându-se printre nesiguranțele propriei singurătăți – totul este un joc, iar el însuși, cu fața învelită în hârtie este în același timp și jucăria și mortul, într-un experiment interminabil al ipostazelor (întâlnire: când ajungem față în față/ punga – pe care o țin cu mâna/ stângă – mă prefac că o scap// ne aplecăm după ea în același/ timp și ne izbim cap în cap). Poezia lui Acosmei este bântuită de o ființă flegmatică, care își anticipează și își calculează fiecare pas și fiecare reacție, nefiind niciodată surprins de niciunul dintre lucrurile care o înconjoară; pare o lume regizată și pregătită cu atenție, un spațiu în care extravaganța își cere liniștea, într-o atmosferă în care toate respirațiile sunt egale (echilibru: am tras cu cleștele/ cercurile de la plită// am sorbit o înghițitură/ din paharul cu slatină// mai am patru țigări/ și patru chibrituri).

ce s-a întâmplat

În Jucăria Mortului, Acosmei construiește o lirică a stărilor și a imaginilor acute, în același timp, provenite și confruntate cu implacabilul plictisului de a fi: indiferent de căile pe care le urmează, omul se lovește de fiecare dată de același verdict al nimicului, propria insignifianță substituind profunzimile, la capătul introspecției și analizelor retrospective. (ce este nimic ce faci nimic/ ce cauți nimic ce vrei nimic// ce ai nimic ce te doare nimic// ce simți nimic ce spui nimic) Când să îți așezi meticulos fiecare gest sub geamul de sticlă al lupei e tot ce știi, este inevitabilă descoperirea simplității și a banalului ca pe un spațiu straniu, fără contururi, în care fiecare se pierde treptat.

 

*Articol preluat din Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie)

Andrada Strugaru, redactor Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.